ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 250/25.09.2017, Judecătoria Oltenița a dispus următoarele: În temeiul art. 377 alin. (4) din C. proc. pen., a respins cererea formulata de către inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 republicată rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea prev. de art. 298 din C. pen. În temeiul art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 republicată rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 374 alin. (4) din C. proc. pen. rap art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 din C. pen. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Călărași, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus condamnatului să execute următoarea obligație: să frecventeze unul din programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei com. Ulmeni pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare. În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. A constatat acoperit prejudiciul cauzat persoanei vătămate UAT Comuna Ulmeni, jud. Călărași. În baza art. 274 alin. (1) din C. proc.

pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond a declarat apel inculpatul A.. Prin decizia penală nr. 686/A din data de 17 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 250/2017 din data de 25.09.2017 pronunțată de Judecătoria Oltenița - județul Călărași, în dosarul nr. x/2016. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., l-a obligat pe apelantul inculpat la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat. S-a dispus achitarea onorariului cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru intimata persoană vătămată Unitatea Administrativ Teritorială Ulmeni, în cuantum de 195 RON, din fondurile Ministerului Justiției.

Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că, la data de 28.05.2014, inculpatul A., în calitate de primar al comunei Ulmeni, județul Călărași, și-a exercitat defectuos atribuțiile legale stabilite de art. 27 alin. (1) și (5) din Legea nr. 50/1991, în sensul că, deși a cunoscut prevederile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, care interziceau expres aplicarea sancțiunii contravenționale constând în avertisment pentru contravențiile la regimul autorizării și executării construcțiilor, a aplicat sancțiunea avertisment prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, în loc să aplice sancțiunea cu amendă contravențională, asigurând numitului B. un folos necuvenit reprezentat de contravaloarea amenzii contravenționale și vătămând interesele legitime ale unei persoane juridice, respectiv Unitatea Administrativ - Teritorială Ulmeni.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat prezentul recurs în casație inculpatul A.. Inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". În motivarea recursului în casație, inculpatul a susținut nelegalitatea soluției de condamnare în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016. A arătat că instanța de apel nu a menționat modalitatea în care acesta a săvârșit fapta în mod defectuos, în condițiile în care o instanță de judecată a procedat, în mod similar, înlocuind sancțiunea amenzii contravenționale cu avertisment, apreciind că, în aceste condiții, fapta nu există.

A considerat că interesul unității administrativ-teritoriale Ulmeni a fost protejat, contrar celor reținute de către instanța de apel, având în vedere că a fost aplicată sancțiunea avertismentului, dat fiind faptul că, până la aplicarea sancțiunii, toate neregulile constatate au fost remediate. A apreciat că nu a fost înlăturată prezumția de nevinovăție, neputându-se reține, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, în raport de sentința civilă nr. 2759/2013 a Judecătoriei Călărași, prin care o instanță de judecată a procedat în mod similar. A menționat că nu se poate reține că ar fi asigurat un tratament preferențial unui consilier local, întrucât a acționat, în mod identic, pentru fapte de aceeași natură, iar la dosarul cauzei nu sunt probe care să dovedească că l-ar fi favorizat sau că ar fi aplicat sancțiuni diferențiate, în funcție de persoana sancționată.

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație și a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație, constatându-se îndeplinite condițiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen. Examinând cauza, în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că recursul în casație declarat inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat a apreciat că, față de modalitatea în care s-a reținut fapta în sarcina sa, se impune aplicarea dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016. A precizat că, în mod legal, a aplicat sancțiunea avertismentului, întrucât este prevăzută de dispozițiile O.G. nr. 2/2001. Așadar, raportat la situația de fapt descrisă în cauză, recurentul a considerat că nu a încălcat nicio dispoziție a legii, astfel încât să fie condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare. În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante. Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv). Potrivit art. 297 alin. (1) C. pen.

constituie infracțiune de "abuz în serviciu" fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (Decizia 405/05.06.2016) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, iar potrivit art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. În analiza legalității hotărârii recurate, prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc.

