ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5282/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5282/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 18/2012/CA-P.I.

din 11 mai 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată, de reclamantul C.C.M., în contradictoriu

cu președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și a aplicat

acestuia o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere,

până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție. Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantului. Prin

aceeași sentință, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive în cauză a pârâților Primul Ministru al României, Ministerul Finanțelor Publice,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, C.N.D. și Președintele

României.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 3347

din 9 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost modificată

în parte sentința nr. 277/CA din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea în Dosarul nr. 541/35/2010, în sensul obligării Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului C.C.M. decizia reprezentând

titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în termen maxim de 6 luni

de la pronunțarea deciziei.

Potrivit art. 24

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea

publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ,

să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative,

executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii. În cazul în care termenul nu este respectat,

se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul

are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”

Raportând dispozitivul

deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la textul

legal mai sus indicat, prima instanță a reținut că are calitate procesuală pasivă

în cererea prin care reclamantul solicită aplicarea amenzii în cuantum de 20% din

salariul minim brut pe economie, conducătorul autorității în sarcina căreia a fost

stabilită obligația de a emite decizia constând în titlu de despăgubiri, autoritate

care în speță este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Precizările

referitoare la conducătorul acestei din urmă autorități se regăsesc în decizia

nr. 425/2005 prin care a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit art. 2 alin.

(3) din acest Regulament, „Președintele Comisiei Centrale, este președintele Autorității

Naționale pentru restituirea Proprietăților”.

În consecință, reținând

că termenul de 6 luni stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru punerea

în aplicare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a expirat, fără ca obligația stabilită

în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fi fost îndeplinită

de aceasta, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, a fost admisă în parte cererea

reclamantului și în consecință s-a aplicat președintelui Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe

zi de întârziere, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce o privește

pe pârâta C.N.D., instanța de fond a apreciat că ocuparea de către aceasta a funcției

de președinte al Autorității Naționale pentru restituirea Proprietăților până la

data de 5 octombrie 2011 nu îi conferă calitate procesuală pasivă în privința capătului

de cerere prin care se solicită aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea

nr. 554/2004, legitimitate procesuală pasivă în cauză având titularul acestei funcții

în intervalul cuprins între data pronunțării hotărârii prin care se dispune aplicarea

amenzii și punerea efectivă în executare a hotărârii judecătorești în legătură cu

care s-a dat eficiență prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, și față de

această pârâtă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, sub aspectul

primului capăt de cerere. S-a avut în vedere și scopul urmărit de legiuitor prin

aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv asigurarea executării

hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate în materia contenciosului administrativ,

executare care în mod evident în speță nu mai depinde de conduita unei persoane

care nu mai deține funcția de președinte al Autorității Naționale pentru

restituirea Proprietăților.

De asemenea, prin raportare

la dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 24 din Legea nr. 554/2004, care precizează

persoana căreia îi poate fi aplicată amenda în cuantum de 20% din salariul minim

brut pe economie, a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Primul-ministru al României, ministrul finanțelor publice, Autoritatea

Națională pentru restituirea Proprietăților și Președintele României, în sarcina

acestora nefiind stabilite nici un fel de obligații prin dispozitivul deciziei

nr. 3347 din 9 iunie 2011.

Cât privește pretențiile

reclamantului, constând în acordarea de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000

euro, instanța de fond le-a apreciat a fi neîntemeiate, nefiind făcută de reclamant

dovada prejudiciilor de ordin moral în privința cărora solicită acordarea de despăgubiri.

în cauză

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum și

pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2.1. Recursul recurentului-reclamant

C.C.M.

Recurentul-reclamant,

printr-o cerere de recurs succintă, a criticat hotărârea primei instanțe numai sub

aspectul neacordării despăgubirilor de întârziere solicitate, arătând că potrivit

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată se prevede și dreptul de acordare

de despăgubiri, în ipoteza aplicării amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie,

pe zi de întârziere.

2.2. Recursul promovat

de autoritatea Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.)

