Decizia nr. 706/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 9 ianuarie 2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat: - anularea, în parte, a deciziei de validare nr. 5432 din 5 decembrie 2018 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a hotărârii nr. 4559 din 14 iunie 2013 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ca fiind nelegale, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate de la 44.662,54 RON la 685.210,82 RON, - obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să valideze hotărârea Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și să dispună acordarea către reclamanți de despăgubiri bănești actualizate, în cuantum de 685.210,82 RON.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Constanța, secția I civilă prin sentința nr. 1072 din 23 aprilie 2019 a respins, ca nefondată, cererea reclamanților.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 117 C din 23 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B.. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea, în tot, a sentinței tribunalului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Au susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a folosit motive contradictorii în considerente atunci când, pe de o parte, a susținut că raportul de expertiză putea constitui element orientativ pentru Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în stabilirea cuantumului total al compensației iar, pe de altă parte, că raportul nu a fundamentat soluția adoptată în procesul anterior și că exprimarea din dispozitiv "cu observarea raportului" nu leagă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP). În opinia recurenților, aceste motive contradictorii, ca si cele legate de calitate - străine de natura pricinii - sunt temei de casare. Spre deosebire de calitatea procesuală activă în alte procese civile, în astfel de cazuri, calitatea de persoană îndreptățită este condiție cumulativă de fond, iar nu una care legitimează un drept procesual la acțiune. Hotărârea anterioară rezolvă problema de fond a calității de persoană îndreptățită dar dă și îndrumare pentru ANRP să emită decizia "cu observarea raportului de expertiza", raport care cuprindea contravaloarea tuturor proprietăților pentru care sunt îndreptățiți să fie despăgubiți. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamanții susțin că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare cât privește dezlegarea dată problemei calității de persoană îndreptățită și "întrevederea dreptului", înrăutățind astfel situația reclamanților în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 502 C. proc. civ. Au mai criticat și faptul că instanța de apel, pe de o parte, a încălcat legea, iar pe de altă parte, a aplicat-o greșit la speță. Astfel, în opinia recurenților, convenției interpretate de instanța de apel i se aplică dispozițiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii acesteia. Potrivit recurenților, prin prisma art. 969 C. civ., instanța trebuia să dea eficiență convenției din anul 1948. Or, în modul de interpretare a convenției, în sensul că acest contract are caracter compensatoriu potrivit Legii nr. 715/1946, curtea de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 977-985 C. civ. Au susținut că natura convenției era de vânzare-cumpărare și că instanța de apel a făcut o interpretare forțată prin caracterizarea convenției ca fiind una de compensare reciprocă, în act neexistând nicio clauză în acest sens. Au precizat, în acest sens, că sunt cuprinse elementele esențiale ale vânzării - cumpărării, respectiv bun și preț, iar dacă natura convenției ar fi fost una de desocotire, nu s-ar fi stabilit cele 10 rate de plată a prețului și nici pactul comisoriu expres înscris în contract. Au arătat că prin interpretarea greșită a actului juridic, instanța de fond a restrâns dreptul la despăgubiri în mod nejustificat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului. A arătat că, în speță, instanța a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat anularea unui act administrativ și din examinarea acesteia rezultă că s-a exercitat calea extraordinară de atac împotriva deciziei curții de apel, decizie definitivă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, prin urmare, demersul recurenților tinde la reluarea controlului judiciar. Prin prisma art. 483 C. proc. civ., a susținut că litigiul demarat de reclamanți este supus regulilor noului C. proc. civ., ca atare, hotărârea primei instanțe este supusă doar apelului și exclusă de la calea de atac a recursului, recursul fiind inadmisibil. Pe fondul recursului s-a arătat că hotărârea atacată nu conține motive contradictorii și că instanța de judecată nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1944 din 13 noiembrie 2017. Totodată, s-a arătat, cu privire la înrăutățirea situației reclamanților în propria cale de atac, că prin raportare strict la speță, o înrăutățire a situației de la judecata de fond nu putea exista în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în integralitate. A considerat, cu privire la critica referitoare la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, că aspectele invocate de către recurenți privesc judecarea fondului litigiului și nu pot fi reanalizate în calea de atac a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile art. IV din Legea nr. 212/2018 din 25 iulie 2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, prevăd următoarele: Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii." Statuând prin norma de drept menționată că aceste litigii nu mai sunt de competența secției de contencios administrativ ci de competența secțiilor civile, fără vreo derogare în ceea ce regimul căilor de atac, rezultă că hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal este supusă atât apelului, cât și recursului, conform dispozițiilor art. art. 282 C. proc. civ., caz în care recursul dedus judecății este admisibil. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat. În drept, statuând prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la posibilitatea părții de a ataca cu recurs hotărârea care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, legiuitorul a avut în vedere că motivele hotărârii recurate se contrazic între ele, astfel încât nu se poate stabili care dintre acestea fundamentează soluția ori lipsesc cu desăvârșire. Motivul de casare menționat nu este incident în situația în care considerentele hotărârii sunt explicite și fundamentează soluția pronunțată Totodată, instituind motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere încălcarea prin hotărârea pronunțată de instanța de apel a autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, în înțelesul dat acestei sintagme prin dispozițiile art. 430 C. proc. civ. Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta devine incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material a căror indicare precisă este esențială pentru exercitarea controlului de către instanța de recurs. În speță, în ceea ce privește critica reclamanților potrivit căreia instanța de apel a folosit motive contradictorii în considerente atunci când a reținut, pe de o parte, că raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal putea constitui element orientativ pentru Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în stabilirea cuantumului total al compensației iar, pe de altă parte, că respectivul raport nu a fundamentat soluția adoptată anterior prin sentința civilă nr. 1944/13.11.2017 pronunțată în dosarul menționat, se constată că este nefondată. Critica formulată de reclamanți pune în discuție întinderea obligației stabilită în sarcina pârâtei ANRP prin dispozitivul sentinței civile definitive nr. 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1470/26.11.2018 a Curții de Apel Constanța. Ori, prin sentința civilă menționată a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de anulare a hotărârii nr. 4559/14.06.2013 a comisiei menționate și, totodată, a fost admisă cererea formulată de reclamanți și anulată decizia nr. 2643/27.09.2016 a ANRP prin care se invalidase hotărârea nr. 4559/14.06.2013 a comisiei, sub motiv că reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori ai proprietarului bunurilor abandonate, C.. Constatând că reclamanții au calitatea de moștenitori ai colonistului C. și, pe cale de consecință, calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 164/2014, prin sentința menționată pârâta ANRP a fost obligată să analizeze hotărârea comisiei nr. 4559/14.06.2013 în sensul validării/invalidării în raport de prevederile art. 3 alin. (7) și art. 7 alin. (3) și (4) din Legea nr. 164/2014 cu excluderea motivului de invaliditate avut în vedere la emiterea deciziei nr. 2643/27 09 2016 și cu observarea raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză. Solicitând, în procesul pendinte, anularea deciziei de validare nr. 5432/05.12.2018 emisă de ANRP și a hotărârii nr. 4559 din 14 iunie 2013 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate), reclamanții au pretins și că pârâta ANRP nu a respectat dispozițiile sentinței civile nr. 1944/13.11.2017 prin care, în opinia lor, a fost obligată să le acorde despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză din dosarul nr. x/2016. Apărarea reclamanților nu a fost primită iar considerentele expuse de instanțele de fond în urma analizării mențiunilor din dispozitivul și considerentele hotărârii instanței de contencios administrativ relative la raportul de expertiză sunt clare și nu contradictorii, cum eronat pretind reclamanții. Aceasta, întrucât, sintagma "observarea raportului" din dispozitivul hotărârii nr. 1944/13.11.2017 nu poate semnifica, astfel cum eronat pretind reclamanții, instituirea unei obligații de conformare în sarcina pârâtei, ci doar a unei obligații de observare, de remarcare ori de studiere a respectivului raport. Interpretarea dată sintagmei de instanțele de fond s-a impus și prin raportare la considerentele hotărârii care explică dispozitivul și prin care s-a statuat, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, că instanța nu are căderea de a înlocui analiza organului administrativ care se bucură de libertatea dacă va reține că se impune să majoreze cuantumul compensațiilor sau să le micșoreze în funcție de circumstanțe. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că raportul de expertiză nu a fundamentat soluția pronunțată de instanța de contencios administrativ prin hotărârea nr. 1944/13.11.2017 și că acest raport era doar orientativ pentru pârâta ANRP, în sensul că aceasta avea posibilitatea de a-l examina și de a valorifica elementele care îi erau necesare în vederea aprecierii asupra cuantumului despăgubirii. Așa fiind, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, critica formulată de reclamanții cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii în ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri, chestiune care, de altminteri, a fost tranșată definitiv prin sentința civilă definitivă nr. 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal. Analizând critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită. În susținerea criticii, reclamanții pretind că prin hotărârea recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procesul anterior, sentința civilă 1944/13.11.2017, în ceea ce privește dezlegarea dată problemei calității de persoană îndreptățită și "întrevederea dreptului", înrăutățindu-li-se astfel situația în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 502 C. proc. civ. Mai întâi, este de observat că la judecata în fond a prezentei cauze calitatea reclamanților de persoane îndreptățite să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 164/2014 nu s-a constituit într-o chestiune litigioasă întrucât, astfel cum s-a arătat, aceasta era deja statuată prin sentința civilă 1944/13.11.2017. Apoi, este de observat că recunoscând reclamanților prin hotărârea menționată dreptul de a beneficia de prevederile legilor nr. 9/1998 și nr. 164/2014, statuare care făcea să se întrevadă dreptul la despăgubire, instanța de contencios administrativ nu a stabilit prin vreo dispoziție un anumit cuantum al despăgubirii cuvenite, mai mare decât cel confirmat în procesul pendinte, chestiune care ar fi fost de natură să pună în discuție incidența prevederilor art. 502 C. proc. civ., astfel cum pretind, fără însă a demonstra, reclamanții. Ca atare, cum în sentința civilă 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, nu există nicio dispoziție relativă la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanților, dispoziție care să beneficieze de autoritate de lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., critica formulată de reclamanți se dovedește a fi nefondată. Cât privește critica prin care reclamanții pretind că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept relative la efectele și interpretarea convențiilor prevăzute de dispozițiile art. 969 și art. 977-985 din vechiul C. civ., cu consecința calificării greșite a convenției intervenite între colonistul C. și Statul Român în anul 1948 ca fiind un act de compensare, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că este, de asemenea, nefondată. În conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege și, ca atare, judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de părți. Regulile de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 977 și urm. C. civ. intervin numai în cazul clauzelor îndoielnice. Analizând considerentele hotărârii recurate se constată că instanța de apel a reținut ca fiind clare clauzele convenției încheiate de autorul reclamanților C., aplicându-le astfel cum acestea au fost stabilite de părțile contractante. De altminteri, instanța de apel a statuat expres în considerentele hotărârii că un act juridic trebuie să primească interpretarea dată de clauzele sale, care reflectă acordul de voință al părților sub aspectul drepturilor și obligațiilor asumate. În raport de clauzele stipulate, parte dintre acestea detaliate în cuprinsul hotărârii, instanța de apel a reținut că imobilul, teren extravilan de 10 ha și construcție cu teren intravilan, ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.01.1948 de autorul reclamanților colonistul C. și Statul Român, în condițiile prevăzute de Legea nr. 715/1946, a fost primit de colonist în compensare, în contul despăgubirii ce i se cuvenea potrivit legii pentru bunurile pe care a fost nevoit să le abandoneze în Dobrogea de Sud. Instanța de apel a observat că părțile semnatare ale convenției au stabilit și au consemnat de comun acord în contract că valoarea de achitat reținută în sarcina colonistului, obligație pentru care s-a instituit și un pact comisoriu, reprezintă un sold determinat dintr-o desocotire prealabilă, efectuată în condițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 715/1946, adică o datorie a colonistului către stat, acesta fiind motivul pentru care a înlăturat susținerea reclamanților potrivit căreia această valoare ar reprezenta, în realitate, prețul de tranzacționare al imobilelor. Instanța de apel a făcut trimitere, totodată, și la obligația asumată prin convenție de colonist de a respecta toate condițiunile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 și prin acest contract, precum și la clauza privind renunțarea sa la orice pretențiune în viitor față de Statul Român. De altminteri, se constată că reclamanții, deși critică interpretarea greșită a clauzelor convenției menționate, nu au indicat care este acea clauză care pretind că ar fi fost greșit interpretată, pentru a da posibilitatea instanței de recurs să-și exercite precis controlul, rezumându-se să facă trimitere la regulile de interpretare a convențiilor, în particular, la dispozițiile art. 978 C. civ. potrivit cărora: Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul, text de lege care nu a fost aplicat de instanța de apel. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,