ÎCCJ, decizie (scj.ro #83851)

Purtare abuzivă. Complicitate. Fals intelectual. Uz de fals Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul Indice alfabetic: Drept penal - purtare abuzivă - complicitate - fals intelectual - uz de fals C. pen., art. 26, art. 250, art. 289, art. 291 1. Fapta de a exercita acte de violență asupra unei persoane, săvârșită de către funcționarii publici în exercițiul atribuțiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., iar neintervenția celorlalți funcționari publici prezenți pentru stoparea actelor de violență exercitate asupra persoanei constituie complicitate la infracțiunea de purtare abuzivă, sub forma complicității prin inacțiune.

2. În cazul reținerii infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., instanța nu poate reține în sarcina inculpatului nici infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., întrucât această infracțiune este absorbită în conținutul infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen, nici infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., deoarece fapta de abuz în serviciu săvârșită de către funcționarul public se încadrează în dispozițiile art. 246 C. pen. numai dacă nu este incriminată distinct în Codul penal sau într-o lege specială.

3. Falsificarea unui proces-verbal, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu încredințate de către o unitate prevăzută în art. 145 C. pen., prin omisiunea cu știință de a insera date privind actele de violență exercitate asupra unei persoane de către funcționarii publici în exercițiul atribuțiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. Folosirea procesului-verbal falsificat, înscris oficial în sensul art. 150 alin. (2) C. pen., prin predarea acestuia organelor judiciar pentru a servi ca probă, constituie infracțiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2245 din 1 iunie 2011 Prin sentința nr. 132 din 3 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, au fost condamnați inculpații: 1. D.M.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 246 C. pen., la pedeapsa de 1.000 lei amendă. În baza art. 26 raportat la art. 289 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-au contopit pedepsele anterior arătate în pedeapsa cea mai grea, respectiv 6 luni închisoare. Potrivit art. 71 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a suspendat condiționat executarea pedepsei închisorii pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni, iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. 2. P.L., C.V., P.A. și P.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute în art. 250 alin. (2) C. pen., art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 246 C. pen., la pedeapsa de câte 1.000 lei amendă. 3. V.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute în art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 26 raportat la art. 250 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 1.000 lei amendă. A fost condamnat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 289 C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 291 C. pen., la pedeapsa de 3 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. e) C. pen., s-au contopit pedepsele anterior arătate și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare. Potrivit art. 71 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a suspendat condiționat executarea pedepsei închisorii pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni, iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, la data de 11 mai 2005, au fost trimiși în judecată inculpații D.M., P.L., C.V., P.A., P.M. și V.C. Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Suceava, care prin sentința penală nr. 33 din 2 noiembrie 2006 a dispus achitarea inculpaților, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc.

pen. În baza art. 18 1 alin. (3) C. pen. raportat la art. 91 lit. c) C. pen., fiecărui inculpat i s-a aplicat sancțiunea amenzii administrative în cuantum de 500 lei. Prin decizia nr. 4884 din 19 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a admis recursurile declarate de procuror și de partea vătămată, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Recursurile declarate de inculpați au fost respinse, ca nefondate. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond a procedat la reaudierea părții vătămate, a inculpaților și a martorilor, la audierea martorilor nou propuși, la confruntarea martorilor B.S.

și P.I., la solicitarea de relații la cererea părților, pentru ca, urmare a examinării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, în primul ciclu de judecată, coroborat cu parte din probatoriul administrat după casarea cu trimitere spre rejudecare, având în vedere și cele statuate prin decizia instanței de recurs, să rețină, în principiu, aceeași stare de fapt cu cea reținută în actul de sesizare și care constă în aceea că: La data de 19 martie 2004, în jurul orelor 16,00, partea vătămată M.M. a fost depistată călătorind fără bilet într-un tren personal, în stația S., fiind obligată să coboare pentru a i se aplica instrucțiunile C.F.R. referitoare la călătorii frauduloși. Pentru a se sustrage controlului, partea vătămată a încercat să plece din gară și chiar să urce în tren în momentul în care acesta s-a pus în mișcare.

