ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2004, astfel cum a fost precizată, reclamanții M.R., ș.a., au chemat în judecată pe pârâții SC C.H. SA, Primăria și Consiliul Local al orașului Horezu cerând să se constate că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe suprafața de 2300 mp (parte dintr-o parcelă de 3000 mp care este proprietatea lor) iar pârâții să fie obligați să le respecte dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile situate în orașul Horezu, invocând incidența dispozițiilor art. 480-484 C. civ. În motivarea cererii reclamanții au susținut că autorii lor au dobândit în folosință de la adevărații proprietari, M.I., M.E.

și T.M., suprafața de 3000 mp în baza unei promisiuni bilaterală de vânzare cumpărare datată 18 octombrie 1975 (promisiune care a fost validată prin sentința nr. 6191/1992, astfel cum a fost îndreptată, a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea) și că în baza deciziei nr. 2/1982, în mod nelegal, Consiliul Local al orașului Horezu a transmis către pârâta C.H., fără plată și fără un termen o parte din acest teren (2300 mp), pe care aceasta a edificat construcții aferente unui service. Pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii dedusă judecății în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, pârâta C.H. SCM solicitând, în subsidiar, pe cale reconvențională, ca reclamanții să fie obligați să o despăgubească cu sporul de valoare adus terenului și, totodată, să i se recunoască un drept de retenție până la concurența valorii despăgubirii.

Prin sentința civilă nr, 862 din 17 octombrie 2007, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, și a anulat, ca netimbrată, cererea reconvențională. În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu, imobil de care autorii lor au fost deposedați de către stat, cât timp nu au urmat și finalizat procedura legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziția de despăgubire nr. 2/2001 de către entitatea deținătoare a imobilului, pârâta C.H.

SCM . În fundamentarea concluziei menționate, tribunal a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează și terenul în litigiu, sunt în concordanță cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Tribunalul a evidențiat în considerentele de fapt că autorii reclamanților au încheiat cu foștii proprietari ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu (la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost preluat ulterior de stat, precum și faptul că promisiunea a fost validată printr-o hotărâre judecătorească abia în anul 1992, hotărâre care a fost supusă unei proces de îndreptare a erorii materiale în baza unui înscris falsificat, astfel cu s-a reținut prin rezoluția organelor de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (dosar nr. 1713/2005). Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea terenului reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 480 C. civ.

și nici de cele ale art. 482 C. civ., referitoare la accesiune, cu mențiunea că situația juridică construcțiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva aceste sentințe au declarat apel reclamanții cerând schimbarea sentinței și admiterea cererii în revendicare pe care au dedus-o judecății. În motivarea apelului reclamanții au susținut că sentința civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea și încheierea de îndreptarea erorii materiale pronunțată de aceiași instanță la data de 22 ianuarie 1993 se bucură de puterea lucrului judecat și că această prezumție nu mai poate fi răsturnată printr-o altă hotărâre contradictorie, astfel cum a procedat prima instanță prin soluția pronunțată.

Reclamanții au susținut și că, atâta timp cât imobilul în litigiu nu a intrat în mod valabil în proprietatea statului, în mod eronat tribunalul a apreciat că acesta ar cădea sub incidența reglementării prevăzută de Legea nr. 10/2001, ei fiind îndreptățiți, în calitate de proprietari, să formuleze acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Prin decizia nr. 115/A din 19 mai 2008 a Curții de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. În motivarea deciziei instanța a reținut că soluția de respingere a acțiunii în revendicare dedusă judecății ca fiind inadmisibilă, prin analizarea concursul dintre două acte normative, soluționat de prima instanță în favoarea legii speciale, ignoră dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

La rândul său, instanța de apel face o analiză a cuprinsul normelor juridice prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de o parte, și de art. 480 C. civ., pe de altă parte, și conchide în sensul că „ipotezele celor două legi se suprapun", soluția normativă preconizată de legiuitor fiind aceea a restituirii în natură a unor astfel de imobile, cu diferența că prin legea specială de reparație se pot acorda și alte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură. Instanța a apreciat că împrejurarea că reclamanții nu au finalizat procesul declanșat în temeiul legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001 (proces în care reclamanții au renunțat la judecată) nu poate conduce la pierderea dreptul lor subiectiv de proprietate, care este consacrat de legislația comunitară, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în cadrul acestei proceduri speciale.

