ÎCCJ, decizie (scj.ro #83814)

Restituirea pentru refacerea actului de sesizare. Restituirea pentru refacerea urmăririi penale Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții generale Indice alfabetic: Drept procesual penal - restituirea pentru refacerea actului de sesizare - restituirea pentru refacerea urmăririi penale C. proc. pen., art. 300, art. 332 Dacă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței, îndeplinește condițiile de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen., iar instanța nu constată incidența unuia dintre cazurile de nulitate absolută expres și limitativ prevăzute în dispozițiile art. 332 C. proc. pen., nu se poate dispune nici restituirea dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc.

pen., nici restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen. Prin urmare, prezentarea generică a faptelor, justificată de existența unui mod de operare comun, anterior prezentării faptelor imputate în concret fiecărui inculpat în cuprinsul rechizitoriului, modul de calcul al sumelor supuse confiscării, redarea în cuprinsul rechizitoriului a transcrierilor înregistrărilor convorbirilor în mediul ambiental, precum și întocmirea și semnarea rechizitoriului de către mai mulți procurori nu constituie motive de restituire a dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen. În cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, neidentificarea persoanelor care au dat mită, nelegalitatea actelor premergătoare și nelegalitatea unor mijloace de probă nu constituie motive de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc.

pen., ci pot forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3827 din 21 noiembrie 2012 Prin sentința nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu minori, în baza dispozițiilor art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. În baza dispozițiilor art. 332 alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații D.L., N.A., B.l., G.V., P.V., O.F., M.G., C.D., P.M., A.C., R.C., F.C., A.V., A.M., B.I., T.T., M.O., F.M., C.S., B.R., I.G., L.G., F.R., P.P., P.C., P.R., G.M., P.C., C.G., T.C., C.C., P.N., P.C., M.T., L.A., C.P., T.I., B.D.

și C.D., măsura liberării provizorii sub control judiciar față de inculpatul G.R., precum și măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanța nr. 386/P/2010 din 7 aprilie 2011. S-a respins cererea formulată de inculpatul L.A., prin apărător, privind ridicarea controlului judiciar. S-a reținut că, potrivit art. 1 C. proc. pen., unul din scopurile procesului penal este acela de a constata la timp și complet infracțiunile. Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, potrivit cu dispozițiile prevăzute de lege, principiu al legalității și oficialității instituit de art. 2 C. proc. pen. O.U.G. nr. 43/2002, care reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție, nu exclude incidența dispozițiilor din Codul de procedură penală în descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ci dimpotrivă obligă la aplicarea acestora potrivit art. 24 din actul normativ sus citat.

1. Aspecte care privesc nelegalitatea urmăririi penale Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect, printre altele, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora. Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al acesteia, presupune participarea a cel puțin două persoane, una care primește bani sau foloase materiale și una care oferă astfel de bunuri, voit sau constrâns, ambele acțiuni fiind săvârșite în scopul cerut de art. 254 C. pen. Potrivit art. 202 C. proc. pen., organele de urmărire penală au și obligația de a strânge probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia.

În prezenta cauză, deși se rețin nu mai puțin de 700 de acțiuni care realizează fiecare în parte conținutul infracțiunii de luare de mită, reținută în formă continuată pentru fiecare inculpat, nu a fost identificată nicio persoană dintre cele care au dat bani sau alte foloase inculpaților trimiși în judecată. Potrivit art. 209 C. proc. pen., în cauze în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror, cum este și în cauza de față, competența revine procurorului de la parchetul corespunzător instanței competente de a judeca cauza în primă instanță, potrivit alin. (4) din articolul sus citat. În cauza de față, în raport cu locul săvârșirii faptelor pentru care s-a efectuat urmărirea penală, competența de a efectua această activitate revenea Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial lași.

În condițiile în care au fost declarate ca neconstituționale doar dispozițiile care eliminau motivele pentru care putea fi preluată urmărirea de un alt parchet, rezultă că potrivit art. 209 alin. (4 1 ) cauza putea fi preluată de Direcția Națională Anticorupție - Structura centrală numai în baza dispoziției conducătorului parchetului ierarhic superior. În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de o altă structură a Direcției Naționale Anticorupție decât cea competentă potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., fără a exista o dispoziție în sensul cerut de art. 209 alin. (4 1 ) C. proc. pen. Un alt aspect de nelegalitate a urmăririi penale este acela care privește administrarea probelor.

