ÎCCJ, decizie (scj.ro #83729)

Competența Direcției Naționale Anticorupție. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Felurile competenței. Competență după materie și după calitatea persoanei Indice alfabetic: Drept procesual penal - competența Direcției Naționale Anticorupție O. U. G. nr. 43/2002, art. 1 alin. (1) și (2), art. 13 alin. (1 1 ) În conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (1 1 ) din O. U. G. nr. 43/2002, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției.

Din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcției Naționale Anticorupție, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și procurorii de cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competență pe întregul teritoriu al României. Prin urmare, dispozițiile legale privind competența după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale sau de procurori din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3579 din 15 noiembrie 2013 Prin sentința nr. 59 din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus: În baza art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., restituirea cauzei privind pe inculpații: - A.D., cercetat sub aspectul infracțiunii de complicitate Ia infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 253 1 alin. (1) C. pen.; - A.V., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere Ia art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; tentativă Ia folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 20 C. pen.

raportat la art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; conflict de interese prevăzut în de art. 253 1 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - C.I., cercetat sub aspectul infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere Ia art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal și referire la art. 254 alin. (1) C. pen.

(2 infracțiuni); luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen.; complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 253 1 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - D.D., cercetat sub aspectul infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen.

și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - M.D., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: complicitate Ia infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - P.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 253 1 alin. (1) C. pen.; - P.C., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și referire la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și referire la art. 255 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - T.L., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; instigare la dare de mită prevăzută în art. 25 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - V.R., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art.13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen. și referire la art. 248 C. pen.

și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; fals material în înscrisuri oficiale în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 288 alin. (2) C. pen.; uz de fals în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - V.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen.

raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - societatea C., cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 254 alin. 1 C. pen.), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - societatea E., cercetară pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - societatea M., cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 1 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen.

și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.); fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală București - Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru a pronunța această soluție , curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, din data de 20 decembrie 2011, au fost trimiși în judecată inculpații: A.D., A.V., C.I., D.D., M.D., P.D., P.C., T.L., V.R., V.D., societatea C., societatea E. și societatea M. La termenul din data de 25 aprilie 2013, instanța a pus în discuție regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. pen., ocazie cu care apărătorii inculpaților au înțeles să invoce și motive de nulitate absolută a urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc.

pen. Cu acea ocazie, procurorul de ședință a învederat faptul că verificarea actului de sesizare este pur formală și se referă la dispozițiile art. 262, art. 264 C. proc. pen., astfel că nu vizează legalitatea actelor de urmărire penală. Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate aceste susțineri ale procurorului. Astfel, verificarea regularității actului de sesizare implică, printre altele, așa cum chiar procurorul a arătat, și îndeplinirea cerințelor prevăzute în art. 264 C. proc. pen., respectiv, dacă a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul competent prevăzut la alin. (3) al acestui articol.

Or, instanța nu poate face o astfel de verificare, fără să analizeze dacă urmărirea penală a fost sau nu efectuată de către organul de urmărire competent, și aceasta pentru că, în situația în care s-ar constata că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, în mod implicit, și verificarea actului de sesizare al instanței sub aspectul legalității și temeiniciei s-a făcut, de asemenea, de un procuror necompetent. A interpreta legea în sens contrar ar însemna să se ajungă la o situație contradictorie, și anume ca, după ce instanța ar constata că actul de sesizare a fost regulat întocmit și verificat, să constate că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, lucru ce ar atrage nulitatea actelor de urmărire penală, precum și încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc.

pen., rechizitoriul fiind nu doar întocmit, ci și verificat de un procuror necompetent. De aceea, curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cel puțin cele relative la competența organului de urmărire penală, au prevalență asupra celor de la art. 300 C. proc. pen., constatarea încălcării acestor dispoziții atrăgând nulitatea absolută, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitate ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului, chiar înaintea dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., și care este sancționată cu nulitatea întregii urmăriri penale, inclusiv a actului de sesizare. În speță, curtea de apel a constatat că s-au încălcat, într-adevăr, dispozițiile relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.

Astfel, în cazul infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 s-a stabilit o competență specială de cercetare și urmărire penală. Potrivit art. 13 alin. (1 1 ) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene sunt de competența exclusivă a Direcției Naționale Anticorupție. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Ordinul nr. 2184/C/2006 al Ministrului Justiției, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, „la nivel central, Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții, servicii, birouri și alte compartimente de activitate.” În cadrul Secției de combatere a corupției funcționează Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 2184/C/2006, Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene are, ca principală atribuție, efectuarea urmăririi penale în cauzele privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în art. 18 1 din Legea nr. 78/2000 și în art. 13 alin. (1 1 ) din O. U. G. nr. 43/2002.

Or, în speță, urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, fără ca acesta să fi primit vreo delegare din partea Serviciului de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, din cadrul Secției de combatere a corupției, care la rândul său face parte din Structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, în vederea efectuării urmăririi penale în ce privește infracțiunea prevăzută în art. 18 1 din Legea nr. 78/2000, așa cum se stipulează în art. 135 C. proc. pen. Prin urmare, curtea de apel a constatat că în cauză au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la competența după materie a organului de urmărire penală, încălcare care, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., duce la nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză și, implicit, și a actului de sesizare a instanței. Așa fiind, instanța, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., a restituit cauza la Direcția Națională Anticorupție - Structura centrală București - Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, pentru refacerea urmăririi penale. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava a criticat hotărârea primei instanțe, în primul rând, pentru faptul că instanța a constatat că au fost încălcate dispozițiile referitoare la competența după materie a organului de urmărire penală cu ocazia verificării legalității și temeiniciei regularității actului de sesizare potrivit art. 300 C. proc. pen., moment în care trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 263, art. 264 C. proc. pen., condiții care sunt îndeplinite. De asemenea, un alt aspect pentru care hotărârea instanței de fond este criticabilă este faptul că, deși în baza art. 332 C. proc.

pen. a restituit cauza la procuror ca fiind făcută urmărirea penală de către un organ necompetent, a restituit cauza practic aceluiași organ pe care instanța l-a apreciat ca necompetent și a avut în vedere această soluție întemeindu-se, în drept, pe un text de lege dintr-un ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, neținând seama de dispozițiile absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, care are valoare de act administrativ.