La solicitarea inculpatului D.M., revizor regional, care era șeful echipei de control, partea vătămată a refuzat să achite costul biletului de călătorie în valoare de 66.000 lei (vechi) și să prezinte cartea de identitate pentru a i se întocmi procesul-verbal de contravenție, proferând amenințări la adresa unora dintre membrii echipei de control. În aceste împrejurări, la solicitarea inculpatului D.M. și a subcomisarului V.C. - șeful Serviciului Poliției Transporturi - au intervenit agenții C.V. și P.A., lucrători D.I.A.S., care au urmărit pe partea vătămată și au readus-o pe peron, adoptând o atitudine violentă față de aceasta. Partea vătămată a fost adusă în colțul clădirii haltei, unde a fost încadrată de agenții D.I.A.S., respectiv inculpații C.V., P.A., P.M.

și P.L., care au executat dispozițiile primite de la inculpatul V.C. și care au constat în efectuarea unui control corporal părții vătămate pentru ridicarea cărții de identitate și a legitimației de polițist, nepredate de aceasta, după destituirea din poliție. În timpul efectuării controlului corporal, pe fondul stării de agitație a părții vătămate, a refuzului de a prezenta actul de identitate și a amenințărilor proferate de aceasta, cei patru agenți D.I.A.S. au exercitat acte de violență, lovind partea vătămată cu pumnii, picioarele și genunchii, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare 8 - 9 zile de îngrijiri medicale. Inculpații D.M. și V.C., deși au asistat la efectuarea controlului corporal, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violență exercitate de ceilalți inculpați asupra părții vătămate.

După legitimare și întocmirea procesului-verbal de contravenție, partea vătămată a continuat să se agite strigând că este lovită, deși actele de violență asupra sa încetaseră, s-a trântit la pământ aruncând în aer lucrurile pe care le avea în geantă și, ajungând lângă microbuzul aparținând Regionalei C.F.R., intenționat s-a lovit cu capul de geamul lateral al acestui autovehicul, iar în momentul în care la locul faptei a sosit ambulanța, partea vătămată s-a frecat de câteva ori cu fața de pământ cauzându-și leziuni la nivelul feței, aspecte confirmate de martorii audiați în cauză. Deși inițial a refuzat, în cele din urmă partea vătămată a acceptat să fie consultată de către medicul de pe ambulanță, G.G., care a constatat că aceasta prezenta doar escoriații pe față și nu avea leziuni pe corp.

Pentru că partea vătămată se plângea că a fost bătută de mascați și acuza dureri, medicul de pe ambulanță, pentru a respecta procedura prevăzută în situațiile în care se reclamă leziuni cauzate prin violență și pentru ca partea vătămată să fie supusă investigațiilor medicale de specialitate, a hotărât ca aceasta să fie transportată la spital. Aici, partea vătămată a fost examinată de către doctorul C.L., care a completat foaia de observație clinică și a decis internarea acesteia în spital. Instanța de fond a reținut că pe perioada internării (19 - 22 martie 2004), partea vătămată și-a cauzat alte leziuni, împrejurare ce rezultă din foaia de observație clinică generală în care s-a consemnat că „la internare, în flancul drept nu prezenta echimoze, escoriații”, pentru ca la 22 martie 2004, la examenul clinic efectuat, să se constate că aceasta prezenta în flancul drept o tumefacție de aproximativ 4 - 5 cm și câteva escoriații cu margini liniare de aproximativ 6 - 7 cm.

Mențiunile consemnate în foaia de observație au fost reconfirmate în fata instanței de către martorul C.L., medicul care a examinat-o pe partea vătămată și care a constatat, la fel ca și martorul G.G., că înainte de internare aceasta nu prezenta leziuni pe corp. Având în vedere dispozițiile art. 385 18 C. proc. pen.