Instanța de apel a reținut și că atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, în mod evident aceștia nu și-au pierdut calitatea de proprietari în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În final, instanța de apel a conchis în sensul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și că, în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ., se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.H. SCM, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta invocă că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în ședința din 9 iunie 2008 în sensul că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Totodată, recurenta arată că prin aceiași hotărâre Înalta Curte a reținut că numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția are prioritate și că această prioritate poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Recurenta afirmă că, în cauza dedusă judecății, reclamanții aveau deschisă calea legii speciale pentru redobândirea în proprietate a imobilului în litigiu, cale pe care însă au abandonat-o, motiv pentru care nu se mai poate analiza existența unor eventuale neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O.

Într-o astfel de situație, recurenta susține că reclamanții nu mai au deschisă și calea acțiunii în revendicare, întrucât, prin admiterea unei astfel de acțiunii s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. În fapt, recurenta reiterează că a intrat în posesia terenului în litigiu în anul 1983, că pe acest teren a edificat construcții de o valoare însemnată, că prin dispozițiile art. 107 din Legea nr.1 /2005 i s-a recunoscut un drept de superficie pe teren pe toată durata de existență a construcțiilor, că hotărârea judecătorească invocată de reclamanții nu îi este opozabilă întrucât nu a fost chemată în litigiul finalizat cu pronunțarea sa, cu mențiunea că reclamanții nici nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu privire la diferența de la 300 la 3000 mp, rectificare care s-a făcut în hotărârea judecătorească invocată, în baza unui înscris constatat a fi fals.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Sintagma „a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.

Chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil care cade și sub incidența legilor speciale de reparație se circumscrie sferei apărărilor de fond, anume este o apărare prin care se neagă existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare, adică se neagă însăși existența dreptului subiectiv de proprietate (care este o condiție de admitere în fond a acțiunii) al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă. În cauza supusă analizei, prima instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă judecății. Anume, investită cu soluționarea unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și având ca obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), prima instanță a reținut, în raport de situația de fapt constatată și de titlurile invocate, că nu poate primi cererea, procedând, printre altele, și la o analiză a concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.

Urmare a analizei concursului dintre cele două reglementări precum și aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanță a concluzionat în sensul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilului în litigiu, justificat de faptul că acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 iar reclamanții, care au obținut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun după data menționată, nu au obținut și retrocedarea sa de la stat în cadrul procedurii prevăzute prin legea de reparație instituită în acest scop.

Cu alte cuvinte, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, prima instanță a concluzionat că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil (în contra celui care deține bunul fără nici un just titlu) prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., întrucât nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu.

În fundamentarea soluției prima instanță a evidențiat și faptul că reclamanții au declanșat procedura administrativă prevăzută de legea specială, că în cadrul acestei Ie-a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului și Ie-a fost făcută de pârâtă o ofertă de despăgubire de 10.000 lei/mp (prin decizia nr. 2 din 6 decembrie 2001), că au formulat contestație în justiție, în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, să renunțe la judecată, fapt de care s-a luat act prin decizia nr. 483 din 10 mai 2004 a Tribunalului Vâlcea. Așa fiind, rezultă că prima instanță a primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și aceasta nu pe cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului ci, dimpotrivă, ca urmare a analizării temeiniciei cererii în revendicare cu judecata căreia a fost investită.

În această situație, în mod eronat instanța de apel a apreciat că ar fi incidență situația de excepție prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii pricinii spre rejudecare. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâtă și, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de prima instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza și celelalte motive de recurs invocate de pârâtă sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta C.H. SCM împotriva deciziei nr. 115/A din 19 mai 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.