ÎCCJ, decizie (scj.ro #83729)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83729) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Competența Direcției Naționale

Anticorupție. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților

Europene

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Felurile

competenței. Competență după materie și după calitatea persoanei

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

competența

Direcției Naționale Anticorupție

O. U.

G. nr. 43/2002,

art. 1 alin. (1) și (2), art. 13 alin. (1

1

)

În conformitate cu

dispozițiile art. 13 alin. (1

1

) din O. U. G. nr. 43/2002,

infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene sunt

de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în temeiul art. 1 alin. (1)

și (2) din O. U. G. nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție funcționează

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și își

exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați

în combaterea corupției.

Din dispozițiile

art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcției

Naționale Anticorupție, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și

procurorii de cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competență pe întregul

teritoriu al României. Prin urmare, dispozițiile legale privind competența după

materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul infracțiunilor

împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, indiferent dacă

urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale

sau de procurori din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale

Anticorupție.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3579 din 15 noiembrie 2013

Prin

sentința nr. 59 din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția

penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus:

În baza

art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei privind pe inculpații:

- A.D.,

cercetat sub aspectul

infracțiunii de

complicitate Ia infracțiunea de conflict de interese prevăzută

în art. 26 C. pen. raportat la art. 253

1

alin. (1) C. pen.;

- A.V.,

cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: abuz în

serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13

2

din Legea nr.

78/2000, cu trimitere Ia art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor

publice prevăzut în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la

art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; tentativă Ia

folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau

incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul

general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori

în numele lor, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000; conflict de interese prevăzut în de art. 253

1

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.;

- C.I.,

cercetat sub aspectul

infracțiunilor de:

abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere Ia art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.

pen.;

fals în înscrisuri sub

semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub

semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) Cod penal și referire la art. 254 alin. (1) C. pen. (2 infracțiuni); luare

de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254

alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; dare de mită

prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1)

C. pen.; complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art.

26 C. pen. raportat la art. 253

1

alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.;

- D.D.,

cercetat sub aspectul infracțiunilor de: abuz în serviciu contra

intereselor publice prevăzut în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu

trimitere la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor

publice prevăzut în de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere

la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; luare de

mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin.

(1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual prevăzut

în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C.

pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- M.D.,

cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: complicitate

Ia infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori

declarații false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obținerea pe

nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din

bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr.

78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere

la art. 254 alin. (1) C. pen.; participație improprie la infracțiunea de abuz

în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art.

289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.;

- P.D.,

cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de

conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 253

1

alin. (1) C. pen.;

- P.C.,

cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de

abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.

pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la

art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în

înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și referire la art.

255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în

înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și referire la art. 255 alin. (1) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- T.L.,

cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.

pen.; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea

nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit.

a) C. pen.; instigare la dare de mită prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen.,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- V.R.,

cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: abuz în serviciu

contra intereselor publice prevăzut în art.13

2

din Legea nr.

78/2000, cu trimitere la art. 248

1

C. pen. și referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; fals material în înscrisuri oficiale în

varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la

art. 288 alin. (2) C. pen.; uz de fals în varianta prevăzută în art. 17 lit. c)

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual în varianta prevăzută în art. 17

lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen.,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- V.D.,

cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la

infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori

declarații false, inexacte sau incomplete care au ca rezultat obținerea pe

nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din

bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr.

78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere

la art. 254 alin. (1) C. pen.; participație improprie la infracțiunea de abuz

în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art.

289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.;

- societatea C.,

cercetată

pentru săvârșirea

infracțiunilor de: luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub

semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000,

cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (cu referire la art. 254 alin. 1 C. pen.), ambele cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.;

- societatea E.,

cercetară

pentru

săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de

abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.

pen.; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea

nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1)

lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

-

societatea M.,

cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.

pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la

art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în

înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.); fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

Direcției

Naționale Anticorupție - Structura centrală București - Serviciul de combatere

a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților

Europene, pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru

a pronunța această soluție

,

curtea de

apel a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, din data de 20

decembrie

2011,

au fost trimiși în

judecată inculpații: A.D.,

A.V.,

C.I.,

D.D., M.D., P.D., P.C., T.L.,

V.R.,

V.D.,

societatea C., societatea E. și societatea

M.