și constatând că situația de fapt a rămas aceeași, în sensul că parte din leziunile părții vătămate au fost cauzate de cei patru inculpați, iar altă parte au fost cauzate chiar de partea vătămată prin autolezare, instanța de fond s-a conformat dispozițiilor date de instanța de recurs, care a statuat că în primul ciclu de judecată prima instanță a comis o gravă eroare de fapt, ignorând probele dosarului atunci când a considerat că faptele inculpaților nu ar prezenta gradul de pericol social al unor infracțiuni, că în dosar există probe și indicii referitoare la existența faptelor, la gravitatea acestora, precum și la aportul inculpaților la săvârșirea lor. În acest sens, instanța de fond a constatat că împrejurarea că și cei patru agenți D.I.A.S.

au exercitat acte de violență asupra părții vătămate cu ocazia imobilizării și controlului corporal efectuat acesteia rezultă în mod cert atât din declarațiile martorilor care atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești au arătat că au asistat și au perceput în mod direct momentul în care partea vătămată a fost lovită cu pumnii și picioarele de către inculpații - lucrători D.I.A.S. și că inculpații D.M. și V.C., deși prezenți la locul faptei, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violență, precum și din certificatul medico-legal eliberat părții vătămate care menționează că leziunile suferite de aceasta s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure, contondente.

În susținerea vinovăției inculpaților în agresarea părții vătămate au fost invocate și concluziile constatării medico-legale efectuate la data de 23 noiembrie 2004, potrivit cărora partea vătămată a prezentat o perforație traumatică de membrană timpanică stângă ce s-a putut produce odată cu celelalte leziuni traumatice prin lovire cu corpuri dure, în data de 19 martie 2004, dar care nu au dus la infirmitate fizică sau la sechele auditive.

Prin urmare, coroborând, în principal, declarațiile martorilor date în cursul urmăririi penale și în prima fază a judecății la instanța de fond, concluziile actelor medicale și medico-legale care evidențiază că leziunile prezentate de partea vătămată au fost produse prin loviri active repetate cu corpuri dure contondente, cu parte din declarațiile date de partea vătămată, cu rezultatul experimentului judiciar, ocazie cu care la urmărirea penală s-au efectuat planșe fotografice, iar martorii au indicat cu precizie locul în care a fost lovită partea vătămată, locul unde se aflau ei când s-a comis fapta, cu declarațiile martorului C.L.

care a arătat că unele contuzii pot fi vizibile pe corp doar după câteva zile de la producere și cu restul probatoriului care confirmă vinovăția inculpaților, instanța de fond a reținut că leziunile de la nivelul feței, tumefacția de 4 - 5 cm și câteva escoriații cu margini liniare de aproximativ 6 - 7 cm aflate pe flancul drept al corpului părții vătămate au fost produse de aceasta prin autolezare, iar celelalte leziuni descrise în certificatul medico-legal sunt consecința comportamentului violent al celor patru agenți D.I.A.S. Referitor la infracțiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen., s-a reținut că aceasta se poate realiza și în modalitatea omisiunii, cu știință, de a insera în conținutul înscrisului oficial unele date sau împrejurări.

În speță, procesul-verbal de constatare din data de 19 martie 2004 întocmit de inculpatul V.C. și semnat de inculpatul D.M., ca martor asistent, predat apoi pentru a servi ca mijloc de probă în dosarul instrumentat de Serviciul Cercetări Penale din cadrul Inspectoratul de Poliție al Județului Satu Mare, respectiv subcomisarului H.I., conține date necorespunzătoare adevărului prin faptul că în cuprinsul său, cu știință, nu au fost trecute aspectele legate de lovirea părții vătămate de către agenții D.I.A.S. Întrucât respectivul proces-verbal de constatare a fost întocmit de inculpatul V.C., funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu ce i-au fost încredințate de către o unitate de natura celor prevăzute în art. 145 C. pen.

și cum, ulterior, înscrisul a fost predat de acest inculpat organelor de cercetare penală, în vederea producerii de consecințe juridice, instanța de fond a constatat că aceste fapte se circumscriu sferei infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals în ce-l privește pe inculpatul V.C. și de complicitate la fals intelectual referitor la inculpatul D.M. Împotriva sentinței au declarat recursuri, între alții, inculpații. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea formulată în cauză fiind supusă doar căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită; aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Pornind de la dispozițiile legale sus-menționate, cuprinse în Capitolul I „Dispoziții generale” din Titlul III al Părții generale a Codului de procedură penală intitulat „Probele și mijloacele de probă”, care nu instituie o ordine de preferință în aprecierea probelor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond, examinând întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, în primul ciclu de judecată și după casarea cu trimitere spre rejudecare, ținând seama și de cele statuate prin decizia instanței de recurs, a stabilit corect situația de fapt, vinovăția recurenților-inculpați și încadrarea juridică a faptelor comise de aceștia.

