ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5282/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 18/2012/CA-P.I. din 11 mai 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată, de reclamantul C.C.M., în contradictoriu cu președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și a aplicat acestuia o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantului. Prin aceeași sentință, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză a pârâților Primul Ministru al României, Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, C.N.D.

și Președintele României. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin decizia nr. 3347 din 9 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost modificată în parte sentința nr. 277/CA din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 541/35/2010, în sensul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului C.C.M. decizia reprezentând titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în termen maxim de 6 luni de la pronunțarea deciziei.

Potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.” Raportând dispozitivul deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la textul legal mai sus indicat, prima instanță a reținut că are calitate procesuală pasivă în cererea prin care reclamantul solicită aplicarea amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, conducătorul autorității în sarcina căreia a fost stabilită obligația de a emite decizia constând în titlu de despăgubiri, autoritate care în speță este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Precizările referitoare la conducătorul acestei din urmă autorități se regăsesc în decizia nr. 425/2005 prin care a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit art. 2 alin. (3) din acest Regulament, „Președintele Comisiei Centrale, este președintele Autorității Naționale pentru restituirea Proprietăților”.

În consecință, reținând că termenul de 6 luni stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru punerea în aplicare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a expirat, fără ca obligația stabilită în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fi fost îndeplinită de aceasta, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, a fost admisă în parte cererea reclamantului și în consecință s-a aplicat președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce o privește pe pârâta C.N.D., instanța de fond a apreciat că ocuparea de către aceasta a funcției de președinte al Autorității Naționale pentru restituirea Proprietăților până la data de 5 octombrie 2011 nu îi conferă calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere prin care se solicită aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, legitimitate procesuală pasivă în cauză având titularul acestei funcții în intervalul cuprins între data pronunțării hotărârii prin care se dispune aplicarea amenzii și punerea efectivă în executare a hotărârii judecătorești în legătură cu care s-a dat eficiență prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, și față de această pârâtă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, sub aspectul primului capăt de cerere.

S-a avut în vedere și scopul urmărit de legiuitor prin aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv asigurarea executării hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate în materia contenciosului administrativ, executare care în mod evident în speță nu mai depinde de conduita unei persoane care nu mai deține funcția de președinte al Autorității Naționale pentru restituirea Proprietăților.

De asemenea, prin raportare la dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 24 din Legea nr. 554/2004, care precizează persoana căreia îi poate fi aplicată amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primul-ministru al României, ministrul finanțelor publice, Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților și Președintele României, în sarcina acestora nefiind stabilite nici un fel de obligații prin dispozitivul deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011. Cât privește pretențiile reclamantului, constând în acordarea de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000 euro, instanța de fond le-a apreciat a fi neîntemeiate, nefiind făcută de reclamant dovada prejudiciilor de ordin moral în privința cărora solicită acordarea de despăgubiri.

2. Recursurile promovate în cauză Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum și pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 2.1. Recursul recurentului-reclamant C.C.M. Recurentul-reclamant, printr-o cerere de recurs succintă, a criticat hotărârea primei instanțe numai sub aspectul neacordării despăgubirilor de întârziere solicitate, arătând că potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată se prevede și dreptul de acordare de despăgubiri, în ipoteza aplicării amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere. 2.2. Recursul promovat de autoritatea Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat, în esență, următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanțe: - instanța de fond nu a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul părților la un proces echitabil, consfințite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care a stabilit o amendă, în abstract, în sarcina „conducătorului autorității publice”, un astfel de petit din cererea reclamantului impunându-se a fi respins ca inadmisibil; - instanța de fond a dat o greșită interpretare prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, ignorând împrejurarea că președintele comisiei centrale asigură numai conducerea lucrărilor acestui organism colegial, votul său fiind egal cu al celorlalți membrii, care nu au raporturi de subordonare față de președinte; - în ceea ce privește punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, instanța de fond a nesocotit împrejurarea că în cadrul procedurii administrative reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape,ceea ce presupune un interval de timp, de soluționare a cererilor, în cauza supusă judecății dosarul reclamantului, deși incomplet fiind transmis la evaluator, ceea ce demonstrează că nu a existat nici o intenție de tergiversare din partea autorității; - în fine, s-a arătat că potrivit art. unic din O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012, privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, aspect ce urmează a fi avut în vedere în soluționarea cauzei. 2.3. Recursul promovat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) Invocând în fapt și în drept aceleași temeiuri și înfățișând aceleași critici față de hotărârea primei instanțe, ca și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a arătat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a O.U.G.

nr. 4/2012. S-a mai arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are atribuții în legătură cu emiterea titlului de despăgubiri și ca atare nici calitate procesuală pasivă în cauză. 3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar. Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs înfățișate de toate părțile recurente, acțiunea și cererile reclamantului, situația de fapt și legislația aplicabilă, constată că recursul reclamantului este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în vreme ce recursurile autorităților pârâte sunt fondate și vor fi admise, în sensul și pentru considerentele în continuare expuse. 3.1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că va examina cu prioritate și grupat motivele de recurs înfățișate de autoritățile pârâte, dată fiind similitudinea criticilor formulate și mai ales împrejurarea că ambele vizează acțiunea reclamantului în ansamblul său.

Astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei instanțe, reclamantul-recurent a sesizat la data de 5 martie 2012 Curtea de Apel Oradea cu cererea întemeiată pe prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin care, în esență, a solicitat aplicarea amenzii în cuantum de 20%, conducătorului autorității în sarcina căreia a fost stabilită obligația de a emite decizia constând în titlu de despăgubire, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3347 din 9 iunie 2011, ca și acordarea de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000 euro. Apreciind, raportat la argumentele înfățișate de prima jurisdicție că în mod just a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză a pârâților indicați în acțiunea reclamantului, respectiv Primul Ministru al României, Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, C.N.D.

și Președintele României, Înalta Curte reține totodată temeinicia criticilor recurentelor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților vizând aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu referire la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (art. 13) atribuția de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlului de despăgubire aparține Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

De altfel, în acest sens s-a stabilit și prin decizia nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind autoritatea obligată la emiterea în favoarea reclamantului-recurent a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în termen de maximum 6 luni de la pronunțarea deciziei, adică de la 9 iunie 2011. Prin urmare sunt fondate criticile recurentelor pe acest aspect, al calității procesuale al părților, în sensul că neavând ca atribuție legal conferită emiterea acestor decizii, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prin conducătorul său, nu putea fi chemat în judecată și nici sancționat pentru nerespectarea hotărârii judecătorești irevocabile.

În consecință, Înalta Curte apreciază că față de Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și implicit față de conducătorul acesteia, se impunea ca acțiunea reclamantului să fie respinsă ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, fiind irelevantă prevederea la care prima instanță a făcut trimitere [art. 2 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] câtă vreme, după cum s-a arătat, ceea ce atrage răspunderea derivă din atribuțiile și competențele legale conferite.

Înalta Curte reține că sunt întemeiate și celelalte critici ale recurentelor vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de reținerea neexecutării culpabile a deciziei pronunțate de Înalta Curte la data de 9 iunie 2011, în intervalul de maximum 6 luni prevăzut, respectiv până la finele anului 2011. Înalta Curte arată că potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operațiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorității o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancțiuni, respectiv amenda și despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, drept garanție a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligație. Răspunderea juridică are natura unei obligații de a suporta consecințele legii pentru săvârșirea unei fapte ilicite care are ca funcție atât repararea prejudiciului cauzat cât și sancționarea celui vinovat de neîndeplinirea unei obligații. Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare. În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos. Astfel, după cum chiar recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a afirmat, fără ca recurentul să conteste o atare situație învederată, ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul de despăgubire nr. X a fost transmis la evaluator , însă acesta din urmă a comunicat prin adresa din 1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea raportului de evaluare îi sunt necesare documente suplimentare din care să rezulte compunerea imobilului.

Așa fiind, nu se putea, în mod obiectiv, trece la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, în condițiile nefinalizării evaluării imobilului. În raport de aceste circumstanțe, nu se poate considera că pârâta a avut o atitudine culpabilă, de pasivitate și nici o intenție evidentă de tergiversare a soluționării dosarului reclamantului. De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, în vederea aplicării unei sancțiuni trebuie să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și de atitudinea autorităților, de eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/România și Sanglier c/ Franta).

Or, în cauza prezentă, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, care a suspendat emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie și procedurile de evaluare, împrejurările enunțate mai sus sunt de natură a justifica întârzierea în executare, situație în care nu se poate reține starea de inerție a autorității și prin urmare nici culpa acesteia. De asemenea, mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 1566/2009 publicată în M. Of. nr. 26/2010, Curtea Constituțională a României, respingând excepția de neconstituționalitate a art. 24 din Legea nr. 554/2004, în considerentele deciziei a relevat că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, iar în baza jurisprudenței constante a curții puterea obligatorie este atașată și considerentelor unei decizii. Or, față de împrejurările enunțate mai sus, nu se poate aprecia că a existat o conduită culpabilă a autorității pe perioada până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, astfel că motivul de recurs examinat este fondat. 3.2. În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant, ce vizează, astfel cum s-a arătat, numai neacordarea despăgubirilor materiale, în completarea argumentelor deja expuse mai sus, ce demonstrează netemeinicia acțiunii pentru lipsa culpei dovedite și a inerției pretinse, în sarcina autorității competente, Înalta Curte arată că și acest capăt de acțiune, formulată în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, republicată, este neîntemeiat.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum bine a reținut și instanța de fond, nici o dovadă nu a fost făcută în cauză cu referire la producerea efectivă a pretinselor prejudicii de ordin material și moral a căror acordare a fost solicitată de recurentul-reclamant, neputându-se reține, pentru cele arătate prejudiciul material generat de neexecutarea hotărârii judecătorești. În fine, nu lipsit de relevanță, în contextul analizării recursurilor de față, este și împrejurarea că recurentului-reclamant i-a fost respinsă irevocabil, o cerere similară, soluționată în fond de Curtea de Apel București (sentința nr. 2121 din 23 marie 2012), vizând punerea în executare a deciziei nr. 33417 din 9 iunie 2011, întemeiată tot pe prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3729 din 25 septembrie 2012). În concluzie, pentru toate cele înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul reclamantului-recurent și totodată vor fi admise recursurile declarate de autoritățile pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului în integralitatea sa, față de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată și față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Cucoli Cristinel împotriva sentinței nr. 18/2012/CA-P.I. din 11 mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursurile declarate de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantului față de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Președinte, ca neîntemeiată, și față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa calității procesuale pasive. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.