La

termenul din data de 25 aprilie 2013, instanța a pus în discuție regularitatea

actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. pen., ocazie cu care apărătorii inculpaților au înțeles să invoce și motive de nulitate

absolută a urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Cu acea

ocazie, procurorul de ședință a învederat faptul că verificarea actului de

sesizare este pur formală și se referă la dispozițiile art. 262, art. 264 C. proc. pen., astfel că nu vizează legalitatea actelor de urmărire penală.

Curtea

de apel

a apreciat ca fiind neîntemeiate aceste susțineri ale

procurorului.

Astfel,

verificarea regularității actului de sesizare implică, printre altele, așa cum

chiar procurorul a arătat, și îndeplinirea cerințelor prevăzute în art. 264 C. proc. pen., respectiv, dacă a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către

procurorul competent prevăzut la alin. (3) al acestui articol.

Or,

instanța nu poate face o astfel de verificare, fără să analizeze dacă urmărirea

penală a fost sau nu efectuată de către organul de urmărire competent, și

aceasta pentru că, în situația în care s-ar constata că urmărirea penală a fost

efectuată de un organ necompetent, în mod implicit, și verificarea actului de

sesizare al instanței sub aspectul legalității și temeiniciei s-a făcut, de

asemenea, de un procuror necompetent. A interpreta legea în sens contrar ar

însemna să se ajungă la o situație contradictorie, și anume ca, după ce

instanța ar constata că actul de sesizare a fost regulat întocmit și verificat,

să constate că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, lucru

ce ar atrage nulitatea actelor de urmărire penală, precum și încălcarea

dispozițiilor art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul fiind nu doar întocmit, ci

și verificat de un procuror necompetent.

De

aceea, curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., cel puțin cele relative la competența organului de urmărire penală, au

prevalență asupra celor de la art. 300 C. proc. pen., constatarea încălcării acestor dispoziții atrăgând nulitatea absolută, în conformitate cu

dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitate ce poate fi invocată în

orice stadiu al procesului, chiar înaintea dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., și care este sancționată cu nulitatea întregii urmăriri penale, inclusiv a actului

de sesizare.

În

speță, curtea de apel a constatat că s-au încălcat, într-adevăr, dispozițiile

relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea

penală.

Astfel,

în cazul infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale

Comunităților Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 s-a stabilit o competență

specială de cercetare și urmărire penală.

Potrivit

art. 13 alin. (1

1

) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția

Națională Anticorupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale

Comunităților Europene sunt de competența exclusivă a Direcției Naționale

Anticorupție.

În

conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Ordinul nr. 2184/C/2006 al

Ministrului Justiției, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al

Direcției Naționale Anticorupție, „la nivel central, Direcția Națională

Anticorupție este organizată în secții, servicii, birouri și alte compartimente

de activitate.”

În

cadrul Secției de combatere a corupției funcționează Serviciul de combatere a

infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților

Europene.

Potrivit

dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 2184/C/2006, Serviciul de

combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale

Comunităților Europene are, ca principală atribuție, efectuarea urmăririi

penale în cauzele privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale

Comunităților Europene, prevăzute în art. 18

1

din Legea nr. 78/2000

și în art. 13 alin. (1

1

) din O. U. G. nr. 43/2002.

Or, în

speță, urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Iași, fără ca acesta să fi primit vreo delegare din partea

Serviciului de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor

financiare ale Comunităților Europene, din cadrul Secției de combatere a

corupției, care la rândul său face parte din Structura centrală a Direcției

Naționale Anticorupție, în vederea efectuării urmăririi penale în ce privește

infracțiunea prevăzută în art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, așa cum se

stipulează în art. 135 C. proc. pen.

Prin

urmare, curtea de apel a constatat că în cauză au fost încălcate dispozițiile

legale referitoare la competența după materie a organului de urmărire penală,

încălcare care, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (2) raportat la art. 197

alin. (2) C. proc. pen., duce la nulitatea tuturor actelor de urmărire penală

efectuate în cauză și, implicit, și a actului de sesizare a instanței.