pen., se are în vedere situația de fapt stabilită, în mod definitiv, de instanța de apel, care a reținut că inculpatul A., la data de 28.05.2014, în calitate de primar al comunei Ulmeni, județul Călărași, și-a exercitat defectuos atribuțiile legale stabilite de art. 27 alin. (1) și (5) din Legea nr. 50/1991, în sensul că, deși prevederile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 - în forma în vigoare la data săvârșirii faptei - interziceau expres aplicarea sancțiunii contravenționale, constând în avertisment pentru contravențiile la regimul autorizării și executării construcțiilor, a aplicat sancțiunea avertisment prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, în loc să aplice sancțiunea cu amendă contravențională contravenientului B., consilier local în cadrul Consiliului Local Ulmeni.

Susținerile inculpatului A. care stau la baza argumentării motivului de recurs în casație, în sensul că O.G. nr. 2/2001 prevedea posibilitatea aplicării sancțiunii avertismentului, au fost analizate de instanța de apel, pe baza materialului probator administrat de aceasta, în condiții de contradictorialitate și oralitate, însă s-a apreciat că nu pot fi primite, deoarece Legea nr. 50/1991 conține dispoziții exprese privind imposibilitatea aplicării sancțiunii constând în avertisment, aceste dispoziții având caracter special, aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile generale ale O.G. nr. 2/2001. De altfel, inculpatul a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată, prev. de art. 396 alin. (10) C. proc.

pen., recunoscând situația de fapt așa cum a fost reținută în rechizitoriu, în care se arată că a aplicat sancțiunea "avertisment" prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, contrar prevederilor art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 și nu că ar fi avut posibilitatea aplicării acestei sancțiuni. Practic, prin motivele de recurs invocate, recurentul A. contestă situația de fapt stabilită, în mod definitiv, de instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat în mod nemijlocit, pentru corecta și completa stabilire a faptei. Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează, exclusiv, legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În acest context, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., raportate la argumentația concretă oferită de inculpat, sunt apreciate ca nefondate, în condițiile în care acestea vizează chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului în casație. Analizând întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de cea de apel, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că, atât sub aspectul laturii obiective, cât și subiective, întrunirea lor.

Astfel, situația premisă care stă la baza infracțiunii prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 presupune, întotdeauna, constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de acele relații sociale a căror naștere, normala desfășurare și dezvoltare, nu ar fi posibilă fără îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de către funcționarii publici. Subiectul activ este calificat neputând fi decât un funcționar public sau funcționar. Or, prin raportare la dispozițiile art. 175 C. pen., inculpatul A. îndeplinea această condiție, săvârșind fapta în calitate de primar al comunei Ulmeni, jud. Călărași Subiectul pasiv poate fi o autoritate publică, instituție publică, persoană juridică, publică sau privată, în speță, Unitatea Administrativ Teritorială Ulmeni.

Elementul material al laturii obiective poate fi reprezentat atât de o acțiune - îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu cu încălcarea legii, cât și de o inacțiune - îndeplinirea cu știință a unui act. Curtea Constituțională a României a stabilit prin Decizia nr. 405/05.06.2016 că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acesteia se înțelege "îndeplinirea prin încălcarea legii". Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu, reglementate expres prin legislație primară - legi și ordonanțe ale Guvernului.

Or, inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor legale stabilite de art. 27 alin. (1)-(5) din Legea nr. 50/1991, a aplicat sancțiunea "avertisment" prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, contrar prevederilor art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991. Urmarea socialmente periculoasă constă în atingerea adusă calității relațiilor de serviciu din unitatea în care își desfășoară activitatea subiectul activ al abuzului în serviciu. Această urmare este condiționată de producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau al unei persoanei juridice. Prin cauzarea unei "pagube" se înțelege producerea unei pierderi materiale suferite de o parte juridică sau fizică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generată de actul abuziv al funcției publice sau al altei persoane care exercită un serviciu de interes public.

