ÎCCJ, decizie (scj.ro #83891)

Verificarea regularității actului de sesizare. Obiectul verificării Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții generale Indice alfabetic: Drept procesual penal - verificarea regularității actului de sesizare C. proc . pen ., art . 300 În conformitate cu dispozițiile art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, efectuată în temeiul art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de sesizare și asupra respectării dispozițiilor art . 264 alin. (3) C. proc . pen ., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale.

Prin urmare, dacă rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea condițiilor de formă și de conținut prevăzute în art . 262, art . 263 și art . 264 C. proc . pen ., instanța nu poate dispune restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, potrivit art . 300 alin. (2) C. proc . pen ., cu motivarea că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, întrucât examinarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și rezultă din existența, distinctă, a art . 300 C. proc . pen . și a art . 332 C. proc . pen . care reglementează restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr . 377 din 2 februarie 2010 Prin sentința penală nr . 258/F din 9 octombrie 2009, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus - în temeiul art . 300 alin. (2) coroborat cu art . 317 C. proc . pen . - restituirea cauzei privind pe inculpatul R.D. la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în vederea refacerii actului de sesizare a instanței (rechizitoriul). Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.D., subcomisar de poliție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art . 254 alin. (1) C. pen . raportat la art . 6 și art . 7 alin. (1) din Legea nr . 78/2000, modificată.

Prin același rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de denunțătorul M.G. sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii prevăzute în art . 255 alin. (1) C. pen . raportat la art . 6 și art . 7 alin. (2) din Legea nr . 78/2000, modificată. După înregistrarea dosarului pe rolul instanței, la termenul de judecată de la 29 septembrie 2009, instanța de fond a pus în discuția părților regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiile art . 300 alin. (1) C. proc . pen . Inculpatul, prin apărătorul său ales, a solicitat ca în baza art . 300 alin. (2) C. proc . pen . să se constate că sesizarea instanței nu a fost făcută potrivit legii, că neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop și, în consecință, să se dispună restituirea dosarului Direcției Naționale Anticorupție în vederea refacerii actului de sesizare.

Verificând regularitatea actului de sesizare în conformitate cu dispozițiile art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., curtea de apel - ca instanță de fond - a constatat că excepția invocată este întemeiată. Mai întâi, instanța de fond a menționat faptul că - în opinia sa - verificarea legalității sesizării, conform art . 300 C. proc . pen ., nu presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispozițiilor art . 263 și art . 264 C. proc . pen ., ci obligă instanța și la verificarea legalității actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului Astfel, instanța de fond a reținut că prin ordonanța din 24 iunie 2008 emisă în dosarul nr . 262/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Naționala Anticoruptie - Secția de combatere a corupției s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.D.

pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută în art . 254 C. pen . raportat la art . 6 din Legea nr . 78/2000, în baza art . 10 alin. (1) lit . d) C. proc . pen . Prin aceeași ordonanță, s-a disjuns cauza cu privire la același acuzat pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art . 20 raportat la art . 215 alin. (1) și (2) C. pen . și a fost declinată competența de soluționare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Prin rezoluția din 2 iulie 2008 emisă în dosarul nr . 1086/P/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.D.

pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art . 20 raportat la art . 215 alin. (1) și (2) C. pen , în temeiul art . 10 alin. (1) lit . d) C. proc . pen . Instanța de fond a constatat că, ulterior emiterii rezoluției sus-menționate, la data de 11 august 2008, procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție , prin ordonanța nr . 210/C1/2008, a infirmat ordonanța nr . 262/P/2007 din 24 iunie 2008 și a dispus trimiterea dosarului la Secția de combatere a corupției în vederea completării cercetărilor. Prin rezoluția din 17 februarie 2009 dată în dosarul nr . 262/P/2007, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției a dispus începerea urmăririi penale față de R.D.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută în art . 254 alin. (1) C. pen . raportat la art . 6 din Legea nr . 78/2000, iar prin rechizitoriul nr . 262/P/2007 din 2 iulie 2009 al Secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție a fost pusă în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceeași infracțiune.

În opinia primei instanțe, din situația de fapt expusă în cele patru acte procesuale emise de procuror în dosarul de urmărire penală - ordonanța din 24 iunie 2008 a Secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție dată în dosarul 262/P/2007, rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr . 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, ordonanța din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție și rechizitoriul cu care a fost sesizată instanța - se poare observa cu ușurință că acestea descriu în mod identic fapta inculpatului R.D., reținând, în esență, că acesta a pretins suma de 10.000 euro de la martorul denunțător, invocând existența unei lucrări la Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală Anticorupție privind fapte săvârșite de M.G.

în calitate de manager al unui spital clinic, lucrare ce ar fi urmat să fie soluționată favorabil (prin nesesizarea Direcției Naționale Anticorupție ). Instanța de fond a apreciat că procurorul care a emis ordonanța din 24 iunie 2008 a Secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție în dosarul nr . 262/P/2007 a procedat în mod greșit atunci când a pronunțat o soluție pe fond asupra faptei reclamate de denunțătorul M.G., aceea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută în art . 254 alin. (1) C. pen . raportat la art . 6 din Legea nr . 78/2000, modificată și în același timp a disjuns cauza și a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru efectuarea de cercetări sub aspectul aceleiași fapte, dar sub o altă încadrare juridică.

Modalitatea în care a procedat Direcția Națională Anticorupție , pronunțând mai multe soluții cu privire la aceeași faptă, este în afara dispozițiilor procesual penale ( niciun articol din cele prevăzute de Titlul I Partea specială Cap. I - VIII Cod procedură penală nu prevede o atare rezolvare a situației procedurale ivite).

A apreciat instanța de fond că motivarea ordonanței din 24 iunie 2008 nu justifică pronunțarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale pentru că, în realitate, procurorul a constatat că fapta cu care a fost sesizat nu poate fi încadrată în dispozițiile art . 254 C. pen ., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, dat fiind inexistenta unei lucrări înregistrată la Direcția Generala Anticorupție , astfel că inculpatul nu avea cum să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndeplinirea îndatoririlor actelor sale de serviciu și s-a apreciat că fapta constituie infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută în art . 20 raportat la art . 215 alin. (1) și (2) C. pen . În opinia instanței de fond, soluțiile pronunțate de procuror sunt corespunzătoare celor pronunțate de instanța de judecată cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Atunci când instanța constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, însă fapta îmbracă elementele constitutive ale altei infracțiuni, nicidecum nu pronunță două soluții, una de achitare și alta de condamnare ci, conform art . 334 C. proc . pen . - care are corespondent art . 238 C. proc . pen . - schimbă încadrarea juridică.

În speță, apreciază instanța de fond, întrucât la data de 24 iunie 2008 când a fost adoptată ordonanța în discuție nu era începută urmărirea penală și nici nu se pusese în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni, procurorul, sesizat cu fapta și nu cu încadrarea juridică dată de denunțător, ar fi trebuit să se limiteze la a constata că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, ci ale infracțiunii de tentativă la înșelăciune și să dispună declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București față de încadrarea juridică dată, fără a dispune și neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută în art . 254 C. pen . Mai retine instanța de fond că rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr . 1086/P/2008, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale fata de R.D.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art . 20 raportat la art . 215 alin. (1) și (2) C. pen ., nu a fost infirmată conform legii, iar ordonanța din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție , prin care s-a infirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru aceeași faptă, dar sub încadrarea prevăzută în art . 254 C. pen ., nu putea să producă efecte asupra acelei rezoluții, întrucât procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu era competent să infirme un act procedural al unui procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cele două structuri fiind diferite. Prin urmare, se conchide că în mod inacceptabil, în prezent, inculpatul este beneficiarul unei soluții de neîncepere a urmăririi penale, neinfirmată potrivit legii și, în același timp, este trimis în judecată pentru aceeași faptă, în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică.

Potrivit art . 317 C. proc . pen ., „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței ... ”. Prima instanță a apreciat că în prezenta cauză fapta cu a cărei judecată a fost învestită, așa cum este ea descrisă în rechizitoriu, este aceeași faptă, în materialitatea ei, cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr . 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, chiar dacă încadrările juridice date sunt diferite, și - deci - a considerat că nu este legal sesizată și, în consecință, nu poate proceda la judecarea cauzei.

În consecință, în baza art . 300 alin. (2) C. proc . pen . coroborat cu art . 317 alin. (1) C. proc . pen ., prima instanță a dispus restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii actului de sesizare a instanței, după înlăturarea contradicțiilor existente între soluțiile adoptate în cauză cu privire la fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Împotriva sentinței, Direcția Națională Anticorupție a declarat prezentul recurs. În motivele scrise de recurs, expuse și cu ocazia dezbaterilor, sentința a fost criticată sub următoarele aspecte: Hotărârea este nelegală pentru greșita aplicare a dispozițiilor art . 300 alin. (2) C. proc . pen ., cu consecința admiterii excepției neregularității actului de sesizare, invocată de inculpat și de restituire a cauzei la parchet, în vederea refacerii actului de sesizare.

Încălcând dispozițiile art . 300 alin. (1) C. proc . pen . raportat la art . 263 și art . 264 C. proc . pen ., instanța a apreciat că nu a fost legal sesizată. Astfel, potrivit art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., „instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.” Această procedură presupune, în raport cu dispozițiile menționate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziție al procurorului de trimitere în judecată. Prin urmare, în opinia Ministerului Public, instanța de fond trebuia să se rezume la a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art . 263 - art . 264 C. proc . pen ., referitoare la limitele și conținutul rechizitoriului.

Recursul Direcției Naționale Anticorupție va fi admis pentru următoarele motive: Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri: - restituirea în vederea refacerii rechizitoriului ( art . 300 alin. 2 C. proc . pen .); - restituirea pentru refacerea urmăririi penale ( art . 332 C. proc . pen .). Conform art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.

Potrivit art . 264 alin. (1) C. proc . pen ., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată.” Jurisprudența și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art . 264 alin. (3) C. proc . pen . În principiu, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și rezultă din existența, distinctă, a art . 300 C. proc . pen ., respectiv, a art . 332 C. proc . pen . În măsura în care se constată nulități ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecință firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului.

