ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constat următoarele:

Prin Sentința penală nr. 780 din data de 4 aprilie 2019 a Judecătoriei Giurgiu, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (5) și alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În baza art. 396 alin. (3) și alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 80 din C. pen., s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei față de același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În temeiul art. 81 din C. pen., s-a aplicat inculpatului un avertisment.

S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. și art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate, respectiv procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x din data de 5 septembrie 2015.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și petentul B..

Prin Decizia penală nr. 1/A din data de 6 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu împotriva Sentinței penale nr. 780 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/2017, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și în fond, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

Potrivit art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 din C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni și 20 de zile (ce reprezintă 1/3 din cealaltă pedeapsă), în final pedeapsa aplicată în sarcina inculpatului fiind de 2 ani, 2 luni și 20 de zile de închisoare.

Potrivit art. 45 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (5) din C. pen., s-a aplicat alături de pedeapsa principală anterior menționată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 2 ani, 2 luni și 20 de zile pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 92 din C. pen., de 2 ani și 6 luni.

Pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării pe o perioadă de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.. Pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa în cazul anulării/revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 93 alin. (1), (2) și (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Giurgiu, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; f) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate; g) să presteze 80 de zile de muncă în folosul comunității în cadrul Bibliotecii județene C. sau Serviciilor Locale Giurgiu, ambele din județul Giurgiu. În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere datele să fie comunicate Serviciului de Probațiune Giurgiu.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind cauzele de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere și asupra dispozițiilor art. 97 din C. pen. privind anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate referitoare la latura civilă, desființarea înscrisurilor și plata cheltuielilor judiciare.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul B. împotriva aceleiași sentințe penale.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că doar apelul Ministerului Public este fond și, întrucât situația de fapt nu a fost contestată, ci doar încadrarea faptelor în norma de drept prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată, va analiza doar în ce măsură faptele săvârșite se încadrează în norma juridică a abuzului în serviciu.

În sarcina inculpatului s-a reținut că la data de 05 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140km/h. Deși a constatat contravenția săvârșită de acesta, inculpatul nu a aplicat sancțiunea avertismentului față de autorul contravenției, în raport cu care nu a dispus nici o măsură, (i-a permis astfel exercitarea în continuare a dreptului de a conduce vehicule) ci față de inculpatul E., tatăl contravenientului.

Curtea a arătat că inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru că ar fi aplicat sancțiunea avertismentului și nu pe cea a amenzii, posibilitate prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002, ci pentru că nu a sancționat persoana care a și săvârșit contravenția.

S- a apreciat că fapta inculpatului de a sancționa o altă persoană decât pe cea care a săvârșit contravenția, respectiv omisiunea sancționării contravenientului, constituie neîndeplinirea unui act, respectiv constatarea contravenției săvârșite de D., iar prin aceasta a fost vătămată activitatea și interesele legitime ale Poliției Române. Prin lăsarea nesancționată a persoanei care a încălcat dispozițiile legale referitoare la regimul circulației pe drumurile publice, inculpatul a nesocotit obligațiile legale de sancționare, iar faptul că s-a aplicat totuși avertismentul față de o altă persoană nu echivalează cu îndeplinirea atribuțiilor de către inculpat. Dimpotrivă, reținând că acestei persoanei i s-au încălcat drepturile prin interzicerea posibilității de a mai conduce în condițiile în care nu a comis nici o faptă contravențională, se reține că inculpatul a acționat abuziv, încălcându-și obligațiile de serviciu.

Curtea a constatat că prin omisiunea de a aplica sancțiunea prevăzută de lege persoanei care a încălcat dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 inculpatul și-a nesocotit obligațiile, încălcând obligația lucrătorilor de poliție de constatare a faptelor contravenționale (art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002). Îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu a avut ca rezultat permiterea și lăsarea dreptului de circulație unei persoane care a depășit limita de viteză, fapt ce lezează valoarea socială ocrotită, fiind încălcat interesul general referitor la interdicția de a permite exercitarea dreptului de a conduce față de contravenienții care au condus cu depășirea limitelor legale de viteză cu mai mult de 50 de km/oră. Totodată, s-a evitat măsura suspendării permisului de conducere pentru D.

Referitor la vătămarea intereselor legitime ale Poliției, Curtea a menționat că este evident că permițând contravenientului D. să conducă în continuare autovehicule, deși sancțiunea complementară obligatorie era suspendarea dreptului pe o perioadă de 90 de zile, s-a produs o lezare a interesului public (care trebuie să fie apărat de poliție), creându-se condiții de periclitare a siguranței circulației pe drumurile publice.

