ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14

decembrie 2004,

astfel cum a fost precizată, reclamanții M.R.,

ș.a., au chemat în judecată pe pârâții SC C.H. SA, Primăria și Consiliul Local

al orașului

Horezu cerând să se

constate că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra

construcțiilor existente pe suprafața de 2300 mp (parte dintr-o parcelă de 3000

mp care este proprietatea lor) iar pârâții să fie obligați să le respecte

dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile situate în orașul Horezu,

invocând incidența dispozițiilor art. 480-484 C. civ.

În motivarea cererii reclamanții au

susținut că autorii lor au dobândit în folosință de la adevărații proprietari, M.I.,

M.E. și T.M., suprafața de 3000 mp în baza unei promisiuni bilaterală de

vânzare cumpărare datată 18 octombrie 1975 (promisiune care a fost validată

prin sentința nr. 6191/1992, astfel cum a fost îndreptată, a Judecătoriei

Râmnicu Vâlcea) și că în baza deciziei nr. 2/1982, în mod nelegal, Consiliul

Local al orașului Horezu a transmis către pârâta C.H., fără plată și fără un

termen o parte din acest teren (2300 mp), pe care aceasta a edificat

construcții aferente unui service.

Pârâții au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii dedusă judecății în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, pârâta C.H.

SCM solicitând, în subsidiar, pe cale reconvențională, ca reclamanții să fie

obligați să o despăgubească cu sporul de valoare adus terenului și, totodată,

să i se recunoască un drept de retenție până la concurența valorii

despăgubirii.

Prin sentința civilă nr, 862 din 17

octombrie 2007, Tribunalul Vâlcea

a respins cererea de

chemare în judecată, ca inadmisibilă, și a anulat, ca netimbrată, cererea

reconvențională.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că

reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu, imobil de care

autorii lor au fost deposedați de către stat, cât timp nu au urmat și finalizat

procedura legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001, procedură în

cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziția de despăgubire nr. 2/2001

de către entitatea deținătoare a imobilului, pârâta C.H. SCM .

În fundamentarea concluziei menționate,

tribunal a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială prin care

s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat 6 martie

1945-22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează și terenul în litigiu,

sunt în concordanță cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi

revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație.

Tribunalul a evidențiat în

considerentele de fapt că autorii reclamanților au încheiat cu foștii

proprietari ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu (la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost

preluat ulterior de stat, precum și faptul că promisiunea a fost validată

printr-o hotărâre judecătorească abia în anul 1992, hotărâre care a fost supusă

unei proces de îndreptare a erorii materiale în baza unui înscris falsificat,

astfel cu s-a reținut prin rezoluția

organelor

de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (dosar nr. 1713/2005).

Față de situația de fapt reținută,

tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea terenului

reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 480 C. civ. și nici de cele

ale art. 482 C. civ., referitoare la accesiune, cu mențiunea că situația

juridică construcțiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva aceste sentințe au declarat apel reclamanții

cerând schimbarea sentinței și admiterea cererii în revendicare pe care au

dedus-o judecății.

În motivarea apelului reclamanții au susținut

că sentința civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea și încheierea de

îndreptarea erorii materiale pronunțată de aceiași instanță la data de 22

ianuarie 1993 se bucură de puterea lucrului judecat și că această prezumție nu

mai poate fi răsturnată printr-o altă hotărâre contradictorie, astfel cum a

procedat prima instanță prin soluția pronunțată.

Reclamanții au susținut și că, atâta timp cât

imobilul în litigiu nu a intrat în mod valabil în proprietatea statului, în mod

eronat tribunalul a apreciat că acesta ar cădea sub incidența reglementării

prevăzută de Legea nr. 10/2001, ei fiind îndreptățiți, în calitate de

proprietari, să formuleze acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Prin decizia nr. 115/A din 19 mai 2008

a Curții de Apel Pitești

a admis apelul declarat de

reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal.

În motivarea deciziei instanța a reținut că

soluția de respingere a acțiunii în revendicare dedusă judecății ca fiind

inadmisibilă, prin analizarea concursul dintre două acte normative, soluționat

de prima instanță în favoarea legii speciale, ignoră dispozițiile art. 6 din

CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

La rândul său, instanța de apel face o analiză

a cuprinsul normelor juridice prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, pe de o parte, și de art. 480 C. civ., pe de altă parte,

și conchide în sensul că „ipotezele celor două legi se suprapun", soluția

normativă preconizată de legiuitor fiind aceea a restituirii în natură a unor

astfel de imobile, cu diferența că prin legea specială de reparație se pot

acorda și alte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul nu poate fi

restituit în natură.

Instanța a apreciat că împrejurarea că

reclamanții nu au finalizat procesul declanșat în temeiul legii speciale de

reparație, anume a Legii nr. 10/2001 (proces în care reclamanții au renunțat la

judecată) nu poate conduce la pierderea dreptul lor subiectiv de proprietate,

care este consacrat de legislația comunitară, ci doar la pierderea dreptului la

acțiune în cadrul acestei proceduri speciale.