Așa

fiind, instanța, în baza art. 332  alin. (2) C. proc. pen., a restituit cauza la Direcția Națională Anticorupție - Structura centrală București - Serviciul de combatere a

infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților

Europene, pentru refacerea urmăririi penale.

Împotriva

acestei sentințe a declarat

recurs, între alții, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Suceava.

Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava a criticat hotărârea primei

instanțe,

în primul rând, pentru faptul că instanța a constatat că au fost

încălcate dispozițiile referitoare la competența după materie a organului de

urmărire penală cu ocazia verificării legalității și temeiniciei regularității

actului de sesizare potrivit art. 300 C. proc. pen., moment în care trebuia să

verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 263, art. 264 C. proc. pen., condiții care sunt îndeplinite.

De

asemenea, un alt aspect pentru care hotărârea instanței de fond este

criticabilă este faptul că, deși în baza art. 332 C. proc. pen. a restituit cauza la procuror ca fiind făcută urmărirea penală de către un organ

necompetent, a restituit cauza practic aceluiași organ pe care instanța l-a

apreciat ca necompetent și a avut în vedere această soluție întemeindu-se, în

drept, pe un text de lege dintr-un ordin de aprobare a Regulamentului de ordine

interioară al Direcției Naționale Anticorupție, neținând seama de dispozițiile

absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ adoptat

printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine

interioară al Direcției Naționale Anticorupție, care are valoare de act

administrativ.

În

susținerea recursului s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2) din O. U. G.

nr. 43/2002, potrivit cărora Direcția Națională Anticorupție are sediul în

Municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României

prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție”, iar din

aceste dispoziții, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr.

78/2000 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași

competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad

de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Naționale Anticorupție, împărțirea

teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a

Direcției Naționale Anticorupție care nu poate prima legii.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Suceava, apreciază că acesta este fondat pentru

considerentele ce vor fi expuse:

Circumscrisă

dispozițiilor art. 300 C. proc. pen. sub titlul „verificarea sesizării

instanței”, Codul de procedură penală reglementează expres și neechivoc etapele

procesuale ce se impun a fi parcurse ori de câte ori instanțele sunt învestite

cu un rechizitoriu.

Verificarea

legalității sesizării, conform art. 300 C. proc. pen., presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispozițiilor art. 263 și art. 264 C. proc. pen., și nu obligă instanța și la verificarea legalității actelor de urmărire penală

care au precedat întocmirea rechizitoriului.

Potrivit

art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și Ia persoana arătată

în actul de sesizare a instanței”, iar potrivit art. 300 alin. (1) C. proc.

pen., „instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare,

regularitatea actului de sesizare.”

Această

procedură presupune, în raport cu dispozițiile menționate, verificarea actului

procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziție

al procurorului de trimitere în judecată.

Prin

urmare, raportat la aceste aspecte trebuie verificat dacă sunt îndeplinite

condițiile impuse de art. 263 - art. 264 C. proc. pen., referitoare la limitele și conținutul rechizitoriului.

Restituirea

cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri:

-

restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.);

-

restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 C. proc. pen.).

Conform

art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanța este datoare să verifice, din

oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art.

264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a

instanței de judecată.”

Jurisprudența

și doctrina sunt, în majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței,

conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis

(rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce

privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C.

proc. pen.

În

principiu, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale

(încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o

activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și rezultă

din existența, distinctă, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen.

În

măsura în care se constată nulități ale urmăririi penale, care presupun

restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecință

firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului. Această observație

trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulității,

astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulității și efectul

extensiv al nulității), susținându-se constant - în doctrină - că în

reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziții exprese

în ceea ce privește efectul extensiv al nulității, urmând ca propagarea acestui

efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în

raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale

întocmite, iar „de lege lata” această concepție a legiuitorului este reflectată

de dispozițiile art. 197 alin. (1) și (2) - (3) C. proc. pen., art. 197 alin.

(1) și (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Revenind

la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv Ia situația de fapt din

prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire directă la

cele precizate, constată următoarele:

Instanța

fondului, în mod greșit, a sărit peste etapa prevăzută în art. 300 C. proc. pen., încălcând ordinea firească pe care trebuie să o parcurgă procesul penal în esența

sa, apreciind că încălcări ale legii în activitatea organului de urmărire

penală fac imposibilă respectarea acestei etape de verificare a regularității

actului de sesizare.

Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că motivul invocat de instanța de fond,

în sensul că nu poate face o astfel de verificare întrucât urmărirea penală nu

a fost efectuată de către organul de urmărire penală competent, nu numai că nu

este întemeiat, dar mai mult decât atât nu a fost analizat, așa cum prevăd

dispozițiile legale în vigoare, în cadrul criticilor de legalitate circumscrise

art. 300 C. proc. pen. și prin propagarea efectului pretinsei nulități a

urmăririi penale asupra actului de sesizare și în raport cu relația ce există

între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, așa cum

se impunea.

Pentru

că practic în cadrul acestei etape și prin valorificarea corectă a acestei

instituții ar fi trebuit să facă analiza integrală a tuturor criticilor

invocate de inculpați, fără a le selecta și fără a fi necesar să se acorde

termene distincte scindând o etapă procesuală importantă în mai multe părți, cu

consecința verificării la mai multe termene a unor critici ce se impuneau a fi

analizate în tot și în cadrul aceleiași faze procesuale.

Cu

referire directă la excepția de necompetență materială a organului de urmărire

penală, ce a generat din punctul de vedere al instanței de fond imposibilitatea

verificării legalității actului de sesizare, Înalta Curte de Casație și

Justiție apreciază că în cauză nu ne aflăm în prezența unei atari excepții,

pentru considerentele ce vor fi expuse:

Potrivit

actualului Cod de procedură penală, noțiunea juridică de „excepții” - în sensul

propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competența organelor

judiciare, iar nu la nulități („excepția nulității”).

Modalitatea

juridică prin care procurorul sau părțile pot invoca necompetență organelor

judiciare este „excepția de necompetență”, aceasta realizându-se prin

formularea unei cereri prin care se „ridică excepția de necompetență” (în acest

sens fiind art. 39 C. proc. pen.).

Potrivit

Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepție, ci o sancțiune

procedurală care intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale care

reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.).

Distinct

de „excepții”, „cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt

reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte

ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice

(speciale) care trebuie aplicate de instanță în ordinea lor firească.

Astfel,

pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a

instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 C. proc. pen.

Potrivit

art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu

este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de

îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie

organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

În

doctrină

și jurisprudență se apreciază că nerespectarea dispozițiilor privitoare la

„sesizarea instanței” are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la

„sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară”

(extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de

trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de

competență, strămutarea).

Toate

aceste aspecte relevă că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) C.

proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul

actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar când

în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu

referire la art. 332 C. proc. pen., va face analiza incidenței și acestor

dispoziții, fără însă a le ignora pe celelalte, astfel cum a procedat instanța

de fond.

Or, din

actele dosarului Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există, la

acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispozițiile

privitoare la sesizarea instanței”, în sensul arătat, nefiind încălcate normele

relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea

penală.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a dat valoare și

putere de lege nepermisă unui ordin de aprobare a Regulamentului de ordine

interioară al Direcției Naționale Anticorupție, fără a ține seama, însă, de

dispozițiile absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ

adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de

ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție (care are valoare de act

administrativ) și care arată clar și neechivoc, în art. 1 alin. (2) din O. U.

G. nr. 43/2002, că Direcția Națională Anticorupție are sediul în Municipiul

București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin

procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție, iar din aceste

dispoziții, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr.

78/2000 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași

competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad

de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Naționale Anticorupție, împărțirea

teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a

Direcției Naționale Anticorupție.

Analiza

coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcționarea relevă,

așadar, neechivoc că Direcția Națională Anticorupție este o structură unitară,

care-și desfășoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au

implicit competență și în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare

ale Comunităților Europene și nu poate fi admisă motivarea că sunt înfrânte

regulile generale de competență între serviciile aceleiași structuri și care să

atragă incidența dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. raportat la

art. 332 C. proc. pen.

Față de

toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava împotriva

sentinței nr. 59 din 8 mai 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și

pentru cauze cu minori, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza

pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Curtea de Apel Suceava.