Pe de altă parte, s-a apreciat că sunt îndeplinite și condițiile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru că fapta inculpatului A. a avut ca urmare obținerea de către martorul D. a unui folos necuvenit, în sensul că a avut posibilitatea de a utiliza permisul de conducere și în perioada de 90 de zile în care acestuia ar fi trebuit să i se suspende dreptul de a conduce autovehicule.

Curtea arată că noțiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor, nu are un caracter echivoc, întrucât reflectă că folosul astfel obținut este legal nedatorat, are caracter de retribuție, constituind o plată ori o răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracțiunilor de abuz în serviciu. Având în vedere că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate, cum sunt reglementate și în actele normative internaționale.

În consecință, Curtea a constatat că fapta inculpatului A. de a-și încălca atribuțiile de serviciu referitoare la constatarea contravențiilor rutiere, prin aceea că la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, împrejurări în care nu a îndeplinit un act, respectiv constatarea contravenției săvârșite de D., încălcând astfel dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției Române, în referire la constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor contravenționale, potrivit legii, precum și dispozițiile art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (în sensul că nu a aplicat măsurile legale față de conducătorul auto care a săvârșit contravenția), corelativ cu vătămarea bunei activități a Poliției Române întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu asimilat infracțiunilor de corupție prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și a decis condamnarea acestuia.

În același timp, Curtea a reținut că agentul de poliție A. a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x din 5 septembrie 2015, în care a atestat, în fals, că numitul E., tatăl contravenientului, ar fi condus motocicleta x, iar această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prev. și pedepsită de art. 321 alin. (1) C. pen., iar pentru inculpatul E., infracțiunea este săvârșită în forma complicității.

S-a arătat că cele două infracțiuni au obiecte juridice diferite, ocrotirea relațiilor referitoare la activitatea de serviciu - în cazul infracțiunii de abuz în serviciu și relațiile sociale referitoare la încrederea pe care trebuie să o inspire un înscris întocmit de un funcționar public - în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual. În opinia Curții de apel, dacă inculpatul A. nu ar fi aplicat nici o sancțiune contravențională, s-ar fi reținut doar infracțiunea de abuz în serviciu, dar în momentul în care acesta a hotărât împreună cu complicitatea inculpatului E. să consemneze în mod fals că acesta ar fi comis contravenția, s-a consumat și infracțiunea de fals intelectual.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 17 februarie 2020.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurentul a arătat că în sarcina sa s-a reținut că la data de 5 septembrie 2015, orele 15:28, având calitatea de agent constatator în cadrul Poliției Municipiului Giurgiu - Biroul Rutier, l-a depistat în trafic, cu aparatul radar, pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. x, pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu viteza de 140 km/oră, depășind limita legală pe acest sector de drum.

În împrejurarea arătată, a întocmit procesul-verbal de contravenție nr. x din 05 septembrie 2015, în care a consemnat că numitul E. a condus motocicleta marca x cu număr de înmatriculare x pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ de 140 km/h, aplicându-i acestuia sancțiunea avertismentului și nu amenda contravențională. În ce privește prejudiciul, s-a reținut că ar consta într-o stare de pericol și în vătămarea bunei activități a Poliției Române prin neîntocmirea actului constatator și neaplicarea unei amenzi.

Cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 din C. pen., a solicitat să se constate că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituțională a reținut că: "în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Curtea reține că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală."

Curtea Constituțională a constatat că "legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale", făcând astfel trimitere la alte forme de răspundere extrapenală (disciplinară, administrativă sau civilă) și că "sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind abuzul în serviciu ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare - ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau a unor proceduri penale ordinare".

În ce privește regimul juridic al contravențiilor, a arătat că este reglementat prin O.G. nr. 2/2001, iar potrivit art. 6 din același act normativ "avertismentul și amenda se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică". Art. 7 din O.G. nr. 2/2001 prevede că avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă, dar și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 2/2001, contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoane anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Raportat la textele legale menționate anterior, recurentul a susținut că, în calitate de agent constatator, la momentul constatării contravenției în cuprinsul Procesului-verbal de contravenție nr. x din 5 septembrie 2015, avea posibilitatea să aplice una din sancțiunile contravenționale principale (avertisment sau amenda contravențională) prevăzute de textele legale incriminatoare, sancțiunea urmând a fi aplicată în limitele prevăzute de actul normativ și trebuind să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținând seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

De asemenea, a arătat că a constatat săvârșirea unei contravenții, iar pentru menționarea unei alte persoane în calitate de contravenient i-a fost aplicată o sancțiune penală, în contextul analizării elementului material al faptei de fals intelectual.

