ÎCCJ, decizie (scj.ro #169559)

Abuz în serviciu. Inexistența tipicității. Fals intelectual

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Indice alfabetic:

Drept penal

-

abuz în serviciu

-

fals intelectual

C. pen.,

art. 297, art. 321

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 101/A din 14 aprilie 2020

Prin sentința nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel București, Secția I penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual (fapta din data de 17 iunie 2016).

În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual (fapta din data de 1 iulie 2016).

În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual (fapta din data de 25 iulie 2016).

S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen. și art. 45 alin. (5) C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., s-au admis în parte acțiunile civile formulate de partea civilă B. și de părțile civile C., D., E., F. și G., prin reprezentant legal B.

A fost obligat inculpatul la plata către părțile civile B., C., D., E., F. și G. a sumei de câte 2.000 euro pentru fiecare, în echivalent în lei, la cursul BNR, la data plății, reprezentând daune morale.

Împotriva sentinței nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel București, Secția I penală, a declarat apel, între alții, inculpatul A.

Verificând sentința apelată, din perspectiva criticilor formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., se rețin, în principal, următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, similar rechizitoriului, în esență, instanța de fond a stabilit în sarcina inculpatului A. săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu prilejul punerii în executare a sentinței civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, nu a respectat procedura prevăzută în art. 910-914 C. proc. civ., respectiv nu a sesizat instanța de executare pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 906 C. proc. civ. (aplicarea de penalități în cazul nerespectării obligației de a face), nu a efectuat executarea silită în prezența unui reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov, conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., nu a urmat procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. privind refuzul categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor (ceea ce implica comunicarea procesului-verbal întocmit reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov pentru sesizarea instanței în vederea stabilirii unui program de consiliere psihologică), prin această modalitate de executare silită defectuoasă și contrară legii cauzând o vătămare a drepturilor și intereselor legale ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar și ale copiilor săi minori C., D., E., F. și G.

Analizând în ce măsură au fost încălcate dispozițiile legale invocate în sentința apelată, precum și întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. și de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., se rețin următoarele:

A. În ceea ce privește nerespectarea procedurii referitoare la sesizarea instanței de executare pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 906 C. proc. civ.:

Sub acest aspect, prima instanță a reținut, în esență, că, după ce prin încheierea nr. 2912 din 18 aprilie 2016 a Judecătoriei Buftea a fost încuviințată executarea silită în toate formele de executare prevăzute de lege a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București (ordonanță președințială), la data de 20 mai 2016, inculpatul A. a emis o somație către debitorul B. întemeiată pe dispozițiile art. 910 alin. (2) C. proc. civ., prin care îi solicita acestuia să permită creditoarei H. să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorii, conform programului stabilit de instanța de judecată.

La data de 3 iunie 2016, creditoarea H. a adus la cunoștința inculpatului A. că s-a prezentat, la aceeași dată, la adresa din orașul Voluntari, unde locuiesc debitorul B. și copiii săi, cu scopul de a îi lua pe aceștia la domiciliul său, însă debitorul a refuzat să îi încredințeze copiii, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc luarea măsurilor legale pentru respectarea programului stabilit de către instanța de judecată.

Instanța a reținut că, în aceste condiții, potrivit art. 910 alin. (3) și art. 906 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc trebuia să sesizeze instanța de executare, pentru obligarea debitorului la plata penalităților de întârziere, însă inculpatul nu s-a conformat acestor dispoziții legale imperative, îndeplinind în mod defectuos actele de executare silită în dosarul nr. X.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru sesizarea instanței de executare pentru a obliga debitorul la plata de penalități.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ., „dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.”

De asemenea, conform art. 910 alin. (2) și (3) C. proc. civ.: „(2) (...) Executorul judecătoresc va trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de încuviințare a executării împreună cu o somație în care îi va comunica acesteia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.

(3) Dacă debitorul nu se va conforma somației executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanța de executare pentru a se face aplicarea prevederilor

art. 906

.”

Astfel cum rezultă cu claritate din dispozițiile legale anterior redate, în această materie operează principiul disponibilității, astfel că executorul judecătoresc nu poate sesiza din oficiu instanța de executare pentru aplicarea de penalități de întârziere debitorului, ci numai în condițiile în care este sesizat în mod expres de către creditor.