În speță, se constată că prin faptul de a nu aplica o amendă contravențională, așa cum prevedeau dispozițiile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 și de a stabili nelegal sancțiunea constând în "avertisment" prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014 numitului B., bugetul local al Unității Administrativ Teritoriale comuna Ulmeni a fost prejudiciat prin neîncasarea sumelor reprezentând amenda contravențională, în condițiile în care, potrivit art. 8 alin. (4) din O.G.

nr. 2/2001 "sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislația în vigoare se fac venit integral la bugetele locale". Totodată, s-a creat o vătămare a intereselor legitime ale persoanei vătămate Unitatea Administrativ Teritorială comuna Ulmeni, reprezentată, pe de o parte, de contravaloarea amenzii contravenționale care ar fi trebuit, în mod obligatoriu, conform legii să o aplice, iar pe de altă parte, de imperativul de a asigura respectarea disciplinei în construcții, inclusiv prin aplicarea sancțiunii prevăzută de lege. Deși s-a susținut că această "pagubă" nu este certă, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că aceasta constă, cel puțin, în minimul amenzii contravenționale (de 1.000 RON).

Or, la momentul săvârșirii infracțiunii reținute în sarcina inculpatului exista paguba creată prin activitatea inculpatului ce reprezintă elementul material al laturii obiective. Totodată, prin aceeași acțiune, inculpatul a procurat un folos necuvenit în patrimoniul numitului B., reprezentat de contravaloarea amenzii contravenționale, fiind realizat și elementul circumstanțial agravant necesar pentru reținerea infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000. Astfel, fapta reținută în sarcina inculpatului A. care, cu știință, nu a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale, operațiune abuzivă și nelegală, a creat un avantaj de ordin patrimonial în interesul contravenientului sancționat, corespunzător pagubei cauzate bugetului local, constând, cel puțin, în cuantumul minim al amenzii prevăzute de textul de lege ce sancționează contravenția reținută.

Ca atare, activitatea reținută în sarcina inculpatului se grefează pe temeiurile și elementele constitutive concrete ce țin de infracțiunea de abuz în serviciu. Sub aspectul laturii subiective, cele două instanțe, de fond și control judiciar, au constatat săvârșirea faptei de către inculpat cu vinovăția prevăzută de lege, în cadrul recursului în casație neputându-se face o analiză a acestei chestiuni deoarece acest fapt ar presupune o analiză a probelor. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în opinie majoritară, va respinge, ca nefundat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 686/A din 17 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Va obliga recurentul inculpat A. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 686/A din 17 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016. Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2019. Opinie separată În cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" pentru următoarele considerente: I. nu este îndeplinită tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, în forma prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000. Această concluzie se bazează pe examinarea deciziilor nr. 405/2016 și nr. 458/2017, ambele pronunțate de Curtea Constituțională a României, prin care a fost examinată constituționalitatea infracțiunii prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000. Astfel, în decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale se arată următoarele: "86. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Curtea observă că, prin Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, răspunzând unor critici similare, a respins excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții.

În continuare, Curtea reține că infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. În continuare, Curtea reține că în legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. 87. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace.

Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere.

Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, "atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete". 88. Prin urmare, Curtea apreciază că analiza existenței infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziția respectivă fiind o normă incompletă.

89. Curtea apreciază că, prin infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu și atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispozițiile C. pen., subiectul activ al infracțiunii obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma "a obținut", Curtea observă că aceasta are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de "a primit", "a dobândit", "a realizat". În ceea ce privește folosul obținut din săvârșirea infracțiunii, Curtea apreciază că acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate.

Expresia "pentru sine ori pentru altul" se referă la destinația foloaselor, prin sintagma "pentru altul" legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea acestei infracțiuni de către funcționarul public.". * * * De asemenea, în decizia nr. 458/2017 a Curții Constituționale se arată următoarele: "24. Așa fiind, Curtea constată că infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 nu se circumscrie nici variantei atenuate, nici celei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu.