În ceea ce privește vinovăția recurenților inculpați P.L., C.V., P.A. și P.M. în săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, aceasta rezultă cu certitudine din declarațiile martorilor audiați atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de fond (în primul ciclu procesual), din certificatul medico-legal eliberat părții vătămate care atestă leziunile suferite de aceasta și mecanismul de producere, respectiv prin loviri active repetate cu corpuri dure contondente, precum și din raportul de constatare medico-legală întocmit la data de 23 noiembrie 2004, care concluzionează că partea vătămată a prezentat o perforație traumatică de membrană timpanică stângă ce s-a putut produce odată cu celelalte leziuni traumatice prin lovire cu corpuri dure în data de 19 martie 2004, dar care nu a dus la infirmitate fizică sau la sechele auditive.

Astfel, într-o primă fază a incidentului, la solicitarea recurentului-inculpat D.M., revizor regional și șeful echipei de control și a recurentului inculpat V.C., șeful Serviciului Poliției Transporturi au intervenit recurenții-inculpați C.V. și P.A., lucrători D.I.A.S., care au pornit în urmărirea părții vătămate (care intenționa să fugă după ce a fost coborâtă din trenul personal, pentru că a circulat fără bilet de călătorie) și au readus-o pe peronul gării. Cei doi recurenți-inculpați au avut o atitudine violentă față de partea vătămată, aspect care rezultă din declarațiile martorilor A.F. și P.I. Partea vătămată a fost adusă în colțul clădirii haltei, unde a fost încadrată de recurenții-inculpați C.V., P.A., P.M.

și P.L., care, din dispoziția recurentului-inculpat V.C., au efectuat un control corporal acesteia pentru ridicarea cărții de identitate necesară întocmirii procesului-verbal de contravenție (partea vătămată fusese depistată circulând într-un tren personal, fără bilet de călătorie) și a legitimației de polițist (nepredată de partea vătămată după destituirea sa din poliție). În timpul efectuării controlului corporal, pe fondul stării de agitație a părții vătămate, a refuzului de a prezenta actul de identitate, a amenințărilor proferate de aceasta, cei patru recurenți-inculpați au folosit acte de violență, lovind-o cu pumnii, picioarele și cu genunchii, cauzându-i leziunile descrise în certificatul medico-legal și care au necesitat pentru vindecare 8 - 9 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce îi privește pe recurenții-inculpați D.M. și V.C., aceștia, deși prezenți la locul faptei în momentul efectuării controlului corporal asupra părții vătămate de către recurenții-inculpați C.V., P.A., P.M. și P.L. din dispoziția inculpatului V.C., șeful Serviciului Poliție Transporturi, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violență exercitate asupra părții vătămate, devenind astfel complici la infracțiunea de purtare abuzivă săvârșită de autori sub forma complicității prin inacțiune. Față de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată neîntemeiată solicitarea recurenților-inculpați de a se dispune achitarea pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, și anume purtare abuzivă, respectiv, complicitate la purtare abuzivă.

Cu privire la infracțiunile de fals intelectual și uz de fals reținute în sarcina inculpatului V.C., respectiv infracțiunea de complicitate la fals intelectual pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului D.M. și cu privire la care acești inculpați au cerut să se dispună achitarea, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în esență, potrivit actului de trimitere în judecată, pentru a ascunde actele de agresiune exercitate de cei patru inculpați - luptători D.I.A.S. - față de partea vătămată, recurentul-inculpat V.C., împreună cu inspectorul principal A.F. și agentul șef principal D.V., toți din cadrul Serviciului de Poliție Transporturi al Inspectoratului Județean de Poliție Satu Mare, au întocmit procesul-verbal din data de 19 martie 2004, în care au consemnat activitățile îndeplinite în Halta C.F.R.

S., în executarea planului de acțiune din 19 martie 2004 orele 16,00 - 17,00, fără a face vreo mențiune referitoare la actele de violență exercitate asupra părții vătămate. Procurorul a reținut că mențiunea cuprinsă în procesul-verbal, și anume că „pe timpul percheziției corporale și a întocmirii procesului-verbal de contravenție pe calea ferată, numitul M.M. a simulat de mai multe ori că este agresat de luptătorii D.I.A.S., s-a aruncat la pământ încercând să-și provoace leziuni craniene și faciale, și-a rupt singur cusăturile de la sacou și pantaloni în mai multe locuri și a strigat de mai multe ori că este agresat fizic în prezența a șapte organe de control C.F.R., nouă lucrători de poliție, zece luptători D.I.A.S.

