ÎCCJ, decizie (scj.ro #83814)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83814) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Restituirea pentru refacerea actului de sesizare. Restituirea

pentru refacerea urmăririi penale

Cuprins pe materii:

Drept

procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții generale

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

restituirea pentru refacerea actului de

sesizare

-

restituirea pentru refacerea urmăririi penale

C.

proc. pen.,

art. 300, art. 332

Dacă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței, îndeplinește

condițiile de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen., iar instanța nu constată incidența unuia dintre cazurile de nulitate absolută

expres și limitativ prevăzute în dispozițiile art. 332 C. proc. pen., nu se poate dispune nici restituirea dosarului pentru refacerea actului de

sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen., nici restituirea cauzei pentru

refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen.

Prin urmare, prezentarea generică a faptelor, justificată de

existența unui mod de operare comun, anterior prezentării faptelor imputate în

concret fiecărui inculpat în cuprinsul rechizitoriului, modul de calcul al

sumelor supuse confiscării, redarea în cuprinsul rechizitoriului a

transcrierilor înregistrărilor convorbirilor în mediul ambiental, precum și

întocmirea și semnarea rechizitoriului de către mai mulți procurori nu

constituie motive de restituire a dosarului pentru refacerea actului de

sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen.

În cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită, neidentificarea persoanelor care au dat mită, nelegalitatea

actelor premergătoare și nelegalitatea unor mijloace de probă nu constituie

motive de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen., ci pot forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3827 din 21 noiembrie 2012

Prin sentința nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu minori, în baza

dispozițiilor art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., s-a dispus restituirea

cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție.

În baza dispozițiilor art. 332 alin. (3) C. proc. pen., s-a

menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații

D.L., N.A., B.l., G.V., P.V., O.F., M.G., C.D., P.M., A.C., R.C., F.C., A.V.,

A.M., B.I., T.T., M.O., F.M., C.S., B.R., I.G., L.G., F.R., P.P., P.C., P.R.,

G.M., P.C., C.G., T.C., C.C., P.N., P.C., M.T., L.A., C.P., T.I., B.D. și C.D.,

măsura liberării provizorii sub control judiciar față de inculpatul G.R.,

precum și măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanța nr.

386/P/2010 din 7 aprilie 2011.

S-a respins cererea formulată de inculpatul L.A., prin apărător,

privind ridicarea controlului judiciar.

S-a reținut că, potrivit art. 1 C. proc. pen., unul din scopurile procesului penal este acela de a constata la timp și complet

infracțiunile.

Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale,

cât și al judecății, potrivit cu dispozițiile prevăzute de lege, principiu al

legalității și oficialității instituit de art. 2 C. proc. pen.

O.U.G. nr. 43/2002, care reglementează activitatea Direcției

Naționale Anticorupție, nu exclude incidența dispozițiilor din Codul de

procedură penală în descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ci

dimpotrivă obligă la aplicarea acestora potrivit art. 24 din actul normativ sus

citat.

Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect,

printre altele, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora.

Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al

acesteia, presupune participarea a cel puțin două persoane, una care primește

bani sau foloase materiale și una care oferă astfel de bunuri, voit sau

constrâns, ambele acțiuni fiind săvârșite în scopul cerut de art. 254 C. pen.

Potrivit art. 202 C. proc. pen., organele de urmărire penală au

și obligația de a strânge probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate

aspectele în vederea justei soluționări a acesteia.

În prezenta cauză, deși se rețin nu mai puțin de 700 de acțiuni

care realizează fiecare în parte conținutul infracțiunii de luare de mită,

reținută în formă continuată pentru fiecare inculpat, nu a fost identificată

nicio persoană dintre cele care au dat bani sau alte foloase inculpaților

trimiși în judecată.

Potrivit art. 209 C. proc. pen., în cauze în care urmărirea

penală se efectuează obligatoriu de procuror, cum este și în cauza de față, competența

revine procurorului de la parchetul corespunzător instanței competente de a

judeca cauza în primă instanță, potrivit alin. (4) din articolul sus citat.

În cauza de față, în raport cu locul săvârșirii faptelor pentru

care s-a efectuat urmărirea penală, competența de a efectua această activitate

revenea Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial lași.

În condițiile în care au fost declarate ca neconstituționale

doar dispozițiile care eliminau motivele pentru care putea fi preluată urmărirea

de un alt parchet, rezultă că potrivit art. 209 alin. (4

1

) cauza

putea fi preluată de Direcția Națională Anticorupție - Structura centrală numai

în baza dispoziției conducătorului parchetului ierarhic superior.

În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de o altă structură a

Direcției Naționale Anticorupție decât cea competentă potrivit art. 209 alin.

(4) C. proc. pen., fără a exista o dispoziție în sensul cerut de art. 209 alin.

(4

1

) C. proc. pen.

Un alt aspect de nelegalitate a urmăririi penale este acela care

privește administrarea probelor.

Pentru toți inculpații din cauză urmărirea penală a început la

data de 16 februarie 2011, prin rezoluțiile emise în acest sens începând cu ora

13

30

.

Așa cum rezultă din actele de urmărire penală și cum este

menționat în rechizitoriu, până la aceasta s-au administrat un număr mare de

probe, probe care se regăsesc la dosarul de urmărire penală, așa cum se

precizează în rechizitoriu la capitolul „mijloace de probă.”

Rezultă că aceste probe s-au administrat în faza actelor

premergătoare.

În faza actelor premergătoare poate constitui probă doar

procesul-verbal prin care se constată existența unor date necesare (acte

premergătoare) în vederea începerii urmăririi penale. Contrar acestor

dispoziții, aceste acte premergătoare sunt considerate de procurorii care au

învestit instanța mijloace de probă.

La dosarul cauzei nu se regăsesc procesele-verbale întocmite

conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., înscrisuri care pot fi luate în

considerare ca mijloc de probă.

Potrivit art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul

de sesizare a instanței, act care este considerat un act de dispoziție și

jurisdicție procesual-penală.

Pentru a-și produce efectele prevăzute de lege, rechizitoriu

trebuie întocmit de procuror și nu de procurori, trebuie să cuprindă toate

cerințele art. 263 C. proc. pen. pentru o soluționare justă a cauzei în cursul

judecății. Nicio dispoziție legală, cu excepția cazului când rechizitoriu este

întocmit de un procuror stagiar, nu reglementează o compunere colectivă la

întocmirea actului de sesizare a instanței.

Toate dispozițiile legale incidente în cauze penale fac vorbire

de acte întocmite de procuror și nu de procurori în aceeași cauză penală.

Acolo unde legiuitorul a considerat necesar ca la înfăptuirea

unui act ce ține de activitatea procesual-penală să existe o compunere

colegială colectivă, a legalizat-o explicit, cum este în cazul soluționării

recursurilor și apelurilor.

O interpretare contrară nu poate exista, întrucât nu există

dispoziții în Codul de procedură penală sau alte acte normative de drept

procesual penal, care să reglementeze eventuale opinii divergente dintre grupul

de procurori care întocmesc același rechizitoriu.

Cu toate că rechizitoriul a fost întocmit de patru procurori

care au beneficiat de sprijinul unui număr mare de polițiști, contrar

dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., în actul de sesizare a instanței din

prezenta cauză nu sunt descrise faptele.

Rechizitoriul este actul de învestire a instanței care stă la

baza cercetării judecătorești. Deși inculpații au fost trimiși în judecată

pentru săvârșirea infracțiunii de „constituire a unui grup infracțional

organizat și aderare la un astfel de grup”, în descrierea faptelor reținute în

sarcina fiecărui inculpat nu se regăsesc nici măcar mențiuni cu privire la

această faptă.

Concluziile procurorilor din partea introductivă a

rechizitoriului nu constituie o descriere a faptelor.

Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al

acesteia presupune participarea a cel puțin două persoane, precum și existența

obiectului.

Deși se rețin un număr impresionant de acțiuni de luare de mită,

în proporție de 90% în actul de sesizare acestea nu sunt descrise, nu este

precizată suma de bani sau bunul care a format obiectul, nu sunt precizate

modurile în care inculpații și-au încălcat atribuțiile de serviciu, nu este

nominalizată nicio persoană care a oferit bani sau alte bunuri.

Contrar dispozițiilor art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală s-a prevalat de declarațiile unor inculpați prin care aceștia au

recunoscut faptele, nesocotind rolul activ, nu a strâns probele necesare pentru

aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În partea din rechizitoriu intitulată „aspecte preliminarii” și

în părțile în care se face o descriere a faptelor cu caracter general, capitole

care exced conținutul art. 263 C. proc. pen., se fac referi generale la

conținutul constitutiv al faptelor, se concluzionează asupra unor aspecte ale

situației de fapt, dar acestea nu constituie o descriere a faptelor în sensul

cerut de dispozițiile legale incidente în activitatea de urmărire penală.

În condițiile în care în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 33 lit. b) și c) C. proc. pen., pentru a putea asigura o bună înfăptuire a

actului de justiție, având în vedere că, potrivit art. 45 C. proc. pen., dispozițiile art. 38 C. proc. pen. sunt incidente și în cursul urmăririi penale,

trebuie ca fiecare procuror să întocmească rechizitoriu în raport cu situația

de fapt și persoanele față de care a efectuat urmărire penală (grupul

infracțional „atipic”, așa cum se reține în aspectele preliminare și nu la

descrierea faptelor, era structurat pe ture).

Rechizitoriul este actul de urmărire penală care învestește

instanța și stă la baza efectuării cercetării judecătorești.

În condițiile în care în rechizitoriu nu sunt descrise faptele,

nu se face încadrarea juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte

(aceasta dacă avem în vedere că inculpații au desfășurat acțiuni diferite), nu

se poate face o cercetare judecătorească cu respectarea tuturor dispozițiilor

legale.

Mai mult, în condițiile în care faptele nu sunt descrise,

inculpații nu se pot prevala de drepturile procesuale instituite de art. 320

1

C. proc. pen.

Nu este descrisă situația de fapt, dar nu sunt indicate nici

mijloace de probă din care aceasta să rezulte pentru fiecare inculpat în parte.

În cuprinsul actului de sesizare, în secțiunea intitulată

„măsuri asigurătorii”, se solicită instanței, în modul cu totul inexplicabil,

confiscarea unor sume de bani, calculate în raport cu numărul de zile în care

inculpații și-au desfășurat activitatea, stabilindu-se fără suport probator o

sumă medie pe tură, înmulțită cu numărul de zile în care aceștia au fost

prezenți la serviciu.

Deși în actul de sesizare nu sunt precizate sumele de bani pe

care le-au primit, ci sunt doar enunțate (nu descrise) numărul de acțiuni care

realizează latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, se solicită

confiscarea unor sume de bani pentru fapte care nu se rețin în actul de

sesizare.

Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen., banii, valorile, bunurile

care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se

găsesc, inculpatul este obligat la plata echivalentului în lei, dispoziție

incidență atunci când obiectul este un bun mobil care nu se mai găsește.

În condițiile în care în proporție de 90%, prin raportare la

numărul de acțiuni de luare de mită, nu sunt precizate sumele de bani sau

bunurile care au format obiectul luării de mită, dispoziția legală sus citată

nu mai poate fi aplicată.

Dacă un număr de patru procurori și un număr impresionant de

polițiști care au efectuat urmărirea penală nu au putut stabili obiectul infracțiunilor

de luare de mită, este de neconceput ca în timpul judecății să fie stabilite

sumele de bani ori bunurile ce trebuie confiscate.

Nu se poate stabili o sumă „medie”, așa cum se solicită prin

actul de sesizare, întrucât ar fi contrar dispozițiilor art. 254 alin. (3) C.

pen.

În dispozitivul rechizitoriului, pe lângă dispoziția de

trimitere în judecată, contrar cu cerințele art. 263 C. proc. pen., se dispune „menținerea stării de arest a inculpaților” și „înlocuirea unei măsuri

preventive cu o altă măsură preventivă” pentru inculpatul C.D.

Aceste aspecte, ca și cel de menținere tot prin dispozitiv a

măsurilor asigurătorii, trebuiau să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului

și nu în dispozitiv.

Menținerea și înlocuirea măsurilor preventive în cursul judecății

sunt de competența instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Procurorul putea să solicite și nu să dispună asupra măsurilor

preventive.

Potrivit art. 91

3

alin. (3) C. proc. pen. teza a

III-a C. proc. pen., copia suportului care conține înregistrarea convorbirilor

și copii ale proceselor-verbale de redare a convorbirilor se păstrează la grefa

instanței, în locuri speciale, la dispoziția exclusivă a judecătorului învestit

cu soluționarea cauzei.

Rezultă, fără echivoc, că acest mijloc de probă nu trebuie să se

regăsească în cuprinsul dosarului care se află la arhiva instanței. Cu atât mai

mult, transcrierea înregistrărilor nu trebuie să se regăsească în cuprinsul

rechizitoriului.

În rechizitoriu se face o analiză a probelor și nu o transcriere

a acestora. Contrar acestor dispoziții, în cauză, procesele-verbale de

transcriere se regăsesc în volumele care compun dosarul ce se păstrează la

arhiva curentă a instanței, iar o parte din conținutul proceselor-verbale sunt

redate în rechizitoriu.

O altă neregularitate a actului de sesizare este și cea cu

privire la data întocmirii acestuia, 14 aprilie 2010, dată la care nici măcar

nu era începută urmărirea penală, dar acest aspect este o eroare materială

evidentă, ce putea fi îndreptată prin acordarea unui termen în acest sens,

pentru ca organul de urmărire penală să întocmească procesul-verbal în

condițiile art. 195 alin. (3) C. proc. pen.

Întrucât primează celelalte aspecte de neregularitate, de

nelegalitate a urmăririi penale și a sesizării, nu a fost necesară acordarea

unui termen pentru a se corecta neregularitatea cu privire la data întocmirii

rechizitoriului.

Întrucât aceste aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, de

nelegalitate a sesizării instanței, constatate în virtutea rolului instituit de

art. 287 C. proc. pen., au fost identificate concomitent cu verificarea

regularității actului de sesizare, act de sesizare care pentru considerentele

expuse nu a fost corect întocmit, pentru corectarea aspectelor care privesc

legalitatea urmăririi penale, legalitatea sesizării și regularitatea

rechizitoriului, față de dispozițiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc.

pen., care obligă la constatarea acestora din oficiu și la anularea actelor

nelegale pentru o bună înfăptuire a justiției, în baza art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen., cauza a fost restituită procurorului (parchetului din care

fac parte procurorii care au întocmit actul de sesizare).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial lași.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și

din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul este fondat.

Restituirea cauzei procurorului se poate dispune fie în

condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. (pentru refacerea actului de

sesizare a instanței, când se constată neregularități ale acestuia ce nu pot fi

înlăturate de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop), fie în

condițiile art. 332 C. proc. pen. (pentru refacerea urmăririi penale).

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

instanța de fond a apreciat eronat asupra incidenței unor cauze care ar

justifica restituirea cauzei la procuror, pronunțând în acest fel o hotărâre

nelegală.

A. În ce privește neregularitatea actului de sesizare

Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței,

efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., presupune analiza

acestuia din perspectiva îndeplinirii condițiilor de formă și de conținut

prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen.