25. În consecință, Curtea reține că analiza existenței infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să pornească de la dispozițiile referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu (a se vedea în același sens Decizia nr. 405 din 15 ; iunie 2016, precitată), elementele constitutive ale acesteia fiind cele prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., la care se adaugă condiția obținerii pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit. 29. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea observă că dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 dispun că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu [astfel cum aceasta este configurată de art. 297 alin. (1) din C. pen.], dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

În continuare, Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispozițiile art. 297 din C. pen., care la alin. (1) prevăd că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. 30. Din analiza dispozițiilor anterior menționate rezultă că norma prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen.

reprezintă o normă completă, în structura sa putând fi identificate atât dispoziția - nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) -, cât și sancțiunea - pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Spre deosebire de art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 conține o trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, adăugându-se de către legiuitor o circumstanțiere specială, acea a obținerii de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Așa fiind, Curtea observă că dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 nu conțin în cuprinsul lor dispoziția necesară existenței unei norme penale complete, iar în ceea ce privește sancțiunea acestea fac referire la limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunea de abuz în serviciu, care se majorează cu o treime.

Cu alte cuvinte, în cuprinsul dispozițiilor art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 legiuitorul nu a descris o faptă distinctă, cu o configurație proprie, ci a făcut trimitere la dispoziția și pedeapsa cuprinsă în art. 297 din C. pen. 31. Astfel, Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din C. pen. întregește conținutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziție legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiția referitoare la obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit.

Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispozițiilor art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziții este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârșite întrunesc toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip descrise de art. 297 din C. pen. 32. Astfel, Curtea constată că situația premisă ce stă la baza infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiției speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

33. Curtea observă că această concluzie este susținută și de faptul că în jurisprudența sa, analizând constituționalitatea noțiunii de "folos necuvenit", nu a realizat o suprapunere a elementului "pagubă" (regăsit în art. 297 din C. pen.) cu cel de "folos necuvenit" (regăsit în dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noțiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos.

De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000. Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situația în care ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar considera că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din C. pen.

42. Al doilea aspect analizat de Curte pornește de la premisa că pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 este necesară consumarea infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip și obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Curtea va analiza în ce măsură, față de modul de reglementare al acesteia și față de formularea dată de legiuitor art. 15 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea prevăzută de art. 13 2 din același act normativ este susceptibilă de tentativă, urmând să distingă trei ipoteze.

43. Plecând de la ideea de bază că infracțiunea art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 presupune ca situație premisă infracțiunea consumată de abuz în serviciu în varianta-tip, Curtea apreciază că, în ipoteza în care fapta a privit îndeplinirea cu încălcarea legii a actului de serviciu, dar paguba sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice nu s-a produs, nu ne putem afla în situația verificării existenței eventualului folos necuvenit. Curtea constată că situația descrisă constituie o tentativă la infracțiunea de abuz în serviciu, în varianta-tip prevăzută de art. 297 din C. pen., tentativă care însă nu se pedepsește.

44. Cea de-a doua ipoteză supusă analizei este aceea a consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, respectiv se reține încălcarea legii prin actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu și cauzarea pagubei sau a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, dar nu se obține folosul necuvenit. Curtea constată că, în acest caz, legiuitorul, prin norma criticată, pune pe același plan săvârșirea tentativei, din perspectiva infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu fapta în formă consumată, din perspectiva infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din C. pen. 45. A treia ipoteză este aceea a consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și obținerea folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000.

Curtea observă că în această situație ne găsim însă în fața săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată. 46. În fine, analizând un ultim aspect, Curtea observă că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 au în vedere sancționarea tentativei la infracțiunile prevăzute în art. 10, 11, 12, 13, 13 1 și 13 2 din același act normativ. Curtea reține că, prin dispozițiile art. 10-13 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a incriminat săvârșirea unor infracțiuni calificate prin scop, astfel cum se precizează în înseși textele legale.