și a două persoane ce se aflau în stația C.F.R. S.”, este falsă, deoarece reține un comportament al părții vătămate prin care aceasta și-a produs leziunile constatate ulterior în certificatul medico-legal și în raportul de constatare medico-legală. În realitate, leziunile prezentate de partea vătămată sunt consecința actelor de agresiune exercitate asupra acesteia de cei patru agenți D.I.A.S. cu complicitatea celorlalți inculpați. Potrivit art. 289 C. pen., constituie infracțiunea de fals intelectual „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.” Elementul material al laturii obiective a infracțiunii sus-menționate îl constituie o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conținutul său.

Această activitate se poate realiza fie prin acțiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin inacțiune, adică prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări. Falsul intelectual prin omisiune se comite atunci când funcționarul, întocmind înscrisul, nu trece în cuprinsul acestuia date sau împrejurări care, față de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau menționate. În speță, procesul-verbal din data de 19 martie 2004, întocmit de recurentul inculpat V.C. - funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu ce i-au fost încredințate de către o unitate din categoria celor prevăzute în art. 145 C. pen. - și semnat de recurentul inculpat D.M., ca martor asistent, a fost falsificat prin omisiunea cu știință din partea inculpatului V.C.

de a fi inserat în conținutul acestuia aspectele legate de violențele exercitate asupra părții vătămate de către recurenții-inculpați C.V., P.A., P.M. și P.L., omisiune care reprezintă una din modalitățile normative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii sus-menționate. În ce privește fapta de uz de fals incriminată în art. 291 C. pen., aceasta constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecințe juridice. Elementul material al infracțiunii de uz de fals constă în acțiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată. Pentru realizarea elementului material al infracțiunii, este necesar ca folosirea înscrisului fals să fie efectivă, iar înscrisul folosit să fie susceptibil de a produce consecințe juridice, adică de a servi ca probă.

Din probele administrate în cauză rezultă că după întocmirea procesului-verbal din 19 martie 2004, care este înscris oficial în sensul dispozițiilor art. 150 C. pen., recurentul-inculpat V.C., cunoscând că este fals, l-a predat pentru a servi ca mijloc de probă în dosarul instrumentat de subcomisarul H.I. din cadrul serviciului Cercetări Penale al Inspectoratului de Poliție al Județului Satu Mare. Rezultă, așadar, că în mod corect instanța de fond a reținut vinovăția recurentului-inculpat V.C. pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 289 și de art. 291 C. pen. și a recurentului-inculpat D.M. pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 289 C. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

În ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod greșit această faptă a fost reținută în sarcina inculpaților prin actul de trimitere în judecată, ca de altfel și infracțiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., împrejurare constatată și de instanța de fond care a procedat, în conformitate cu dispozițiile art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a faptelor, în sensul reținerii în sarcina inculpaților numai a infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., respectiv de complicitate la aceeași infracțiune, nu și a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 180 alin. (2) C. pen.

Infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 180 alin. (2) C. pen. este absorbită în conținutul infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen. (elementul material al acestei fapte penale îl formează lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, astfel cum sunt incriminate în art. 180 C. pen.). În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., această faptă penală are un caracter subsidiar. O faptă de abuz în serviciu săvârșită de un funcționar public se încadrează în dispozițiile art. 246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială.

De aceea, o faptă abuzivă a funcționarului, cum ar fi purtarea abuzivă, prin care se aduce atingere intereselor persoanelor, va fi încadrată în norma specială de incriminare - art. 250 C. pen. - și nu în dispozițiile art. 246 C. pen.; acest din urmă text de lege va fi incident numai dacă fapta nu întrunește conținutul uneia dintre infracțiunile speciale (principiul specialității în cazul concursului de norme penale). Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu sunt întemeiate criticile aduse sentinței și, neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinice a hotărârii atacate, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate împotriva sentinței nr. 132 din 3 decembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori.