ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 693/2014

Deliberând, în

condițiile art. 251 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

La data de 24 mai

2013, reclamantul V.E. a chemat în judecat pe pârâta SC HSTD Prestări Servicii

Tehnice SRL Brașov, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să

îi restituie suma de 6.550,95 euro, reținută în mod abuziv și nelegal cu titlu

de comisioane și alte taxe, precum și salariul neîncasat în integralitate

aferent lunii noiembrie și decembrie, în baza contractului de asociație

încheiat între cei 4 asociați persoane fizice și pârâtă.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin Sentința civilă

nr. 1.194M din 1 august 2012, a admis excepția necompetenței generale a

instanțelor judecătorești invocată de pârâtă și a respins cererea de chemare în

judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut existența unei clauze compromisorii în

contract, prin care părțile au convenit excluderea competenței instanțelor

judecătorești pentru litigiile din sau în legătură cu contractul și competența

exclusivă a instanței de arbitraj.

Împotriva acestei

hotărâri reclamantul V.E. a formulat contestație în anulare care a fost

respinsă prin Sentința civilă nr. 779M din 17 aprilie 2013 a Tribunalului

Brașov, secția I civilă.

Reclamantul V.E. a

atacat și cu recurs Sentința nr. 1.194M din 1 august 2012 a Tribunalului

Brașov, iar Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 396 din

27 februarie 2013 a respins recursul.

La data de 26 iulie

2013 reclamantul formulează contestație în anulare împotriva acestei decizii.

Învestită cu

soluționarea contestației în anulare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin Decizia civilă nr. 1.448 din 27 august 2013 a constatat că nu sunt

întrunite cerințele art. 317 alin. (2) și 318 C. proc. civ. și, prin urmare, a

respins calea de atac.

Reclamantul V.E. a

formulat recurs împotriva acestei decizii solicitând casarea acesteia,

admiterea contestației în anulare și fixarea unui termen pentru rejudecarea

recursului.

Recursul a fost

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

În fapt, a arătat că

instanța a săvârșit o eroare materială și a încălcat dispozițiile de ordine

publică privitoare la competență.

A susținut că în mod

eronat s-a considerat că litigiul nu este de competența instanțelor

judecătorești naționale, așa cum rezultă din interpretarea contractului de

asociație încheiat de părți.

Recurentul a arătat

că art. 22 din contract nu conține o clauză compromisorie validă întrucât nu

îndeplinește condițiile cerute de lege, respectiv Convenția Europeană de

Arbitraj Comercial Internațional încheiată la Geneva în anul 1961 și ratificată

de România prin Decretul nr. 281/1963.

Tribunalul Brașov,

susține recurentul, era competent să soluționeze litigiul deoarece instanța

română are plenitudine de competență atât materială cât și teritorială, pârâta

fiind o societate comercială "de naționalitate română".

Curtea, analizând

contestația în anulare pe care a formulat-o, a ignorat faptul că instanța de

recurs nu a cercetat motivele de recurs invocate și, deși, era incident art.

318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Noul

C. proc. civ. a respins contestația.

Intimata-pârâtă SC

HSTD Prestări Servicii Tehnice SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității recursului în raport de dispozițiile art. 320 C.

proc. civ.

Analiza instanței de

recurs:

În primul rând, se

reține că în litigiul pendinte se aplică C. proc. civ. -1865 întrucât

dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Noul cod de

procedură civilă) se aplică numai proceselor și executărilor silite începute

după intrarea acestuia în vigoare, astfel cum prevăd dispozițiile tranzitorii

și de punere în aplicare a acestui act normativ, respectiv art. 3 din Legea nr.

76 din 24 mai 2012.

Cum cererea

introductivă a fost formulată de reclamant la data de 24 mai 2012, înainte de

intrarea în vigoare a acestuia, în prezenta cauză nu se aplică normele de

procedură dispuse prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Așa fiind, Înalta

Curte, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, va analiza cu

prioritate excepția inadmisibilității recursului pe care o găsește incidentă în

cauză pentru următoarele considerente:

O hotărâre

judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de

lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot

exista în afara legii.

Regula are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că

mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de

lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile

legii.

În cauza de față se

rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse

recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională.

Potrivit

dispozițiilor art. 320 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea dată în contestație

este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată, întrucât aceasta are

un caracter accesoriu, din punct de vedere procedural, în raport de judecata

propriu-zisă, în fond sau recurs.

Astfel, hotărârea

atacată cu recurs, rezolvând o contestație în anulare, contra unei decizii,

date în recurs, este irevocabilă ca și hotărârea atacată, în conformitate cu

art. 320 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere

această împrejurare și față de dispozițiile legale mai sus menționate, recursul

declarat în cauză apare ca inadmisibil, urmând a fi respins, pentru că, așa cum

prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre

irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.

De altfel, această

concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de

atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar

tinde la ipoteza acceptării unui "recurs la recurs".

Drept urmare, posibilitatea

legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că recursul declarat în cauză este inadmisibil și îl va respinge

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul V.E. împotriva Deciziei nr.

1448/R din 27 august 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2014.

Procesat de GGC - AM