În acest sens, legiuitorul menționează că infracțiunea este săvârșită "în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite" (art. 10, art. 12, art. 13) sau "dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit" (art. 11). Aceasta presupune că oricare dintre acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii se realizează în scopul prevăzut de lege, în acest caz fapta comițându-se numai cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit. Curtea constată că literatura de specialitate a reținut că tentativa este posibilă la toate faptele din această categorie. 47. Mai mult, Curtea constată că infracțiunile prevăzute în art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 sunt norme juridice penale complete (unitare), în structura acestora putând fi identificate atât dispoziția, cât și sancțiunea.

Astfel, analiza existenței infracțiunii în forma consumată ori în cea tentată nu presupune coroborarea acestor norme cu alte dispoziții de drept penal prin care sunt reglementate variante-tip ale acestor infracțiuni. 48. Spre deosebire de aceste infracțiuni, cea cuprinsă în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții - obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată.

49. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că, deși legiuitorul a reglementat pedepsirea formei tentate, tocmai prin modul în care este reglementată infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, forma tentată a acestei infracțiuni se identifică întotdeauna cu infracțiunea consumată de abuz în serviciu, în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din C. pen. 50. Prin urmare, Curtea apreciază că această situație juridică pune probleme din perspectiva clarității și previzibilității legii și implicit a aplicării dispozițiilor de lege criticate.

Astfel, aceeași faptă poate fi considerată atât varianta tentată a unei infracțiuni, cât și varianta consumată a altei infracțiuni, cu consecințe diferite în planul tratamentului sancționator și al competenței materiale a organelor judiciare, deoarece norma legală permite ca persoanei ce a săvârșit fapta respectivă să îi poată fi aplicate fie prevederile ce reglementează varianta-tip a infracțiunii de abuz în serviciu, fie prevederile ce reglementează infracțiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 alin. (2) din C. pen. 51. Or, Curtea constată că această modalitate de reglementare, care permite autorităților să aplice legea penală într-o manieră subiectivă, lăsând acestora posibilitatea alegerii normei legale pentru aplicarea sa la un caz concret, contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul respectării principiului legalității.

Curtea apreciază că și în situația în care persoana în cauză ar fi obținut consiliere juridică în această privință nu ar fi putut cunoaște pedeapsa aplicabilă faptei săvârșite, în condițiile în care această faptă poate constitui, potrivit legii, atât varianta-tip a unei infracțiuni, cât și forma tentată a altei infracțiuni.

Așa fiind, Curtea constată că acest fapt determină imposibilitatea persoanei în cauză de a-și adapta conduita la prescripția normativă". * * * În consecință, având în vedere opinia unanimă a jurisprudenței în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, atât dispozitivul, cât și considerentele acestora, conform opiniei separate se constată următoarele: Amenda contravențională (cuantumul acesteia) care, potențial, ar fi fost aplicabilă contravenientului de către inculpat (primarul comunei) nu poate fi reținută, simultan, atât ca element al tipicității infracțiunii de abuz în serviciu (pagubă), prev. de art. 297 C. pen., cât și ca element al tipicității infracțiunii prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 (un folos necuvenit obținut pentru altul de către funcționarul public).

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, în această ipoteză "..s-ar ajunge la situația în care ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar considera că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din C. pen.". * * * II. În opinia separată se apreciază că nu este realizată nici tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, în forma prev. de art. 297 C. pen., pentru următoarele motive: Așa cum s-a arătat în decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale: "75. Pe de altă parte, Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

84. În continuare, Curtea observă că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art. 297 din C. pen., și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social". Or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată următoarele: Potrivit art. 297 C. pen., în varianta interpretativă dată prin decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică". Atât rechizitoriul, cât și sentința și decizia atacată nu menționează expres, cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., care este varianta de incriminare a faptei avută în vedere de acuzare și pentru care urma să se dispună o soluție pe fondul cauzei penale.

Cu privire la noțiunea de vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, Curtea Constituțională, în decizia nr. 405/2016, a făcut următoarele precizări: "84. În continuare, Curtea observă că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art. 297 din C. pen., și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice", criticată de autorii excepției ca fiind lipsită de claritate, Curtea observă că sintagma "interes legitim" nu este definită în C. pen.