În același sens s-a pronunțat și doctrina (ex.

Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat,

vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1084), dar și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 847 din 13 decembrie 2018, publicată M. Of. nr. 177 din 5 martie 2019 - „executorul nu va putea sesiza instanța de executare în lipsa unei cereri a creditorului în acest sens, care,

ad probationem

, trebuie să îmbrace forma scrisă, această cerință constituind o limitare a rolului activ al executorului judecătoresc și protejând creditorul căruia, în mod corect, legiuitorul îi lasă posibilitatea să facă aprecieri de ordin subiectiv în privința executării dispozițiilor privitoare la minori” (paragraf 18), considerente reluate și în Decizia nr. 364/2019, publicată M. Of. nr. 802 din 3 octombrie 2019 (paragraf 38).

Examinând actele dosarului de executare silită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, creditoarea H. nu a formulat o asemenea cerere, neputând fi astfel calificată sesizarea executorului din 3 iunie 2016, prin care aceasta îi aducea la cunoștință faptul că, la data respectivă, s-a deplasat la domiciliul debitorului, iar tatăl copiilor a refuzat să îi încredințeze minorii și prin care îi solicita „să ia măsurile legale necesare pentru obligarea lui la respectarea hotărârii judecătorești și încredințarea minorilor în programul stabilit de instanța de judecată la următorul termen din 17 iunie 2016.”

Rezultă cu evidență din conținutul cererii adresate executorului judecătoresc faptul că H. nu solicita recurgerea la procedura obligării debitorului la plata penalităților de întârziere, ci concursul acestuia pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești la următorul termen încuviințat prin sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 București, data de 17 iunie 2016 reprezentând al treilea sfârșit de săptămână din luna iunie 2016 (instanța stabilind ca reclamanta să aibă legături personale cu minorii în primul și al treilea sfârșit de săptămână, din fiecare vineri începând cu ora 17 și până duminică ora 20).

De altfel, fiind întrebată în mod expres cu ocazia audierii sale în calitate de martor în fața primei instanțe, H. a arătat că „nu m-a interesat să formulez acțiune în instanță pentru a-l obliga pe fostul soț să plătească daune pentru nerespectarea hotărârii judecătorești, ci mă interesa să îmi văd copiii.”

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, așadar, că inculpatul A. nu a încălcat dispozițiile legale analizate anterior, neputând sesiza din oficiu instanța de executare pentru obligarea debitorului la penalități de întârziere în lipsa unei cereri formulate de creditoare, martora H.

B. În ceea ce privește încălcarea de către inculpat a dispozițiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță a statuat că actele de executare au fost îndeplinite, contrar legii, în prezența unor reprezentanți ai Direcției de Asistență Socială Voluntari (persoane lipsite de competențe în materia protecției copilului) și nu ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

De asemenea, se reține în acuzare că inculpatul a procedat astfel, deși prin adresa din 29 august 2016 Direcția de Asistență Socială Voluntari a comunicat Biroului executorului judecătoresc A. că pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești referitoare la minori trebuie să se adreseze Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, într-adevăr, potrivit art. 911 alin. (2) C. proc. civ., „executarea se va efectua în prezența unui reprezentant al direcției generale de asistență socială și protecția copilului și, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta.”

Totodată, din actele dosarului rezultă neîndoielnic faptul că, la datele 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 și 25 iulie 2016, la domiciliul debitorului s-au prezentat reprezentanți ai Direcției de Asistență Socială din cadrul Primăriei Voluntari, care, prin adresele emise de cabinetul executorului judecătoresc A., au fost solicitați „în conformitate cu dispozițiile art. 911 alin. (2) C. proc. civ.” să îl însoțească pe executor la adresa din Voluntari unde „urmează a fi pusă în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori, constând în sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.”

În primul rând, se observă că adresa invocată de către parchet, ca dovadă a relei-credințe a inculpatului, este ulterioară datelor anterior menționate, fiind emisă la finalul lunii august, respectiv la 29 august 2016.