Instanța de apel a reținut și că atâta

timp cât dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a

fost recunoscut prin sentința civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea,

în mod evident aceștia nu și-au pierdut calitatea de proprietari în sensul art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În final, instanța de apel a conchis în

sensul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și că, în raport

de prevederile art. 297 C. proc. civ., se impune desființarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta

C.H. SCM, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, referitor la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

recurenta invocă că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în ședința

din 9 iunie 2008 în sensul că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul

dintre legea specială și legea generală, conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Totodată, recurenta arată că prin aceiași

hotărâre Înalta Curte a reținut că numai în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția

are prioritate și că această prioritate poate fi dată și în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Recurenta afirmă că, în cauza dedusă judecății,

reclamanții aveau deschisă calea legii speciale pentru redobândirea în

proprietate a imobilului în litigiu, cale pe care însă au abandonat-o, motiv

pentru care nu se mai poate analiza existența unor eventuale neconcordanțe

între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O.

Într-o astfel de situație, recurenta

susține că reclamanții nu mai au deschisă și calea acțiunii în revendicare,

întrucât, prin admiterea unei astfel de acțiunii s-ar aduce atingere

securității raporturilor juridice.

În fapt, recurenta reiterează că a intrat în

posesia terenului în litigiu în anul 1983, că pe acest teren a edificat

construcții de o valoare însemnată, că prin dispozițiile art. 107 din Legea

nr.1 /2005 i s-a recunoscut un drept de superficie pe teren pe toată durata de

existență a construcțiilor, că hotărârea judecătorească invocată de reclamanții

nu îi este opozabilă întrucât nu a fost chemată în litigiul finalizat cu

pronunțarea sa, cu mențiunea că reclamanții nici nu au dovedit dreptul de

proprietate al autorilor lor cu privire la diferența de la 300 la 3000 mp,

rectificare care s-a făcut în hotărârea judecătorească invocată, în baza unui

înscris constatat a fi fals.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că

este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 297 alin. (1)

teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de

apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Sintagma „a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de

nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe

o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau,

respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care

să rezulte o cercetare a fondului procesului.

Chestiunea referitoare la admisibilitatea

acțiunii în revendicare a unui imobil care cade și sub incidența legilor

speciale de reparație se circumscrie sferei apărărilor de fond, anume este o

apărare prin care se neagă existența raportului de drept material specific

acțiunii în revendicare, adică se neagă însăși existența dreptului subiectiv de

proprietate (care este o condiție de admitere în fond a acțiunii) al cărei

titular se pretinde a fi partea reclamantă.

În cauza supusă analizei, prima instanță a

cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a statuat, în

fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă

judecății.

Anume, investită cu soluționarea unei

cereri în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și având ca

obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de

reparație (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), prima instanță a

reținut, în raport de situația de fapt constatată și de titlurile invocate, că

nu poate primi cererea, procedând, printre altele, și la o analiză a

concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.

Urmare a analizei concursului dintre cele două

reglementări precum și aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanță a

concluzionat în sensul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de

proprietate actual cu privire la imobilului în litigiu, justificat de faptul că

acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 iar

reclamanții, care au obținut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun

după data menționată, nu au obținut și retrocedarea sa de la stat în cadrul

procedurii prevăzute prin legea de reparație instituită în acest scop.

Cu alte cuvinte, în limitele obiectului și

al cauzei acțiunii dedusă judecății, prima instanță a concluzionat că

reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil

(în contra celui care deține bunul fără nici un just titlu) prin intermediul

acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., întrucât nu sunt

titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu.

În fundamentarea soluției prima instanță a

evidențiat și faptul că reclamanții au declanșat procedura administrativă

prevăzută de legea specială, că în cadrul acestei Ie-a fost respinsă cererea de

retrocedare în natură a imobilului și Ie-a fost făcută de pârâtă o ofertă de

despăgubire de 10.000 lei/mp (prin decizia nr. 2 din 6 decembrie 2001), că au

formulat contestație în justiție, în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3)

Legea nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, să renunțe la judecată, fapt de care

s-a luat act prin decizia nr. 483 din 10 mai 2004 a Tribunalului Vâlcea.

Așa fiind, rezultă că prima instanță a

primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a

raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și aceasta nu pe

cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului ci, dimpotrivă,

ca urmare a analizării temeiniciei cererii în revendicare cu judecata căreia a

fost investită.

În această situație, în mod eronat instanța de

apel a apreciat că ar fi incidență situația de excepție prevăzută de art. 297

alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și

trimiterii pricinii spre rejudecare.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta

Curte urmează a admite recursul declarat de pârâtă și, în baza art. 304 pct. 9

coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va

trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de

reclamanți împotriva sentinței pronunțată de prima instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel

va analiza și celelalte motive de recurs invocate de pârâtă sub formă de

apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C.H.

SCM împotriva deciziei nr. 115/A din 19 mai 2008 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.