ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3347/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 862 din 17 octombrie 2007, a admis acțiunea principală formulată de reclamanții

M.R., C.V., V.A., N.A., B.E., în contardictoriu cu „C.H.” - SC, Primăria Orașului

Horezu, prin Primar și Consiliul Local Horezu și pe cale de consecință, a anulat

cererea reconvențională formulată de pârâta „C.H.” - SCM privind acordarea de despăgubiri

și crearea unui drept de retenție, ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

În motivarea hotărârii,

Tribunalul a reținut că reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu,

imobil de care autorii lor au fost deposedați de către stat, cât timp nu au urmat

și finalizat procedura legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001, procedură

în cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziția de despăgubire nr. DD/2001

de către entitatea deținătoare a imobilului, pârâta „C.H.” - SCM.

În fundamentarea concluziei

menționate, Tribunal a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială

prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează și

terenul în litigiu, sunt în concordanță cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot

fi revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Tribunalul a evidențiat

în considerentele de fapt că autorii reclamanților au încheiat cu foștii proprietari

ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu

(la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost preluat ulterior de stat, precum

și faptul că promisiunea a fost validată printr-o hotărâre judecătorească abia în

anul 1992, hotărâre care a fost supusă unei proces de îndreptare a erorii materiale

în baza unui înscris falsificat, astfel cum s-a reținut prin rezoluția organelor

de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (Dosar nr. 1713/2005).

Față de situația de fapt

reținută, Tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea

terenului reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 480 C. civ. și nici

de cele ale art. 482 C. civ., referitoare la accesiune, cu mențiunea că situația

juridică a construcțiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 155 din 11 noiembrie 2009 a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanții M.R., C.V., V.A., N.A., prin mandatar B.E., împotriva

sentinței civile nr. 862 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului Vâlcea, în contradictoriu

cu pârâții SC „C.H.” SCM, Primăria Orașului Horezu, prin Primar și Consiliul Local

Horezu, județul Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În acțiunea în revendicare

reclamantul trebuie să dovedească dreptul său de proprietate, nefiind suficient

să pretindă că pârâtul posesor nu are un asemenea drept.

Proba deplină, absolută,

a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobândire a proprietății,

cum ar fi uzucapiunea și ocupația, iar nu ridurile, care constituie doar mijloace

relative de probă. Aceste riduri, fie translative, fie declarative, au caracterul

unor simple prezumții ale dreptului de proprietate, deduse din însăși existența

lor și care nu împiedică proba contrară, pentru aflarea adevărului.

Reclamanții, invocă o

hotărâre judecătorească față de o persoană care nu a fost parte în acel proces,

existența titlului constituie o prezumție, simplă de proprietate, susceptibilă a

fi înlăturată prin dovada contrară. Ca element nou apărut în ordinea juridică și

cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terți, pentru motivul că nu au participat

în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune

cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv de

prezumție). De aceea, pentru că terțul, în speță pârâta, nu a participat la dezbaterea

judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune și astfel nu și-a

putut face propriile apărări, el are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior,

să răstoarne prezumția invocată de parte și care față de el are doar valoare relativă

(caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art. 1202

alin. (2) C. civ., doar în relațiile (dintre părți).

De aceea, prin decizia

de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat îndrumarea către instanță să

analizeze și apărările formulate de pârâtă și care a susținut că hotărârea nu-i

poate fi opozabilă.

Acest lucru a fost lămurit

prin cele arătate mai sus, dar trebuie lămurit și aspectul că prin acțiunea în constatare

formulată reclamanții de atunci, aceiași cu cei din acțiunea în revendicare de față,

au solicitat a se ratifica vânzarea pentru un teren de 300 m.p. De aceea hotărârea

invocată drept titlu a privit doar această suprafață. Este adevărat că ulterior,

printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, se modifică această suprafață

de la 300 m.p. la 3.000 m.p., dar calea reglementată de dispozițiile art. 281

C. proc. civ. vizează îndreptarea unor greșeli de ordin formal, procedural, care

nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluția. Unor asemenea greșeli, care

nu sunt apte să afecteze însăși substanța hotărârii, nu le poate fi asimilată depunerea

de înscrisuri după pronunțarea hotărârii, pentru ca această lipsă să fie acoperită

prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (așa cum s-a procedat la pronunțarea

încheierii din 22 ianuarie 1993). Procedând astfel, instanța a încălcat principiul

dezînvestirii, care presupune că, după ce a adoptat soluția, nu mai poate reveni

asupra acesteia, inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau motivare

propriu-zisă, pentru că puterea sa jurisdicțională s-a epuizat.