Pentru termenele din 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 și 25 iulie 2016, au fost comunicate adrese Primăriei Voluntari, Direcția de Asistență Socială, iar din declarațiile martorelor rezultă că au fost desemnate de către directorul direcției pentru a participa la actele de executare silită privind legături personale ale mamei cu copiii minori.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, așadar, că a existat o încălcare a dispozițiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că la 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 și 25 iulie 2016 actele de executare au fost îndeplinite în prezența unor reprezentanți ai Direcției de Asistență Socială Voluntari și nu ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

În continuare, se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv dacă inculpatul a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege  (intenție în ambele sale forme) și dacă s-a produs urmarea imediată, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor minorilor.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu există elemente care să susțină concluzia că A. a acționat cu intenția de a încălca legea și de a exclude de la participarea la executarea silită pe reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, până la data de 29 august 2016, reprezentanții Direcției de Asistență Socială Voluntari nu au adus la cunoștință executorului judecătoresc că au fost greșit sesizați și că nu pot participa la actele de executare silită a sentinței civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei  Sectorului 3 București.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează că în sarcina inculpatului se poate reține doar culpa, rezultată fie din semnarea, fără a verifica adresele întocmite de personalul auxiliar din cadrul cabinetului său, fie dintr-o verificare superficială a acestora, fie, posibil, și dintr-o cunoaștere inexactă a dispozițiilor legale cu privire la atribuțiile diferite ale celor două direcții, probatoriul administrat nedemonstrând faptul că acesta ar fi acționat cu intenția de a împiedica organul competent potrivit legii să participe la executarea silită.

Întrucât reținerea culpei nu conduce la înlăturarea ilicitului penal (fapta putând fi circumscrisă infracțiunii de neglijență în serviciu), analiza ce se impune în continuare este aceea a existenței urmării imediate prevăzute de lege, respectiv vătămarea drepturilor și intereselor minorilor.

Este de menționat că, și din perspectivă civilă, încălcarea dispozițiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin neparticiparea unui reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, atrage nulitatea executării, nulitatea fiind una virtuală și condiționată de existența unei vătămări (în acest sens,

Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat

, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1086,

Executarea silită directă

, Ioan Gârbuleț, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 280).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici în rechizitoriu și nici în hotărârea primei instanțe nu se precizează concret în ce ar consta vătămarea produsă, fiind redat practic conținutul normei de incriminare.

În primul rând instanța de apel reține că, potrivit legii, reprezentantul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului nu are atribuții specifice în cadrul acestei proceduri, art. 911 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând doar necesitatea prezenței sale cu ocazia executării silite. În doctrină, s-a arătat faptul că prezența sa rezidă din împrejurarea că, pe de o parte, executorul judecătoresc este un profesionist al dreptului fără expertiză în creșterea, educarea, supravegherea și ocrotirea copilului, iar pe de altă parte, schimbarea unei stări de fapt a copilului într-un mod rigid impune asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecției copilului.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși nu avea competențe în executarea silită, personalul din cadrul Direcției de Asistență Socială din Primăria Voluntari nu era lipsit de calificare în domeniul protecției copilului, ci, dimpotrivă, avea ample atribuții în această materie.

Astfel, din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției de Asistență Socială - Voluntari (disponibil pe site-ul indicat în dosarul de urmărire penală,

www.primaria-voluntari.ro

), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, printre atribuții, aceasta „are rolul de a identifica și de a soluționa problemele sociale ale comunității din domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, persoane - victime ale violenței în familie, precum și a oricăror altor persoane aflate în nevoie” (art. 7 lit. a).

În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în materie civilă, această instituție are competențe chiar mai extinse decât cele ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

În acest sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) (cazul decăderii din exercițiul drepturilor părintești), care se efectuează de direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

De asemenea, conform art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (în forma în vigoare la data faptelor), primarul îndeplinea funcția de autoritate tutelară, iar potrivit art. 65 din aceeași lege, atribuțiile de autoritate tutelară pot fi delegate secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul de specialitate cu competențe în acest domeniu, potrivit legii (în prezenta cauză, Direcției de Asistență Socială).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit legii, efectuarea raportului de anchetă psihosocială este obligatorie în litigiile care vizează minorii, după cum urmează: art. 375 alin. (2) teza finală C. civ., care reglementează condițiile divorțului prin acordul soților prin procedură notarială; art. 396 alin. (1) C. civ. -

Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori

; art. 486 C. civ. -

Neînțelegerile dintre părinți

; art. 496 alin. (3) C. civ. -

Locuința copilului

; art. 497 alin. (2) C. civ. -

Schimbarea locuinței copilului

; art. 498 alin. (2) C. civ. -

Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale

; art. 499 alin. (4) C. civ. -

Obligația de întreținere

.