Pentru toți inculpații din cauză urmărirea penală a început la data de 16 februarie 2011, prin rezoluțiile emise în acest sens începând cu ora 13 30 . Așa cum rezultă din actele de urmărire penală și cum este menționat în rechizitoriu, până la aceasta s-au administrat un număr mare de probe, probe care se regăsesc la dosarul de urmărire penală, așa cum se precizează în rechizitoriu la capitolul „mijloace de probă.” Rezultă că aceste probe s-au administrat în faza actelor premergătoare. În faza actelor premergătoare poate constitui probă doar procesul-verbal prin care se constată existența unor date necesare (acte premergătoare) în vederea începerii urmăririi penale. Contrar acestor dispoziții, aceste acte premergătoare sunt considerate de procurorii care au învestit instanța mijloace de probă.

La dosarul cauzei nu se regăsesc procesele-verbale întocmite conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., înscrisuri care pot fi luate în considerare ca mijloc de probă. 2. Aspecte care privesc nelegalitatea sesizării Potrivit art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței, act care este considerat un act de dispoziție și jurisdicție procesual-penală. Pentru a-și produce efectele prevăzute de lege, rechizitoriu trebuie întocmit de procuror și nu de procurori, trebuie să cuprindă toate cerințele art. 263 C. proc. pen. pentru o soluționare justă a cauzei în cursul judecății. Nicio dispoziție legală, cu excepția cazului când rechizitoriu este întocmit de un procuror stagiar, nu reglementează o compunere colectivă la întocmirea actului de sesizare a instanței.

Toate dispozițiile legale incidente în cauze penale fac vorbire de acte întocmite de procuror și nu de procurori în aceeași cauză penală. Acolo unde legiuitorul a considerat necesar ca la înfăptuirea unui act ce ține de activitatea procesual-penală să existe o compunere colegială colectivă, a legalizat-o explicit, cum este în cazul soluționării recursurilor și apelurilor. O interpretare contrară nu poate exista, întrucât nu există dispoziții în Codul de procedură penală sau alte acte normative de drept procesual penal, care să reglementeze eventuale opinii divergente dintre grupul de procurori care întocmesc același rechizitoriu. Cu toate că rechizitoriul a fost întocmit de patru procurori care au beneficiat de sprijinul unui număr mare de polițiști, contrar dispozițiilor art. 263 C. proc.

pen., în actul de sesizare a instanței din prezenta cauză nu sunt descrise faptele. Rechizitoriul este actul de învestire a instanței care stă la baza cercetării judecătorești. Deși inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de „constituire a unui grup infracțional organizat și aderare la un astfel de grup”, în descrierea faptelor reținute în sarcina fiecărui inculpat nu se regăsesc nici măcar mențiuni cu privire la această faptă. Concluziile procurorilor din partea introductivă a rechizitoriului nu constituie o descriere a faptelor. Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al acesteia presupune participarea a cel puțin două persoane, precum și existența obiectului.

Deși se rețin un număr impresionant de acțiuni de luare de mită, în proporție de 90% în actul de sesizare acestea nu sunt descrise, nu este precizată suma de bani sau bunul care a format obiectul, nu sunt precizate modurile în care inculpații și-au încălcat atribuțiile de serviciu, nu este nominalizată nicio persoană care a oferit bani sau alte bunuri. Contrar dispozițiilor art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală s-a prevalat de declarațiile unor inculpați prin care aceștia au recunoscut faptele, nesocotind rolul activ, nu a strâns probele necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În partea din rechizitoriu intitulată „aspecte preliminarii” și în părțile în care se face o descriere a faptelor cu caracter general, capitole care exced conținutul art. 263 C. proc.

pen., se fac referi generale la conținutul constitutiv al faptelor, se concluzionează asupra unor aspecte ale situației de fapt, dar acestea nu constituie o descriere a faptelor în sensul cerut de dispozițiile legale incidente în activitatea de urmărire penală. În condițiile în care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 33 lit. b) și c) C. proc. pen., pentru a putea asigura o bună înfăptuire a actului de justiție, având în vedere că, potrivit art. 45 C. proc. pen., dispozițiile art. 38 C. proc. pen. sunt incidente și în cursul urmăririi penale, trebuie ca fiecare procuror să întocmească rechizitoriu în raport cu situația de fapt și persoanele față de care a efectuat urmărire penală (grupul infracțional „atipic”, așa cum se reține în aspectele preliminare și nu la descrierea faptelor, era structurat pe ture).

Rechizitoriul este actul de urmărire penală care învestește instanța și stă la baza efectuării cercetării judecătorești. În condițiile în care în rechizitoriu nu sunt descrise faptele, nu se face încadrarea juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte (aceasta dacă avem în vedere că inculpații au desfășurat acțiuni diferite), nu se poate face o cercetare judecătorească cu respectarea tuturor dispozițiilor legale. Mai mult, în condițiile în care faptele nu sunt descrise, inculpații nu se pot prevala de drepturile procesuale instituite de art. 320 1 C. proc. pen. Nu este descrisă situația de fapt, dar nu sunt indicate nici mijloace de probă din care aceasta să rezulte pentru fiecare inculpat în parte.

3. Aspecte care privesc neregularitatea actului de sesizare În cuprinsul actului de sesizare, în secțiunea intitulată „măsuri asigurătorii”, se solicită instanței, în modul cu totul inexplicabil, confiscarea unor sume de bani, calculate în raport cu numărul de zile în care inculpații și-au desfășurat activitatea, stabilindu-se fără suport probator o sumă medie pe tură, înmulțită cu numărul de zile în care aceștia au fost prezenți la serviciu. Deși în actul de sesizare nu sunt precizate sumele de bani pe care le-au primit, ci sunt doar enunțate (nu descrise) numărul de acțiuni care realizează latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, se solicită confiscarea unor sume de bani pentru fapte care nu se rețin în actul de sesizare.

Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen., banii, valorile, bunurile care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, inculpatul este obligat la plata echivalentului în lei, dispoziție incidență atunci când obiectul este un bun mobil care nu se mai găsește. În condițiile în care în proporție de 90%, prin raportare la numărul de acțiuni de luare de mită, nu sunt precizate sumele de bani sau bunurile care au format obiectul luării de mită, dispoziția legală sus citată nu mai poate fi aplicată. Dacă un număr de patru procurori și un număr impresionant de polițiști care au efectuat urmărirea penală nu au putut stabili obiectul infracțiunilor de luare de mită, este de neconceput ca în timpul judecății să fie stabilite sumele de bani ori bunurile ce trebuie confiscate.

Nu se poate stabili o sumă „medie”, așa cum se solicită prin actul de sesizare, întrucât ar fi contrar dispozițiilor art. 254 alin. (3) C. pen. În dispozitivul rechizitoriului, pe lângă dispoziția de trimitere în judecată, contrar cu cerințele art. 263 C. proc. pen., se dispune „menținerea stării de arest a inculpaților” și „înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă” pentru inculpatul C.D. Aceste aspecte, ca și cel de menținere tot prin dispozitiv a măsurilor asigurătorii, trebuiau să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului și nu în dispozitiv. Menținerea și înlocuirea măsurilor preventive în cursul judecății sunt de competența instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Procurorul putea să solicite și nu să dispună asupra măsurilor preventive. Potrivit art. 91 3 alin. (3) C. proc. pen. teza a III-a C. proc. pen., copia suportului care conține înregistrarea convorbirilor și copii ale proceselor-verbale de redare a convorbirilor se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, la dispoziția exclusivă a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei. Rezultă, fără echivoc, că acest mijloc de probă nu trebuie să se regăsească în cuprinsul dosarului care se află la arhiva instanței. Cu atât mai mult, transcrierea înregistrărilor nu trebuie să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului. În rechizitoriu se face o analiză a probelor și nu o transcriere a acestora.

Contrar acestor dispoziții, în cauză, procesele-verbale de transcriere se regăsesc în volumele care compun dosarul ce se păstrează la arhiva curentă a instanței, iar o parte din conținutul proceselor-verbale sunt redate în rechizitoriu. O altă neregularitate a actului de sesizare este și cea cu privire la data întocmirii acestuia, 14 aprilie 2010, dată la care nici măcar nu era începută urmărirea penală, dar acest aspect este o eroare materială evidentă, ce putea fi îndreptată prin acordarea unui termen în acest sens, pentru ca organul de urmărire penală să întocmească procesul-verbal în condițiile art. 195 alin. (3) C. proc. pen. Întrucât primează celelalte aspecte de neregularitate, de nelegalitate a urmăririi penale și a sesizării, nu a fost necesară acordarea unui termen pentru a se corecta neregularitatea cu privire la data întocmirii rechizitoriului.

Întrucât aceste aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, de nelegalitate a sesizării instanței, constatate în virtutea rolului instituit de art. 287 C. proc. pen., au fost identificate concomitent cu verificarea regularității actului de sesizare, act de sesizare care pentru considerentele expuse nu a fost corect întocmit, pentru corectarea aspectelor care privesc legalitatea urmăririi penale, legalitatea sesizării și regularitatea rechizitoriului, față de dispozițiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., care obligă la constatarea acestora din oficiu și la anularea actelor nelegale pentru o bună înfăptuire a justiției, în baza art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen., cauza a fost restituită procurorului (parchetului din care fac parte procurorii care au întocmit actul de sesizare).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial lași. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat. Restituirea cauzei procurorului se poate dispune fie în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. (pentru refacerea actului de sesizare a instanței, când se constată neregularități ale acestuia ce nu pot fi înlăturate de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop), fie în condițiile art. 332 C. proc. pen. (pentru refacerea urmăririi penale).

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a apreciat eronat asupra incidenței unor cauze care ar justifica restituirea cauzei la procuror, pronunțând în acest fel o hotărâre nelegală. A. În ce privește neregularitatea actului de sesizare Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., presupune analiza acestuia din perspectiva îndeplinirii condițiilor de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen. În acest context, nu se poate susține că în actul de sesizare nu sunt descrise faptele imputate fiecărui inculpat, fiind vorba mai întâi despre o conturare generică a acestora (cu referire la cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpaților), iar apoi de detalierea activității infracționale imputate fiecărui inculpat.

Astfel, din preambulul actului de sesizare rezultă că faptele de care sunt acuzați inculpații constau în: - pretinderea, primirea sau acceptarea de bani și bunuri pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu (omisiunea constatării unor încălcări ale dispozițiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României) ori pentru îndeplinirea acestora (aplicarea ștampilei de tranzit al frontierei); - constituirea unui grup infracțional organizat sau aderarea la un asemenea grup având drept scop comiterea unor infracțiuni de corupție, cu roluri și atribuții prestabilite (detaliate în rechizitoriu) și împărțirea beneficiului activității infracționale între polițiștii simpli și șefii lor ierarhici.

Ulterior, după prezentarea generică a faptelor, justificată de existența unui mod de operare comun uzitat de toți inculpații, actul de sesizare menționează faptele imputate în concret fiecărui inculpat, cu referiri la: numărul actelor materiale de luare de mită; datele și orele la care se presupune că ar fi fost comise; metoda infracțională utilizată. În aceste condiții, este eronată și superficială concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că actul de sesizare nu ar cuprinde o descriere a faptelor și o încadrare juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte. În privința măsurilor asigurătorii, actul de sesizare face referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, în vederea confiscării speciale a sumelor dobândite prin săvârșirea infracțiunilor.

Modul de calcul a acestor sume nu formează obiectul analizei instanței de judecată la momentul procesual al verificării actului de sesizare, fiind o chestiune asupra căreia judecătorul se va pronunța odată cu soluționarea fondului cauzei, după ce va fi reținut sau nu vinovăția inculpaților în raport cu faptele de care sunt acuzați. Or, procedând în sens contrar, judecătorul fondului a dovedit, o dată în plus, necunoașterea legii, soluția de restituire a cauzei fiind în mod evident una supusă casării. În același sens, redarea în cuprinsul actului de sesizare a transcrierilor înregistrărilor unor convorbiri în mediu ambiental, ca și existența în dispozitivul rechizitoriului a unei mențiuni cu privire la măsurile preventive, nu justifică restituirea cauzei la procuror, în condițiile în care actul de sesizare cuprinde mențiunile esențiale prevăzute în art. 264 C. proc.

pen. Referitor la întocmirea și semnarea rechizitoriului de mai mulți procurori, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există nicio dispoziție legală care să interzică aceasta; împrejurarea că în cuprinsul legii se face vorbire de „procuror”, iar nu de „procurori” nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât prin folosirea acestui termen s-a avut în vedere determinarea organului judiciar cu o anume competență funcțională (în speță, întocmirea rechizitoriului, ca și act de sesizare a instanței).