În acest context, nu se poate susține că în actul de sesizare nu

sunt descrise faptele imputate fiecărui inculpat, fiind vorba mai întâi despre

o conturare generică a acestora (cu referire la cele două infracțiuni reținute

în sarcina inculpaților), iar apoi de detalierea activității infracționale

imputate fiecărui inculpat.

Astfel, din preambulul actului de sesizare rezultă că faptele de

care sunt acuzați inculpații constau în:

- pretinderea, primirea sau acceptarea de bani și bunuri pentru

neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu (omisiunea constatării unor încălcări

ale dispozițiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României)

ori pentru îndeplinirea acestora (aplicarea ștampilei de tranzit al

frontierei);

- constituirea unui grup infracțional organizat sau aderarea la

un asemenea grup având drept scop comiterea unor infracțiuni de corupție, cu

roluri și atribuții prestabilite (detaliate în rechizitoriu) și împărțirea

beneficiului activității infracționale între polițiștii simpli și șefii lor

ierarhici.

Ulterior, după prezentarea generică a faptelor, justificată de

existența unui mod de operare comun uzitat de toți inculpații, actul de

sesizare menționează faptele imputate în concret fiecărui inculpat, cu referiri

la: numărul actelor materiale de luare de mită; datele și orele la care se

presupune că ar fi fost comise; metoda infracțională utilizată.

În aceste condiții, este eronată și superficială concluzia la

care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că actul de sesizare nu ar

cuprinde o descriere a faptelor și o încadrare juridică a acestora pentru

fiecare inculpat în parte.

În privința măsurilor asigurătorii, actul de sesizare face

referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale

inculpaților, în vederea confiscării speciale a sumelor dobândite prin

săvârșirea infracțiunilor.

Modul de calcul a acestor sume nu formează obiectul analizei

instanței de judecată la momentul procesual al verificării actului de sesizare,

fiind o chestiune asupra căreia judecătorul se va pronunța odată cu

soluționarea fondului cauzei, după ce va fi reținut sau nu vinovăția

inculpaților în raport cu faptele de care sunt acuzați.

Or, procedând în sens contrar, judecătorul fondului a dovedit, o

dată în plus, necunoașterea legii, soluția de restituire a cauzei fiind în mod

evident una supusă casării.

În același sens, redarea în cuprinsul actului de sesizare a

transcrierilor înregistrărilor unor convorbiri în mediu ambiental, ca și

existența în dispozitivul rechizitoriului a unei mențiuni cu privire la

măsurile preventive, nu justifică restituirea cauzei la procuror, în condițiile

în care actul de sesizare cuprinde mențiunile esențiale prevăzute în art. 264 C. proc. pen.

Referitor la întocmirea și semnarea rechizitoriului de mai mulți

procurori, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există nicio

dispoziție legală care să interzică aceasta; împrejurarea că în cuprinsul legii

se face vorbire de „procuror”, iar nu de „procurori” nu poate conduce la o altă

concluzie, întrucât prin folosirea acestui termen s-a avut în vedere

determinarea organului judiciar cu o anume competență funcțională (în speță,

întocmirea rechizitoriului, ca și act de sesizare a instanței).

Cu alte cuvinte, este vorba despre procuror, ca unic organ

(persoană) competent(ă) să sesizeze instanța prin intermediul rechizitoriului,

iar nu ca organ unipersonal, nefiind astfel exclus ca în anumite situații,

justificate în principal de complexitatea cauzei (cum este și cazul în speță,

în care sunt cercetați 47 de inculpați pentru un număr considerabil de acte

materiale de luare de mită), cercetările să fie desfășurate și finalizate, prin

întocmirea rechizitoriului, de către mai mulți procurori.