Mai mult, pârâta s-a adresat

cu plângere penală organelor competente, care au concluzionat în baza raportului

de constatare întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice București,

că „ultima cifră „0” din grupul ciclic actual 3000 aflat în rândul 7 al chitanței

datate 18 octombrie 1975 a fost adăugată cu un material de scriere diferit de cel

cu care s-a întocmit actul”. S-a dispus însă încetarea urmăririi penale întrucât

învinuita M.A. a decedat.

Așa fiind, pârâta a făcut

dovada că din actele pe care se bazează hotărârea judecătorească rezultă că reclamanții

au dobândit prin cumpărare doar suprafața de 300 m.p. și nu de 3.000 m.p. cât au

obținut ulterior. De aceea, întrucât reclamanții nu au putut face dovada dreptului

de proprietate asupra terenului de 2.300 m.p. așa cum au solicitat prin acțiune,

nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 480 C. civ.

Împotriva deciziei civile

mai sus menționată, au declarat recurs, M.R., C.V., V.A., N.A. și B.E., criticând-o

ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Instanța de apel a apreciat

în mod greșit cu totul eronat actele și lucrările dosarului, raportate la instituția

de drept dedusă judecății.

- Noi, recurenții-reclamanți

am dovedit existența unui drept de proprietate asupra terenului în suprafață de

3.000 m.p., sens în care face trimitere la sentința civilă nr. 6121/1992 și încheierea

de îndreptare a acestei sentințe definitive și irevocabile.

Recursul nu este fondat.

Reclamanții, M.R., C.V.,

V.A., N.A. și B.E. nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul

revendicat.

Astfel, hotărârea judecătorească

– sentința civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, de care se prevalează

reclamanții, nu este opozabilă SC „C.H.” SCM, nefiind pronunțată în contradictoriu

cu acesta.

Pentru că terțul, în speță

pârâta nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească

ce i se opune și astfel nu și-a putut face propriile apărări, ea are posibilitatea

ca în cadrul procesului ulterior, să răstoarne prezumția invocată de parte și care,

față de ea, are doar valoare relativă – caracterul absolut al prezumției legale

funcționând, în condițiile art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relațiile dintre

părți.

Faptul că printr-o hotărâre

pronunțată în 1992 și printr-o încheiere de îndreptare eroare materială, pe baza

unei chitanțe falsificate - în acest sens fiind rezoluția Parchetului de pe lângă

Judecătoria Horezu din 21 martie 2005 dată în Dosarul nr. 923/P/2004 și fără a avea

posesia terenului în litigiu, s-a reținut că reclamanții sunt proprietarii terenului

în suprafață de 3.000 m.p. din care face parte și cei 2.300 m.p. revendicați și

ocupați de pârâtă nu are nicio relevanță juridică în litigiul dedus judecății.

Reclamanții nu sunt titularii

unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul menționat, justificat de

faptul că acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, iar

reclamanții care au obținut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun după

data menționată, nu au obținut retrocedarea sa de la stat în cadrul procedurii prevăzute

prin legea de reparație, Legea nr. 10/2001, instituită în acest scop.

Prin urmare, în limitele

obiectului și al cauzei acțiunii dedus judecății, instanța de apel în mod judicios

a reținut că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui

bun imobil, în contra celui care deține bunul fără niciun just titlu - prin intermediul

acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.

De asemenea, instanța

de apel, în mod corect a evidențiat și faptul că reclamanții au declanșat procedura

administrativă prevăzută de legea specială, iar în cadrul acesteia le-a fost respinsă

cererea de retrocedare în natură a imobilului și că au formulat contestație în justiție

în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, ulterior,

să renunțe la judecată, în acest sens sunt dispozițiile deciziei civile nr. 4831

din 10 mai 2004 a Tribunalului Văleni.

Pentru toate cele reținute,

Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor

de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în consecință, se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.R., C.V., V.A., N.A. și B.E. împotriva deciziei nr. 155A

din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții reclamanți

la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatei pârâtă SC C.H.

SCM.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.