ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1229/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea deciziei de invalidare nr. x/21.06.2018, emisă de pârâtă, cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/20.06.2012, constituit în baza Hotărârii Comisiei județene Dolj nr. 3179/01.04.2006, și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii.

Prin sentința nr. 2219 din 06 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin decizia nr. 1741A din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat împotriva deciziei nr. 2219 din 06 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 1741 A din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești în sensul în care a reținut că suprafața de 0,50 ha a fost inclusă în titlul de reconstituire nr. x/1996.

De asemenea, a arătat că motivarea hotărârii atacate este contradictorie câtă vreme s-a reținut că în registrul agricol autorul recurentului-reclamant figura cu suprafața de 5,43 ha. Or, în registrul respectiv nu se regăsește suprafața de teren de vie de 0,50 ha, iar celelalte terenuri sunt bine identificate după destinația lor (teren agricol, păduri, clădiri si curți, respectiv un alt teren vie de 0,12 ha).

A mai arătat că instanța de apel a menționat faptul că petenților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 4,50 ha, în conformitate cu adeverința nr. x/1991, însă dacă la această suprafață se adaugă cei 0,50 ha se obține o suprafață de 5,00 ha, ceea ce nu corespunde nici registrului agricol invocat de instanță (5,43 ha), nici suprafeței de 5,67 ha, restituită recurentului-reclamant în natură conform celor două titluri de proprietate emise de Primăria Maglavit.

A susținut că hotărârea atacată nu este motivată în drept și încalcă normele de drept. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel doar a menționat art. 480 alin. (1) din C. proc. civ. fără a face vreo referire la speța dedusă judecății, precum și faptul că hotărârea atacată nu recunoaște consecințele unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și executorie.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-a reținut că recursul este declarat împotriva unei hotărâri care nu are deschisă această cale de atac.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport, iar prin rezoluția din data de 06 mai 2020, a fost acordat termen la data de 18 iunie 2020, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului.

Analizând admisibilitatea în principiu recursului din perspectiva legalității căii de atac, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive:

"(…) 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs."

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotarâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 si până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotarârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Legea nr. 165/2013, în temeiul căreia a fost formulată cererea de chemare în judecată dedusă judecății, prevde în art. 35 prevede că "(1)Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă, a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (...) (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 165/2013 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului.

În cauza pendinte, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat anularea deciziei de invalidare nr. x/21.06.2018, emisă de pârâtă, cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/20.06.2012, constituit în baza hotărârii Comisiei județene Dolj nr. 3179/01.04.2006, și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii.

În primă instanță, prin sentința civilă nr. 2219 din 06 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul A..

Prin decizia nr. 1741 A din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat împotriva deciziei nr. 2219 din 06 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, epuizându-se astfel căile de atac recunoscute de lege în materia acțiunilor întemeiate, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Drept urmare, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. cu cele ale art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, rezultă că decizia nr. 1741 A din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în soluționarea unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. instituie principiul legalității căilor de atac ce presupune faptul că o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

În același sens, învestită cu constatarea unei încălcări a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Trif contra României, instanța de contencios european a reiterat că dreptul de acces la instanță nu este absolut, fiind susceptibil de limitări; acestea sunt permise, spre exemplu, în planul respectării condițiilor de admisibilitate a căii de atac formulate pentru motive de drept, cum este cazul recursului, din moment ce prin natura sa aceasta reclamă o reglementare din partea statului care beneficiază în acest scop de o anumită marjă de apreciere.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 teza finală din C. proc. civ., potrivit cărora "(...) în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare", analiza criticilor invocate prin cererea de recurs nu se mai impune.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1741A din 14 noiembrie 2019, pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 1741 A din 14 noiembrie 2019, pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2020.