Or, în condițiile în care, în toate aceste cauze cu posibil impact psihologic negativ asupra copilului, autoritatea tutelară este competentă, potrivit legii, să întocmească referatele de anchetă psihosocială pe baza cărora instanțele iau decizii cu privire la situația minorului, nu se poate susține că aceleași persoane nu ar avea calificare în domeniul protecției copilului.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că martora inspector superior în cadrul compartimentului de autoritate tutelară este chiar cea care a realizat referatul de anchetă psihosocială în cursul procesului de divorț, cunoscând astfel situația familiei. De asemenea, din declarații rezultă că martorele cunoșteau procedura și drepturile minorilor pe care le-au și adus la cunoștința tuturor persoanelor prezente la executare și că au insistat ca părțile să se înțeleagă pentru a ajunge la un acord astfel încât copiii să nu fie traumatizați.

În aceste circumstanțe, susținerea din rechizitoriu că la actele de executare au participat persoane lipsite de competențe în materia protecției copilului este în afara realității.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși la actele de executare nu a participat un reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov, în cauză scopul urmărit prin instituirea normei legale (asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecției copilului) a fost atins, astfel că nu se poate reține că s-a produs vreo vătămare a drepturilor și intereselor minorilor și nici a părții civile B. (de altfel, acesta nici nu are calitatea de persoană vătămată în cauză, dimpotrivă, fiind persoana care a generat toată această procedură).

Rezultă, așadar, că încălcarea dispoziției art. 911 alin. (2) C. proc. civ. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de norma de incriminare, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz sau neglijență în serviciu.

C. Cea de-a treia încălcare a dispozițiilor legale pe parcursul executării, reținută de prima instanță, vizează nerespectarea procedurii prevăzută în art. 913 C. proc. civ. incidentă în caz de refuz categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să analizeze și cele trei acuzații de fals intelectual, prevăzute în art. 321 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul A., fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii proceselor-verbale din datele de 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 și 25 iulie 2016, a omis cu știință a insera refuzul categoric al minorilor de a părăsi persoana vătămată B. și de a se deplasa la domiciliul mamei lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 913 C. proc. civ.: „(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile. (...)”

În primul rând, din modul de redactare a textului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu orice refuz al minorului constituie un impediment la executare și conduce la declanșarea procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ., executorul judecătoresc dispunând de o marjă de apreciere în a stabili dacă opoziția minorului este una categorică, determinată de refuzul de a-și însoți părintele creditor, sau are alte cauze. Scopul normei este, pe de o parte, de a împiedica executarea hotărârii asupra persoanei minorului prin bruscarea acestuia și, totodată, de a ajuta minorul, prin consiliere psihologică, să își schimbe atitudinea față de părinte.

Analizând probatoriul administrat în cauză pentru a verifica în ce măsură se impunea urmarea acestei proceduri, se constată următoarele:

Referitor la actele de executare ce au avut loc la data de 17 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, din declarațiile martorelor, faptul că inculpatul A. i-a întrebat pe minori dacă vor să meargă în vizită la mama lor, C. și D. spunând că nu vor. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în aceste circumstanțe, cei doi părinți au ajuns la un acord, stabilind ca „tatăl, în zilele următoare, să se întâlnească cu mama la școala copiilor unde avea loc o serbare, apoi să meargă în parc și ulterior la locuința mamei, pentru acomodarea copiilor cu aceasta.”

Aceleași împrejurări referitoare la înțelegerea dintre părinți rezultă și din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 17 iunie 2016, consemnându-se inclusiv acordul debitorului ca mama minorilor să aibă legături personale cu aceștia.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în aceste condiții de înțelegere dintre creditor și debitor, executarea silită nu a mai avut loc. Existența acordului dintre părți asupra modului de punere în executare a hotărârii judecătorești împiedica continuarea procedurii și excludea intervenția statului, prin executor, în această materie operând principiul disponibilității.