În susținerea recursului s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2) din O. U. G. nr. 43/2002, potrivit cărora Direcția Națională Anticorupție are sediul în Municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție”, iar din aceste dispoziții, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Naționale Anticorupție, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a Direcției Naționale Anticorupție care nu poate prima legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse: Circumscrisă dispozițiilor art. 300 C. proc. pen. sub titlul „verificarea sesizării instanței”, Codul de procedură penală reglementează expres și neechivoc etapele procesuale ce se impun a fi parcurse ori de câte ori instanțele sunt învestite cu un rechizitoriu. Verificarea legalității sesizării, conform art. 300 C. proc. pen., presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispozițiilor art. 263 și art. 264 C. proc.

pen., și nu obligă instanța și la verificarea legalității actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului. Potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și Ia persoana arătată în actul de sesizare a instanței”, iar potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen., „instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.” Această procedură presupune, în raport cu dispozițiile menționate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziție al procurorului de trimitere în judecată. Prin urmare, raportat la aceste aspecte trebuie verificat dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 263 - art. 264 C. proc.

pen., referitoare la limitele și conținutul rechizitoriului. Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri: - restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.); - restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 C. proc. pen.). Conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată.” Jurisprudența și doctrina sunt, în majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc.

pen. În principiu, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și rezultă din existența, distinctă, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen. În măsura în care se constată nulități ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecință firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului.

Această observație trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulității, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulității și efectul extensiv al nulității), susținându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziții exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulității, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, iar „de lege lata” această concepție a legiuitorului este reflectată de dispozițiile art. 197 alin. (1) și (2) - (3) C. proc.

pen., art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv Ia situația de fapt din prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire directă la cele precizate, constată următoarele: Instanța fondului, în mod greșit, a sărit peste etapa prevăzută în art. 300 C. proc. pen., încălcând ordinea firească pe care trebuie să o parcurgă procesul penal în esența sa, apreciind că încălcări ale legii în activitatea organului de urmărire penală fac imposibilă respectarea acestei etape de verificare a regularității actului de sesizare.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivul invocat de instanța de fond, în sensul că nu poate face o astfel de verificare întrucât urmărirea penală nu a fost efectuată de către organul de urmărire penală competent, nu numai că nu este întemeiat, dar mai mult decât atât nu a fost analizat, așa cum prevăd dispozițiile legale în vigoare, în cadrul criticilor de legalitate circumscrise art. 300 C. proc. pen. și prin propagarea efectului pretinsei nulități a urmăririi penale asupra actului de sesizare și în raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, așa cum se impunea.

Pentru că practic în cadrul acestei etape și prin valorificarea corectă a acestei instituții ar fi trebuit să facă analiza integrală a tuturor criticilor invocate de inculpați, fără a le selecta și fără a fi necesar să se acorde termene distincte scindând o etapă procesuală importantă în mai multe părți, cu consecința verificării la mai multe termene a unor critici ce se impuneau a fi analizate în tot și în cadrul aceleiași faze procesuale.

Cu referire directă la excepția de necompetență materială a organului de urmărire penală, ce a generat din punctul de vedere al instanței de fond imposibilitatea verificării legalității actului de sesizare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză nu ne aflăm în prezența unei atari excepții, pentru considerentele ce vor fi expuse: Potrivit actualului Cod de procedură penală, noțiunea juridică de „excepții” - în sensul propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competența organelor judiciare, iar nu la nulități („excepția nulității”). Modalitatea juridică prin care procurorul sau părțile pot invoca necompetență organelor judiciare este „excepția de necompetență”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepția de necompetență” (în acest sens fiind art. 39 C. proc.

pen.). Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepție, ci o sancțiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.). Distinct de „excepții”, „cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de instanță în ordinea lor firească. Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 C. proc. pen. Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc.

pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia. În doctrină și jurisprudență se apreciază că nerespectarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea instanței” are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de competență, strămutarea). Toate aceste aspecte relevă că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) C. proc.

pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar când în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 332 C. proc. pen., va face analiza incidenței și acestor dispoziții, fără însă a le ignora pe celelalte, astfel cum a procedat instanța de fond. Or, din actele dosarului Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispozițiile privitoare la sesizarea instanței”, în sensul arătat, nefiind încălcate normele relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a dat valoare și putere de lege nepermisă unui ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, fără a ține seama, însă, de dispozițiile absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție (care are valoare de act administrativ) și care arată clar și neechivoc, în art. 1 alin. (2) din O. U. G. nr. 43/2002, că Direcția Națională Anticorupție are sediul în Municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție, iar din aceste dispoziții, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Naționale Anticorupție, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a Direcției Naționale Anticorupție.

Analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcționarea relevă, așadar, neechivoc că Direcția Națională Anticorupție este o structură unitară, care-și desfășoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au implicit competență și în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene și nu poate fi admisă motivarea că sunt înfrânte regulile generale de competență între serviciile aceleiași structuri și care să atragă incidența dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 332 C. proc. pen.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava împotriva sentinței nr. 59 din 8 mai 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Curtea de Apel Suceava.