Curtea reține, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice" se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune știrbirea efectivă a drepturilor și intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective. Totodată, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, "interes" reprezintă acțiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe, folos, profit.

Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziție normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. 85. Astfel, Curtea apreciază că "vătămarea drepturilor sau intereselor legitime" presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reținut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează. Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară". * * * Conform textului menționat, din expunerea situației de fapt în prezenta cauză, necontestată de acuzare și de apărare, rezultă că această infracțiune poate avea două variante de incriminare a faptei funcționarului public: 1) cauzarea unei pagube persoanei juridice (U.A.T.

comuna Ulmeni); 2) cauzarea unei vătămări a intereselor legitime a unei persoane juridice (U.A.T. comuna Ulmeni). Din examinarea încheierilor de dezbateri, la fond și la apel, nu rezultă dacă instanțele au pus în discuție contradictorie tipicitatea infracțiunii în una sau în alta dintre cele două variante de incriminare ori chiar în ambele variante de incriminare a faptei. Cu toate acestea, din expozitivul celor două hotărâri judecătorești rezultă că, prioritar, a fost avută în vedere prima variantă de incriminare a faptei (cauzarea unei pagube prin aplicarea sancțiunii contravenționale "avertisment" în loc de sancțiunea contravențională "amendă", ceea ce, în opinia instanțelor, a cauzat o pagubă prin neîncasarea de către bugetul local al comunei Ulmeni a respectivei amenzi, atât în sentință, cât și decizie fiind expuse pe larg argumentele referitoare la "pagubă", cuantumul și plata acesteia).

A fost totuși menționată, fără însă a se expune argumente corespunzătoare, și varianta a doua de incriminare a faptei: "Curtea nu poate reține această apărare întrucât inculpatul, deși a cunoscut prevederile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, care interziceau expres aplicarea sancțiunii contravenționale constând în avertisment pentru contravențiile la regimul autorizării și executării construcțiilor, prin acțiunea sa de a aplica sancțiunea avertismentului prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, în loc să aplice sancțiunea amenzii contravenționale, a produs o pagubă și, în același timp, o vătămare a intereselor legitime ale persoanei vătămate Unitatea Administrativ Teritorială Ulmeni, reprezentată, pe de o parte, de contravaloarea amenzii contravenționale care ar fi trebuit, în mod obligatoriu conform legii, să o aplice, iar pe de altă parte, de imperativul de a asigura respectarea disciplinei în construcții inclusiv prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege" (pag.

15 decizie). În această situație, opinia separată va examina tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu în ambele variante de incriminare, atât din perspectiva "pagubei", cât și din perspectiva "vătămării intereselor legitime ale persoanei juridice". * * * Conform Legii nr. 50/1991, în forma la data faptei, contravenția prev. de art. 24 alin. (1) lit. a) era sancționată contravențional cu amendă de la 1.000 la 100.000 RON. Este de necontestat că inculpatul, primar al comunei Ulmeni, în loc să aplice sancțiunea amendă, a aplicat sancțiunea avertisment, deși conform legii menționate singura sancțiune aplicabilă era amenda. În consecință, ambele instanțe au apreciat că s-a produs o pagubă prin faptul că inculpatul nu a aplicat sancțiunea amendă.

Din examinarea legii menționate rezultă însă că amenda putea avea un cuantum situat între 1.000 de RON și 100.000 de RON, deci potențial cuantumul efectiv al sancțiunii contravenționale putea fi, teoretic, fie egal sau spre minimul de 1.000 de RON, fie spre sau chiar egal cu maximul de 100.000 de RON. Chiar această constatare este de natură să releve, în prezenta cauză, că nu se poate reține, în sensul deciziei Curții Constituționale, concluzia că "paguba cauzată persoanei juridice este certă, efectivă, bine determinată". Actele și lucrările dosarului relevă un demers prin care să se "stabilească" tocmai lipsa acestui caracter al prejudiciului, componentă a tipicității infracțiunii, în sensul că "prejudiciul" trebuia să fie cert, efectiv și bine determinat.