Totodată, se reține că inculpatul A. nu a consemnat în procesul-verbal refuzul minorilor C. și D.

Deși reține refuzul minorilor C. și D., instanța de apel apreciază că, în condițiile înțelegerii dintre părți, la acel moment nu era aplicabilă procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. care presupunea intervenția instanței de judecată și impunerea unui program de consiliere psihologică, prin mijlocirea unei persoane calificate în acest sens, dar străine copiilor, care să ajute la reluarea relației cu mama. Aceasta întrucât părinții, de comun acord, au convenit să existe o perioadă de acomodare a copiilor, pentru ca apropierea acestora de mama lor să se realizeze în mod natural, prin participarea mamei la activitățile minorilor din perioada imediat următoare. De altfel, acesta era și interesul major al copiilor, respectiv de a fi încurajată interacțiunea cu mama lor, pe care nu o văzuseră o perioadă îndelungată, timp în care, astfel cum rezultă din sentința de divorț, „au fost lăsați să creadă că mama lor i-a părăsit și este dezinteresată de ei”, pentru a putea fi reluate legăturile firești cu aceasta.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, așadar, că, din perspectiva acuzației de abuz în serviciu, nu se poate reține o încălcare a legii de către inculpat prin neurmarea procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ.

În ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual, constând în omisiunea de a consemna în procesul-verbal refuzul celor doi minori, astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină, deși neprevăzută de lege în mod expres, este necesar ca acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective, respectiv cea de atestare a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera date sau împrejurări să fie producătoare de consecințe juridice. În cauză, neconsemnarea refuzului minorilor producea aceste consecințe juridice, în condițiile în care constatarea „refuzului categoric” sau „a manifestării aversiunii față de creditor” conducea la declanșarea procedurii de sesizare a instanței și obligarea celor doi minori la un program de consiliere psihologică. Sub aspectul laturii subiective, pentru reținerea infracțiunii, este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte, ceea ce presupune că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv lipsirea copiilor de această procedură de consiliere psihologică și l-a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii lui.

În speță, în condițiile în care părțile ajunseseră la o înțelegere care avea ca scop acomodarea copiilor cu mama, procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. nefiind incidentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul A. nu a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege (să prevadă și să urmărească lipsirea copiilor de terapia din partea unui psiholog). Executarea silită nu a continuat urmare a acordului dintre părți asupra modului de executare a dispoziției instanței, inculpatul acționând cu bună-credință și în interesul minorilor, astfel cum acesta a fost apreciat de ambii părinți, ca apropierea copiilor de mamă să aibă loc natural, în urma contactului cu aceasta, într-un cadru neutru (serbare, parc) și în prezența tatălui.

În aceste circumstanțe de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși în procesul-verbal din data de 17 iunie 2016 executorul judecătoresc nu a consemnat poziția celor doi minori, în cauză, sub aspectul laturii subiective, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., astfel că, în baza art. art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului.

Aceeași concluzie se impune și în privința faptei comise la data de 1 iulie 2016.

În ceea ce privește actele de executare ce au avut loc la data de 25 iulie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

La data de 13 iulie 2016, creditoarea H. a sesizat din nou Biroul executorului judecătoresc A., arătând faptul că debitorul nu a respectat înțelegerea anterioară. S-a solicitat ca executorul să facă toate demersurile legale necesare pentru a obliga debitorul să respecte hotărârea judecătorească, astfel încât în perioada vacanței de vară să poată lua minorii la domiciliul său (prin sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 București, s-a dispus ca mama să aibă legături personale cu minorii în vacanța de vară, în luna iulie din data de 1 iulie și până la 31 iulie).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că procedura prevăzută în dispozițiile art. 913 C. proc. civ. nu a fost respectată în ceea ce privește consemnarea de către inculpat, în procesul-verbal, a refuzului ferm al minorilor C. și D. de a-și însoți mama.