Cu alte cuvinte, este vorba despre procuror, ca unic organ (persoană) competent(ă) să sesizeze instanța prin intermediul rechizitoriului, iar nu ca organ unipersonal, nefiind astfel exclus ca în anumite situații, justificate în principal de complexitatea cauzei (cum este și cazul în speță, în care sunt cercetați 47 de inculpați pentru un număr considerabil de acte materiale de luare de mită), cercetările să fie desfășurate și finalizate, prin întocmirea rechizitoriului, de către mai mulți procurori. Eventualitatea ivirii unor divergențe între procurori, precum și modul de soluționare a acestora, nu reprezintă contraargumente demne de luat în seamă, întrucât ceea ce interesează este doar ipoteza în care s-a întocmit rechizitoriul; or, prin semnarea actului de sesizare de toți procurorii indicați, se prezumă în mod absolut că fiecare dintre ei, în urma unui examen propriu al cauzei, a constatat, conform art. 262 C. proc.

pen., că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, că există probele necesare și legal administrate care conduc la concluzia că fapta imputată există, a fost săvârșită de persoana cercetată, iar aceasta răspunde penal. Prin urmare, nici acest motiv nu justifica restituirea cauzei. Din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în aplicarea art. 264 C. proc. pen. și art. 22 2 din O. U. G nr. 43/2002, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul șef al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Față de toate aceste considerente, contrar aprecierilor judecătorului fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că rechizitoriul întocmit în cauză întrunește toate condițiile de conținut și formă care pot și trebuie să fie cenzurate cu ocazia verificării regularității actului de sesizare efectuate conform art. 300 C. proc. pen., astfel încât soluția de restituire a cauzei este nelegală. B. În ce privește refacerea urmăririi penale Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși și-a întemeiat soluția de restituire și pe dispozițiile art. 332 C. proc. pen., instanța de fond nu a arătat în concret care dintre cazurile de nulitate absolută menționate expres și limitativ în acest text de lege este incident în cauză.

Referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, judecătorul fondului dovedește o necunoaștere a dispozițiilor legale cu caracter special cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, la care nu face nicio trimitere, atunci când consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 209 alin. (4 1 ) C. proc. pen.

Cadrul normativ sus-menționat reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție „care își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea corupției” (art. 1 alin. 2). Prin urmare, chiar dacă există servicii teritoriale, acestea funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, fără vreo partajare de competență (materială, teritorială sau după calitatea persoanei) în raport cu structura centrală a Direcției, astfel încât orice procuror al Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de nivel, poate instrumenta orice cauză de competența Direcției, regăsită în art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002. Nefiind vorba despre o împărțire a competenței între structura centrală și serviciile teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, este evident că nu se poate pune problema preluării cauzelor, reglementată în art. 209 alin. (4 1 ) C. proc.

pen. Mai mult, în speță cercetările au fost efectuate de la bun început de către structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, nefiind cu atât mai mult incidente dispozițiile legale privind preluarea cauzelor. Referitor la neidentificarea persoanelor care au dat mită sau alte foloase inculpaților trimiși în judecată, aceasta nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Dincolo de obiectul judecății, care vizează persoane cercetate pentru luare (iar nu pentru dare) de mită, chestiunea pusă în discuție poate forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond, în contextul analizării probatoriului care a fost administrat pe parcursul procesului penal și al temeiniciei acuzațiilor aduse inculpaților.

În același moment procesual vor fi analizate și actele premergătoare întocmite în cauză; în plus, eventuala nelegalitate a acestora ori a unor mijloace de probă nu poate conduce la restituirea cauzei la procuror, ci la neluarea lor în considerare cu ocazia deliberării. Față de considerentele expuse, Înalta Curtea de Casație și Justiție a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv care să justifice restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori a actului de sesizare, astfel încât a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial lași împotriva sentinței nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu minori, a casat hotărârea penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Curtea de Apel lași.