Această observație trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulității, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulității și efectul extensiv al nulității), susținându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziții exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulității, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite. Neobservarea unor dispoziții care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută și, respectiv, restituirea cauzei la procuror.

Distinct, încălcarea unor dispoziții din faza urmăririi penale pot atrage - în condițiile legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută. „De lege lata” această concepție a legiuitorului este reflectată de dispozițiile art . 197 alin. (1) și (2) - (3) C. proc . pen ., art . 197 alin. (1) și (4) C. proc . pen ., respectiv, art . 332 alin. (1) și (2) C. proc . pen . Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv la recursul Ministerului Public, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Potrivit actualului Cod de procedură penală, noțiunea juridică de „excepții” - în sensul propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competența organelor judiciare, iar nu la nulități („excepția nulității”).

Modalitatea juridică prin care procurorul sau părțile pot invoca necompetență organelor judiciare este „excepția de necompetență ”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepția de necompetență ” (în acest sens fiind art . 39 C. proc . pen .). Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepție, ci o sancțiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal ( art . 197 C. proc . pen .). Invocarea eventualelor încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face, uneori din oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a unei cereri ( art . 197 alin. 4 C. proc . pen .). Distinct de „excepții”, „cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecător.

Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art . 300 C. proc . pen . Potrivit art . 300 alin. (2) C. proc . pen ., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia. În doctrină și jurisprudență se apreciază că nerespectarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea instanței” are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de competență, strămutarea).

Așa cum s-a menționat anterior, jurisprudența și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art . 264 alin. (3) C. proc . pen . Or, din examinarea rechizitoriului nr . 262/P/2007 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție , Înalta Curte de Casație și justiție constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispozițiile privitoare la sesizarea instanței”, aceasta fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea dispozițiilor art . 262, art . 263 și art . 264 C. proc . pen . (condiții de formă și de conținut).

În realitate, apărarea a invocat nerespectarea unor dispoziții legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală (dispunerea în cauză a unor soluții, infirmarea unor soluțiilor anterioare, disjungeri ale cauzei, contrarietatea între soluțiile dispuse anterior și, respectiv, soluția dispusă prin rechizitoriu). S-a susținut, iar prima instanță a achiesat la acest punct de vedere, că soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror sunt definitive și, deci, ar avea prioritate în raport cu soluția de trimitere în judecată prin rechizitoriu. Această opinie nu este întemeiată. Soluțiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluții ori ordonanțe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătorești.

În cauză trebuie observate dispozițiile art . 64 alin. (2) din Legea nr . 304/2004, din Titlul III „Ministerul Public.” Cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, Înalta Curte de Casație și Justiție observă și prevederile art . 220 C. proc . pen ., precum cele ale art . 62, art . 64 și art . 65 din Legea nr . 304/2004 referitoare principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public. Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține, cu referire la înțelegerea din perspectiva constituțională a principiilor organizării și funcționării Ministerului Public, și Decizia nr . 1058/2007 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr . 810 din 28 noiembrie 2007. Ministerul Public este caracterizat prin unicitate, Direcția Națională Anticorupție făcând parte integrantă din Ministerul Public (Direcția Națională Anticorupție fiind parte integrantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

Că soluțiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluții sau ordonanțe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă și din observarea dispozițiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în art . 273 alin. (1), alin. (1 1 ) și alin. (2) C. proc . pen . Un alt argument, în același sens, este cel oferit de dispozițiile art . 278 1 alin. (11) C. proc . pen . care au în vedere chiar și situația în care judecătorul s-a pronunțat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este întemeiată susținerea apărării, însușită de prima instanță, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluție definitivă de netrimitere în judecată dispusă de procuror, fie o contrarietate între soluții: de netrimitere în judecată și, respectiv, de trimitere în judecată. În final, câteva mențiuni referitoare la corelația dintre art . 300 alin. (2) și art . 317 C. proc . pen : Potrivit art . 263 alin. (1) C. proc . pen . „rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă ... fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică ...”.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că rechizitoriul din dosar respectă acest cuprins prevăzut în art . 263 alin. (1) C. proc . pen . Conform art . 317 C. proc . pen ., „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței ...”. Față de argumentele expuse și examinând rechizitoriul din perspectiva acestor două texte legale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca neîntemeiată concluzia existenței unor „neregularități” ale actului de sesizare, în sensul că nu se poate trece la judecarea faptei și persoanei trimisă în judecată, cu încadrarea juridică respectivă. Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată și că, „de lege lata”, nu există reglementat un control judecătoresc asupra actelor prin care procurorul reia urmărirea penală, inclusiv prin infirmarea soluțiilor de netrimitere în judecată.

Pentru reluarea urmăririi penale după suspendare sau în caz de redeschidere a urmăririi, legea impune, în ambele situații, ca aceasta să se dispună prin ordonanță. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie împotriva sentinței nr . 258/F din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința penală menționată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Curtea de Apel București.