Apărările inculpatului sub acest aspect au vizat faptul că a fost în imposibilitate de a menționa această poziție, din cauza modului de desfășurare a executării, care a determinat părăsirea rapidă a locuinței debitorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nimic nu oprea executorul să consemneze în procesul-verbal, ulterior plecării de la domiciliul lui B., poziția fermă a celor doi minori, să menționeze circumstanțele care au determinat să procedeze în acest mod și, ulterior, să procedeze la comunicarea acestuia către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

Toate datele în posesia cărora era inculpatul, rezultate din cererile formulate de creditoare, conduceau la concluzia că debitorul nu a respectat înțelegerile anterioare și nu urmărea să faciliteze legăturile mamei cu copiii pentru ca reacomodarea acestora cu cea care le-a dat viață să se realizeze cât mai natural cu putință. De altfel, chiar inculpatul a recunoscut în fața instanței că a realizat că acordul lui B. pentru ca minorii să meargă la domiciliul mamei era unul doar formal. De asemenea, poziția celor doi copii la termenul din data de 25 iulie 2016 a fost una fermă, de refuz de a-și însoți mama. Actele de executare nu au fost sistate, ca în celelalte cazuri, de acordul părților, ci nu s-au mai desfășurat cu privire la minori din cauza refuzului acestora, împrejurare ce impunea consemnarea poziției lor.

În aceste condiții, deși nu se poate reține că inculpatul a acționat cu intenție directă, în sensul că a urmărit ca minorii să nu beneficieze de o eventuală consiliere psihologică (ce putea să fie decisă de instanță, în funcție de vârsta copiilor), totuși, dată fiind pregătirea sa de specialitate, a prevăzut consecințele acțiunii sale de neconsemnare a refuzului celor doi minori C. și D. de a-și însoți mama.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în privința faptei din data de 25 iulie 2016 sunt îndeplinite condițiile de tipicitate, atât sub aspectul laturii obiective (constând în omisiunea consemnării refuzului minorilor), cât și sub aspectul laturii subiective (fapta fiind comisă cu vinovăție sub forma intenției indirecte) ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen.

Analizând în ce măsură aceleași fapte, constând în încălcarea dispozițiilor art. 913 C. proc. civ. prin neconsemnarea poziției minorilor C. și D., au produs o vătămare drepturilor și intereselor acestora, pentru a fi întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, între altele, următoarele:

Singura vătămare care poate fi analizată în raport de dispoziția legală nesocotită de inculpat în exercitarea atribuțiilor de serviciu constă în lipsirea minorilor C. și D. de un program de consiliere care să îi ajute să își schimbe atitudinea față de mamă. Însă, pentru a constitui urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, această vătămare trebuie să fie una reală, concretă, dovedită și nu prezumată sau doar ipotetică și, totodată, trebuie să atingă o anumită intensitate pentru a atrage cea mai gravă formă de răspundere (Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că, într-adevăr, pentru cei doi minori ar fi fost nevoie de un program de consiliere. Mai mult, din declarațiile martorei H. a rezultat că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, la următoarea încercare de punere în executare a hotărârii, fiica sa, C. a fost de acord să meargă la ea.

Se constată că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, poziția celor doi minori a fost diferită, aceștia acceptând să o viziteze pe mama lor la domiciliu, vizite ce au continuat săptămânal, până la pronunțarea hotărârii de divorț.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține că prin încălcarea de către executor a dispozițiilor art. 913 C. proc. civ. minorii au fost vătămați prin aceea că au fost lipsiți de consiliere de specialitate care să îi ajute să își modifice atitudinea față de mamă, de vreme ce, la interval de mai puțin de o lună, fără intervenția unui psiholog, poziția acestora s-a schimbat, acceptând să meargă la locuința mamei.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu a existat o vătămare concretă adusă drepturilor minorilor C. și D., astfel că, sub aspectul laturii obiective, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate pentru reținerea infracțiunii de abuz în serviciu, constând în încălcarea dispozițiilor art. 913 C. proc. civ., fapta atrăgând, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea penală numai în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual.

Pentru considerentele menționate anterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel București, Secția I penală.

A desființat, în totalitate, sentința nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel București, Secția I penală și, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 17 iunie 2016).

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 1 iulie 2016).

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul A., pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 25 iulie 2016).

În baza art. 81 C. pen., a aplicat inculpatului A. un avertisment.

A făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.

A lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și de părțile civile C., D., E., F., G., prin reprezentant legal B.