Astfel, a menționat inculpatul, iar probele dosarului nu contrazic această afirmație, că la sugestia organului de urmărire penală a depus la casieria primăriei suma de 2.000 de RON. La dosar este atașată chitanța de încasare a sumei de 2.000 de RON, din data de 19.08.2016, dată anterioară trimiterii în judecată (rechizitoriul nr. x/2016 din data de 14.11.2016), având ca denumire a creanței recuperare prejudiciu dosar x/2016, fără menționarea altor date referitoare la codul din clasificația bugetară, etc. În aceste condiții, nu rezultă cine este persoana, în ce condiții și cum a individualizat cuantumul amenzii contravenționale la suma de 2.000 RON (considerată de ambele instanțe ca fiind paguba cauzată prin infracțiunea de abuz în serviciu săvârșită de către inculpat), deși limitele prevăzute de lege pentru sancțiunea contravențională a amenzii erau 1.000 RON - 100.000 RON.

Potrivit Legii nr. 50/1991, sancțiunea contravențională "amenda" nu se putea aplica decât de organul administrativ competent, numai printr-un singur tip de act "rezoluția" organului administrativ competent potrivit acestei legi și numai prin unicul act administrativ prevăzut de aceeași lege: "procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor". Or, condițiile în care actul administrativ nu a fost, în prealabil, anulat/desființat, este neclară modalitatea concretă, efectivă prin care s-a ajuns la constatarea imperativului aplicării unei "amenzi" în cuantumul exact de 2.000 RON, acțiunea inculpatului (chiar din perspectiva funcției sale de primar) de a plăti la casierie suma de 2.000 de RON cu acest "titlu" - sumă care a fost "considerată", simultan, atât ca "prejudiciu" cauzat U.A.T.

comuna Ulmei, cât și ca "folos necuvenit obținut pentru altul de către funcționarul public" - este lipsită de semnificația juridică a "confirmării" ori "ratificării" existenței prejudiciului, respectiv, a existenței folosului necuvenit obținut pentru altul de către funcționarul public. Nu în ultimul rând, nu rezultă care este temeiul legal/titlul legal în baza căruia a fost încasată de organul fiscal suma de 2.000 de RON, în condițiile în care în procesul-verbal era prevăzută sancțiunea "avertisment", iar nu "amendă 2.000 RON". Toate aceste aspecte relevă, dincolo de orice dubiu, că nu este realizată tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen.

De altfel, motivarea deciziei atacate relevă existența acestei chestiuni de drept legată de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., argumentele expuse fiind neclare, în sensul dacă vizează tipicitatea infracțiunii în varianta cauzării unei pagube, tipicitatea infracțiunii în varianta cauzării unei vătămări a intereselor legitime a unei persoane juridice (U.A.T. comuna Ulmeni) ori vizează chiar ambele variante de incriminare a faptei.

Astfel, în decizia atacată, în care era obligatoriu a se clarifica tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., în una, în alta sau chiar în ambele variante de incriminare a faptei se arată următoarele: "Curtea nu poate reține această apărare întrucât inculpatul, deși a cunoscut prevederile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, care interziceau expres aplicarea sancțiunii contravenționale constând în avertisment pentru contravențiile la regimul autorizării și executării construcțiilor, prin acțiunea sa de a aplica sancțiunea avertismentului prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.05.2014, în loc să aplice sancțiunea amenzii contravenționale, a produs o pagubă și, în același timp, o vătămare a intereselor legitime ale persoanei vătămate Unitatea Administrativ Teritorială Ulmeni, reprezentată, pe de o parte, de contravaloarea amenzii contravenționale care ar fi trebuit, în mod obligatoriu conform legii, să o aplice, iar pe de altă parte, de imperativul de a asigura respectarea disciplinei în construcții inclusiv prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

Totodată, Curtea reține, în dezacord cu susținerile apărării, că paguba este certă, constând cel puțin în mini