Invocând ca temei legal

al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă

a dezvoltat, în esență, următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanțe:

- instanța de fond nu

a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul

părților la un proces echitabil, consfințite de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în condițiile în care a stabilit o amendă, în abstract, în

sarcina „conducătorului autorității publice”, un astfel de petit din cererea reclamantului

impunându-se a fi respins ca inadmisibil;

- instanța de fond a dat

o greșită interpretare prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004,

ignorând împrejurarea că președintele comisiei centrale asigură numai conducerea

lucrărilor acestui organism colegial, votul său fiind egal cu al celorlalți membrii,

care nu au raporturi de subordonare față de președinte;

- în ceea ce privește

punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, instanța de fond

a nesocotit împrejurarea că în cadrul procedurii administrative reglementate prin

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape,ceea ce presupune

un interval de timp, de soluționare a cererilor, în cauza supusă judecății dosarul

reclamantului, deși incomplet fiind transmis la evaluator, ceea ce demonstrează

că nu a existat nici o intenție de tergiversare din partea autorității;

- în fine, s-a arătat

că potrivit art. unic din O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, privind unele măsuri

temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni, emiterea

titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind

evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, aspect ce urmează a fi avut

în vedere în soluționarea cauzei.

2.3. Recursul promovat

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.)

Invocând în fapt și în

drept aceleași temeiuri și înfățișând aceleași critici față de hotărârea primei

instanțe, ca și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a arătat, în esență, că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, cu greșita interpretare și

aplicare a legii, respectiv a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a O.U.G.

nr. 4/2012. S-a mai arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților nu are atribuții în legătură cu emiterea titlului de despăgubiri

și ca atare nici calitate procesuală pasivă în cauză.

instanței de control judiciar.

Analiza motivelor de recurs

Înalta Curte, examinând motivele de recurs înfățișate de toate părțile recurente,

acțiunea și cererile reclamantului, situația de fapt și legislația aplicabilă, constată

că recursul reclamantului este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în vreme

ce recursurile autorităților pârâte sunt fondate și vor fi admise, în sensul și

pentru considerentele în continuare expuse.

3.1. Cu titlu prealabil,

Înalta Curte arată că va examina cu prioritate și grupat motivele de recurs înfățișate

de autoritățile pârâte, dată fiind similitudinea criticilor formulate și mai ales

împrejurarea că ambele vizează acțiunea reclamantului în ansamblul său.

Astfel cum rezultă și

din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei instanțe, reclamantul-recurent

a sesizat la data de 5 martie 2012 Curtea de Apel Oradea cu cererea întemeiată pe

prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin care, în esență, a solicitat aplicarea

amenzii în cuantum de 20%, conducătorului autorității în sarcina căreia a fost stabilită

obligația de a emite decizia constând în titlu de despăgubire, conform deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3347 din 9 iunie 2011, ca și acordarea

de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000 euro.

Apreciind, raportat la

argumentele înfățișate de prima jurisdicție că în mod just a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive în cauză a pârâților indicați în acțiunea reclamantului,

respectiv Primul Ministru al României, Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, C.N.D. și Președintele României, Înalta

Curte reține totodată temeinicia criticilor recurentelor Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților vizând aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie,

până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Raportat la prevederile

art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu referire la Titlul VII din Legea nr. 247/2005

(art. 13) atribuția de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlului de

despăgubire aparține Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

De altfel, în acest sens

s-a stabilit și prin decizia nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor fiind autoritatea obligată la emiterea în favoarea reclamantului-recurent

a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în

termen de maximum 6 luni de la pronunțarea deciziei, adică de la 9 iunie 2011.

Prin urmare sunt fondate

criticile recurentelor pe acest aspect, al calității procesuale al părților, în

sensul că neavând ca atribuție legal conferită emiterea acestor decizii, Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prin conducătorul său, nu putea fi

chemat în judecată și nici sancționat pentru nerespectarea hotărârii judecătorești

irevocabile.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că față de Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților și implicit față de conducătorul acesteia, se impunea ca acțiunea

reclamantului să fie respinsă ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate

procesuală pasivă, fiind irelevantă prevederea la care prima instanță a făcut trimitere

[art. 2 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] câtă vreme, după cum s-a arătat, ceea

ce atrage răspunderea derivă din atribuțiile și competențele legale conferite.

Înalta Curte reține că

sunt întemeiate și celelalte critici ale recurentelor vizând greșita aplicare în

cauză a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de reținerea neexecutării

culpabile a deciziei pronunțate de Înalta Curte la data de 9 iunie 2011, în intervalul

de maximum 6 luni prevăzut, respectiv până la finele anului 2011.