Eventualitatea ivirii unor divergențe între procurori, precum și

modul de soluționare a acestora, nu reprezintă contraargumente demne de luat în

seamă, întrucât ceea ce interesează este doar ipoteza în care s-a întocmit

rechizitoriul; or, prin semnarea actului de sesizare de toți procurorii

indicați, se prezumă în mod absolut că fiecare dintre ei, în urma unui examen

propriu al cauzei, a constatat, conform art. 262 C. proc. pen., că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că

urmărirea penală este completă, că există probele necesare și legal

administrate care conduc la concluzia că fapta imputată există, a fost

săvârșită de persoana cercetată, iar aceasta răspunde penal.

Prin urmare, nici acest motiv nu justifica restituirea cauzei.

Din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în

aplicarea art. 264 C. proc. pen. și art. 22

2

din O. U. G nr.

43/2002, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei

de procurorul șef al Secției de combatere a infracțiunilor conexe

infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Față de toate aceste considerente, contrar aprecierilor

judecătorului fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că

rechizitoriul întocmit în cauză întrunește toate condițiile de conținut și

formă care pot și trebuie să fie cenzurate cu ocazia verificării regularității

actului de sesizare efectuate conform art. 300 C. proc. pen., astfel încât soluția de restituire a cauzei este nelegală.

B. În ce privește refacerea urmăririi penale

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși și-a

întemeiat soluția de restituire și pe dispozițiile art. 332 C.

proc. pen., instanța de fond nu a arătat în concret care dintre cazurile de

nulitate absolută menționate expres și limitativ în acest text de lege este

incident în cauză.

Referitor la competența de efectuare a urmăririi penale,

judecătorul fondului dovedește o necunoaștere a dispozițiilor legale cu

caracter special cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională

Anticorupție, la care nu face nicio trimitere, atunci când consideră că s-au

încălcat dispozițiile art. 209 alin. (4

1

) C. proc. pen.

Cadrul normativ sus-menționat reglementează activitatea

Direcției Naționale Anticorupție „care își exercită atribuțiile pe întreg

teritoriul României prin procurori specializați în combaterea corupției” (art.

1 alin. 2).

Prin urmare, chiar dacă există servicii teritoriale, acestea

funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, fără vreo partajare de

competență (materială, teritorială sau după calitatea persoanei) în raport cu

structura centrală a Direcției, astfel încât orice procuror al Direcției

Naționale Anticorupție, indiferent de nivel, poate instrumenta orice cauză de

competența Direcției, regăsită în art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002.

Nefiind vorba despre o împărțire a competenței între structura

centrală și serviciile teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, este

evident că nu se poate pune problema preluării cauzelor, reglementată în art.

209 alin. (4

1

) C. proc. pen.

Mai mult, în speță cercetările au fost efectuate de la bun

început de către structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, nefiind

cu atât mai mult incidente dispozițiile legale privind preluarea cauzelor.

Referitor la neidentificarea persoanelor care au dat mită sau

alte foloase inculpaților trimiși în judecată, aceasta nu justifică restituirea

cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Dincolo de obiectul

judecății, care vizează persoane cercetate pentru luare (iar nu pentru dare) de

mită, chestiunea pusă în discuție poate forma obiectul analizei la judecarea

cauzei pe fond, în contextul analizării probatoriului care a fost administrat

pe parcursul procesului penal și al temeiniciei acuzațiilor aduse inculpaților.

În același moment procesual vor fi analizate și actele

premergătoare întocmite în cauză; în plus, eventuala nelegalitate a acestora

ori a unor mijloace de probă nu poate conduce la restituirea cauzei la

procuror, ci la neluarea lor în considerare cu ocazia deliberării.

Față de considerentele expuse, Înalta Curtea de Casație și

Justiție a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv care să

justifice restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori

a actului de sesizare, astfel încât a admis recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial lași împotriva sentinței nr. 73 din 27 aprilie 2012

pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu

minori, a casat hotărârea penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea

judecății la Curtea de Apel lași.