Cu privire la contravenția constatată, recurentul a precizat că avea posibilitatea să aplice sancțiunea avertismentului și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevedea această sancțiune. Prin urmare, în calitate de agent constatator, ținând seama de împrejurările în care a fost comisă fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, avea posibilitatea să aplice contravenientului sancțiunea avertismentului verbal sau scris, dacă aprecia că această sancțiune este suficientă pentru apărarea valorilor sociale ocrotite de legea contravențională, "situație în care nu se poate vorbi de cauzarea unei pagube în sensul cerut de lege."

Referitor la prejudiciu, recurentul a precizat că prin rechizitoriu s-a reținut ca acesta ar consta într-o stare de pericol și în vătămarea bunei activități a Poliției Române; în opinia sa, important este faptul că în cauză nu există constituire de parte civilă.

În privința urmării imediate a infracțiunii de abuz în serviciu, a făcut trimitere la considerentele deciziei Curții Constituționale menționate anterior, în cuprinsul căreia s-a reținut că "infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube sau unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu".

De asemenea, a făcut trimitere la literatura de specialitate, arătând că opinia exprimată este în sensul că urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu constă, în principal, în atingerea adusă calității relațiilor de serviciu din unitatea în care își desfășoară activitatea subiectul activ al abuzului în serviciu. Această urmare este condiționată de producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau unei persoane juridice ori de o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Prin cauzarea unei pagube se înțelege producerea unei pierderi materiale suferită de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generate de actul abuziv al funcționarului public sau al altei persoane care exercită un serviciu de interes public. De asemenea, prin vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială adusă intereselor unor asemenea persoane.

Cum potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001, "Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în legislația în vigoare se fac venit integral la bugetele locale", prin aplicarea unui avertisment (sancțiune prevăzută de lege), în situația în care aplicarea unei amenzi contravenționale nu era obligatorie, nu există prejudiciu în cauză.

Totodată, recurentul a arătat că a întocmit un proces-verbal de constatare a unei sancțiuni contravenționale, împrejurare în care nu se poate reține că a procurat un folos necuvenit în patrimoniul unei persoane, astfel că nu este realizat nici elementul circumstanțial agravant necesar pentru reținerea formei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, atâta timp cât a constatat fapta contravențională și avea posibilitatea legală de a sancționa pe contravenient și cu sancțiunea avertismentului verbal, neaplicarea sancțiunii contravenționale a amenzii nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu reținută în sarcina sa. Mai mult, atâta timp cât avea posibilitatea aplicării sancțiunii avertismentului nu se poate afirma că a urmărit sau acceptat că prin aplicarea acestei sancțiuni contravenționale ar produce o pagubă (care s-ar fi produs, eventual, în bugetul local al Primăriei Municipiului Giurgiu, instituție care, de altfel, nu a fost identificată ca având legitimitate procesuală în cauză). În plus, nu se poate vorbi de un prejudiciu cert, care să poată atrage răspunderea sa, cu atât mai mult cu cât se constată caracterul incert, îndoielnic al acestuia, iar posibilitatea agentului constatator de a aplica amenzi contravenționale este definitorie în materie contravențională.

Față de aceste argumente, având în vedere și decizia Curții Constituționale menționată anterior, recurentul a susținut că operează o răspundere extrapenală, care poate fi stabilită în sarcina sa odată cu sancționarea disciplinară (eventual) pentru fapta dedusă judecății și, în consecință, că sunt incidente prevederile art. 396 alin. (5) și alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., iar apelul pachetului trebuia respins pentru pe acest considerent și menținută hotărârea instanței de fond.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a deciziei recurate și, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., să se pronunțe o soluție de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală.

Prin Încheierea din data de 15 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 7 și s-a fixat termen la data de 27 octombrie, cu citarea recurentului inculpat.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpat îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.. De asemenea, s-a apreciat că îndeplinește condiția prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și motivarea acestuia.

S-a reținut că cererea de recurs în casație, este admisibilă din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. proc. pen., motivul invocat încadrându-se în cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel. (...) verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Tot în jurisprudență s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reținută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Din această perspectivă, se constată că, prin decizia penală nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015), reținându-se în fapt, în esență, că, "la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, împrejurări în care nu a îndeplinit un act, respectiv constatarea contravenției săvârșite de D., încălcând astfel dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției Române, în referire la constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor contravenționale, potrivit legii, precum și dispozițiile art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (în sensul că nu a aplicat măsurile legale față de conducătorul auto care a săvârșit contravenția), corelativ cu vătămarea bunei activități a Poliției Române".