Înalta Curte arată că

potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării

unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ,

prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască

sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o

operațiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorității o amendă de

20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are

drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancțiuni,

respectiv amenda și despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, drept

garanție a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o

anumită obligație.

Răspunderea juridică are

natura unei obligații de a suporta consecințele legii pentru săvârșirea unei fapte

ilicite care are ca funcție atât repararea prejudiciului cauzat cât și sancționarea

celui vinovat de neîndeplinirea unei obligații.

Pentru antrenarea răspunderii

juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind

o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației

de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie

noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la

plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune

aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența

vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește

acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica

mai jos.

Astfel, după cum chiar

recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a afirmat, fără ca recurentul

să conteste o atare situație învederată, ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți

de Casație și Justiție, dosarul de despăgubire nr. X a fost transmis la evaluator

, însă acesta din urmă a comunicat prin adresa din 1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea

raportului de evaluare îi sunt necesare documente suplimentare din care să rezulte

compunerea imobilului.

Așa fiind, nu se putea,

în mod obiectiv, trece la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri,

în condițiile nefinalizării evaluării imobilului.

În raport de aceste circumstanțe,

nu se poate considera că pârâta a avut o atitudine culpabilă, de pasivitate și nici

o intenție evidentă de tergiversare a soluționării dosarului reclamantului.

De altfel, în jurisprudența

Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate

să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, în vederea

aplicării unei sancțiuni trebuie să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărui

caz, precum și de atitudinea autorităților, de eventuala inerție a acestora (cauzele

Fociac c/România și Sanglier c/ Franta).

Or, în cauza prezentă,

până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, care a suspendat emiterea titlurilor

de despăgubire, a titlurilor de conversie și procedurile de evaluare, împrejurările

enunțate mai sus sunt de natură a justifica întârzierea în executare, situație în

care nu se poate reține starea de inerție a autorității și prin urmare nici culpa

acesteia.

De asemenea, mai trebuie

precizat că prin Decizia nr. 1566/2009 publicată în M. Of. nr. 26/2010, Curtea Constituțională

a României, respingând excepția de neconstituționalitate a art. 24 din Legea

nr. 554/2004, în considerentele deciziei a relevat că aplicarea amenzii prevăzute

de acest text de lege este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Potrivit art. 147

alin. (4) din Constituția României, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale

sunt general obligatorii, iar în baza jurisprudenței constante a curții puterea

obligatorie este atașată și considerentelor unei decizii.

Or, față de împrejurările

enunțate mai sus, nu se poate aprecia că a existat o conduită culpabilă a autorității

pe perioada până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, astfel că motivul de

recurs examinat este fondat.

3.2. În ceea ce privește

recursul recurentului-reclamant, ce vizează, astfel cum s-a arătat, numai neacordarea

despăgubirilor materiale, în completarea argumentelor deja expuse mai sus, ce demonstrează

netemeinicia acțiunii pentru lipsa culpei dovedite și a inerției pretinse, în sarcina

autorității competente, Înalta Curte arată că și acest capăt de acțiune, formulată

în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, republicată, este neîntemeiat.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum bine a reținut și instanța de fond,

nici o dovadă nu a fost făcută în cauză cu referire la producerea efectivă a pretinselor

prejudicii de ordin material și moral a căror acordare a fost solicitată de recurentul-reclamant,

neputându-se reține, pentru cele arătate prejudiciul material generat de neexecutarea

hotărârii judecătorești.

În fine, nu lipsit de

relevanță, în contextul analizării recursurilor de față, este și împrejurarea că

recurentului-reclamant i-a fost respinsă irevocabil, o cerere similară, soluționată

în fond de Curtea de Apel București (sentința nr. 2121 din 23 marie 2012), vizând

punerea în executare a deciziei nr. 33417 din 9 iunie 2011, întemeiată tot pe prevederile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 3729 din 25 septembrie 2012).

În concluzie, pentru toate

cele înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar

ca nefondat recursul reclamantului-recurent și totodată vor fi admise recursurile

declarate de autoritățile pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecința modificării

sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului în integralitatea

sa, față de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată

și față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa

calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Cucoli Cristinel împotriva sentinței nr. 18/2012/CA-P.I. din 11 mai

2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate

de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleiași sentințe.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge

acțiunea reclamantului față de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

Președinte, ca neîntemeiată, și față de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.