În legătură cu această faptă, recurentul a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate, întrucât el, în virtutea atribuțiilor de serviciu a aplicat sancțiunea avertismentului, iar prin fapta sa nu s-a creat nicio pagubă, în sensul că nu a fost vătămată buna activitate a Poliției Române, prin aplicarea sancțiunii contravenționale a avertismentului putându-se crea, cel mult o pagubă bugetului local al Primăriei Municipiului Giurgiu. Mai mult decât atât, afirmă că vătămarea trebuie să aibă un anumit grad de intensitate pentru a fi atrasă răspunderea penală în cauză, ceea ce nu e cazul în prezenta speță.

Înalta Curte reține că potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică".

Dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 statuează că "în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime."

Obiectul juridic special al infracțiunii de abuz în serviciu constă în relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activității persoanelor juridice de drept public sau privat și apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva abuzurilor funcționarului public.

Elementul material la infracțiunea de abuz în serviciu constă alternativ dintr-o inacțiune (omisiune) sau dintr-o acțiune (comisiune), respectiv din: neîndeplinirea unui act ori din îndeplinirea actului în mod defectuos. Prin urmare, elementul material se realizează prin acțiuni sau inacțiuni.

Prin expresia "nu îndeplinește un act" se înțelege acea activitate prin care funcționarul public omite, nu efectuează un act care trebuia să fie îndeplinit potrivit atribuțiilor de serviciu, adică un act ce "cădea" în sarcina sa de realizare.

Urmarea imediată a acțiunii-inacțiunii care constituie elementul material la modalitatea tip constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Înalta Curte constată că în raport de situația de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, inculpatul A. nu a fost trimis în judecată pentru că ar fi aplicat sancțiunea avertismentului și nu pe cea a amenzii numitului E., ci pentru că la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, când se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deși l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. conducând motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Șoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, și a constatat contravenția săvârșită de acesta, nu a aplicat nicio sancțiune față de D. (autorul contravenției), ci față de tatăl contravenientului, E..

Acționând în această manieră, respectiv prin neaplicarea sancțiunii contravenționale persoanei depistate în trafic conducând motocicleta cu o viteză mai mare decât limita legală, inculpatul a comis fapta de abuz în serviciu în modalitatea omisiunii sancționării adevăratului contravenient, întrucât în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu a îndeplinit un act, încălcând dispozițiile legale privitoare la regimul circulației pe drumurile publice și referitoare la obligația lucrătorilor de poliție de constatare și sancționare a faptelor contravenționale (art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 și art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 - norme legale încălcate identificate de instanța de apel, care reglementează, pe de o parte, atribuțiile polițistului, pe de altă parte, cele care reglementează regimul contravențiilor).

Potrivit art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, constituie contravenție și se sancționează cu amenda și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul, depășirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv și pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate și verificate metrologic.

Astfel că, prin fapta sa, inculpatul A. i-a asigurat numitului D. un folos necuvenit, în sensul că acesta din urmă a avut posibilitatea de a conduce autovehiculul și în perioada de 90 de zile în care acestuia ar fi trebuit să i se suspende dreptul de a conduce autovehicule, fiind realizat, așadar, elementul circumstanțial agravant necesar pentru reținerea formei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, că sub acest aspect sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce privește prejudiciul, se constată că în cauză a fost reținută săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în modalitatea producerii unei vătămări asupra interesului public (care trebuia să fie protejat de poliție) creându-se condițiile de periclitare a siguranței pe drumurile publice.

Critica recurentului că nu sunt îndeplinite elementele tipicității obiective, întrucât prin fapta sa nu a fost vătămată activitatea și interesele legitime ale Poliției Române, urmarea imediată fiind unul din elementele laturii obiective ale abuzului în serviciu, nu se circumscrie cazului de casare invocat.

Înalta Curte reține că într-adevăr urmarea imediată a acțiunii/inacțiunii constituie elementul material la modalitatea tip și constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, și potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 "nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală" .

Însă analiza intensității vătămării produse prin fapta ilicită este o chestiune de apreciere a împrejurărilor cauzei (fiind necesară pentru delimitarea răspunderii penală de celelalte forme de răspundere juridică), care intră în atributul exclusiv al instanței de fond/apel și care, prin urmare, nu poate fi cenzurată în cadrul prezentului demers judiciar.

Astfel cum s-a mai precizat, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casație nu are în vedere elemente de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate reevalua materialul probator și nu poate să stabilească o situație de fapt diferită de cea care a fost menționată în hotărârea atacată (Decizia penală nr. 1/RC din data de 3 ianuarie 2019).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1/A din data de 6 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM