ÎCCJ, decizie (scj.ro #83891)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83891) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Verificarea regularității actului de sesizare.
Obiectul verificării
Cuprins pe materii:
Drept
procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții generale
Indice alfabetic:
Drept
procesual penal
-
verificarea regularității actului de
sesizare
C.
proc
.
pen
.,
art
. 300
În conformitate cu dispozițiile
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
., instanța este datoare să verifice, din oficiu, la
prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea
rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, efectuată în temeiul
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
., poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra
îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de
sesizare și asupra respectării dispozițiilor
art
. 264
alin. (3) C.
proc
.
pen
.,
iar nu asupra modului în care au fost respectate dispozițiile legale care
reglementează efectuarea urmăririi penale.
Prin urmare, dacă rechizitoriul a fost întocmit
cu respectarea condițiilor de formă și de conținut prevăzute în
art
. 262,
art
. 263 și
art
. 264 C.
proc
.
pen
., instanța nu poate dispune restituirea dosarului la
procuror în vederea refacerii rechizitoriului, potrivit
art
.
300 alin. (2) C.
proc
.
pen
.,
cu motivarea că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează
efectuarea urmăririi penale, întrucât examinarea modului în care au fost
respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale
este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și
rezultă din existența, distinctă, a
art
. 300 C.
proc
.
pen
. și a
art
. 332 C.
proc
.
pen
. care reglementează restituirea cauzei la procuror
pentru refacerea urmăririi penale.
I.C.C.J., Secția penală, decizia
nr
. 377 din 2 februarie 2010
Prin sentința penală
nr
. 258/F din 9 octombrie 2009, Curtea de Apel București,
Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus - în
temeiul
art
. 300 alin. (2) coroborat cu
art
. 317 C.
proc
.
pen
. - restituirea cauzei privind pe inculpatul R.D. la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție
în vederea refacerii actului de sesizare a
instanței (rechizitoriul).
Pentru a dispune în acest sens,
prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție
s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii
penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.D.,
subcomisar de poliție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în
art
. 254 alin. (1) C.
pen
.
raportat la
art
. 6 și
art
.
7 alin. (1) din Legea
nr
. 78/2000, modificată.
Prin același rechizitoriu, s-a
dispus
neînceperea
urmăririi penale față de
denunțătorul M.G. sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii
prevăzute în
art
. 255 alin. (1) C.
pen
. raportat la
art
. 6 și
art
. 7 alin. (2) din Legea
nr
.
78/2000, modificată.
După înregistrarea dosarului pe
rolul instanței, la termenul de judecată de la 29 septembrie 2009, instanța de
fond a pus în discuția părților regularitatea actului de sesizare, în
conformitate cu dispozițiile
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
.
Inculpatul, prin apărătorul său
ales, a solicitat ca în baza
art
. 300 alin. (2) C.
proc
.
pen
. să se constate că
sesizarea instanței nu a fost făcută potrivit legii, că neregularitatea nu
poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop
și, în consecință, să se dispună restituirea dosarului Direcției Naționale
Anticorupție
în vederea refacerii actului de sesizare.
Verificând regularitatea
actului de sesizare în conformitate cu dispozițiile
art
.
300 alin. (1) C.
proc
.
pen
.,
curtea de apel - ca instanță de fond - a constatat că excepția invocată este
întemeiată.
Mai întâi, instanța de fond a
menționat faptul că - în opinia sa - verificarea legalității sesizării, conform
art
. 300 C.
proc
.
pen
., nu presupune numai verificarea rechizitoriului prin
prisma respectării dispozițiilor
art
. 263 și
art
. 264 C.
proc
.
pen
., ci obligă instanța și la verificarea legalității
actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului
Astfel, instanța de fond a
reținut că prin ordonanța din 24 iunie 2008 emisă în dosarul
nr
. 262/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție - Direcția Naționala
Anticoruptie
- Secția de combatere a corupției s-a dispus
neînceperea
urmăririi penale față de R.D. pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută în
art
. 254 C.
pen
. raportat
la
art
. 6 din Legea
nr
.
78/2000, în baza
art
. 10 alin. (1)
lit
. d) C.
proc
.
pen
.
Prin aceeași ordonanță, s-a
disjuns cauza cu privire la același acuzat pentru tentativa la infracțiunea de
înșelăciune prevăzută în
art
. 20 raportat la
art
. 215 alin. (1) și (2) C.
pen
.
și a fost declinată competența de soluționare a acesteia în favoarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Prin rezoluția din 2 iulie 2008
emisă în dosarul
nr
. 1086/P/2008, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București a dispus
neînceperea
urmăririi penale față de R.D. pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune
prevăzută în
art
. 20 raportat la
art
.
215 alin. (1) și (2) C.
pen
, în temeiul
art
. 10 alin. (1)
lit
. d) C.
proc
.
pen
.
Instanța de fond a constatat
că, ulterior emiterii rezoluției sus-menționate, la data de 11 august 2008,
procurorul șef adjunct al Direcției Naționale
Anticorupție
,
prin ordonanța
nr
. 210/C1/2008, a infirmat ordonanța
nr
. 262/P/2007 din 24 iunie 2008 și a dispus trimiterea
dosarului la Secția de combatere a corupției în vederea completării
cercetărilor.
Prin rezoluția din 17 februarie
2009 dată în dosarul
nr
. 262/P/2007, Direcția
Națională
Anticorupție
- Secția de combatere a
corupției a dispus începerea urmăririi penale față de R.D. sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută în
art
.
254 alin. (1) C.
pen
. raportat la
art
.
6 din Legea
nr
. 78/2000, iar prin rechizitoriul
nr
. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 al Secției de combatere a
corupției din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție
a fost pusă în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului pentru aceeași infracțiune.
În opinia primei instanțe, din
situația de fapt expusă în cele patru acte procesuale emise de procuror în
dosarul de urmărire penală - ordonanța din 24 iunie 2008 a Secției de combatere
a corupției din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție
dată în dosarul 262/P/2007, rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul
nr
. 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
București, ordonanța din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al
Direcției Naționale
Anticorupție
și rechizitoriul cu
care a fost sesizată instanța - se poare observa cu ușurință că acestea descriu
în mod identic fapta inculpatului R.D., reținând, în esență, că acesta a
pretins suma de 10.000
euro
de la martorul
denunțător, invocând existența unei lucrări la Ministerul Administrației și
Internelor - Direcția Generală
Anticorupție
privind
fapte săvârșite de M.G. în calitate de manager al unui spital clinic, lucrare
ce ar fi urmat să fie soluționată favorabil (prin
nesesizarea
Direcției Naționale
Anticorupție
).
Instanța de fond a apreciat că
procurorul care a emis ordonanța din 24 iunie 2008 a Secției de combatere a
corupției din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție
în dosarul
nr
. 262/P/2007 a procedat în mod greșit
atunci când a pronunțat o soluție pe fond asupra faptei reclamate de
denunțătorul M.G., aceea de
neîncepere
a urmăririi
penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută în
art
. 254 alin. (1) C.
pen
.
raportat la
art
. 6 din Legea
nr
.
78/2000, modificată și în același timp a disjuns cauza și a declinat competența
în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru efectuarea
de cercetări sub aspectul aceleiași fapte, dar sub o altă încadrare juridică.
Modalitatea în care a procedat Direcția Națională
Anticorupție
,
pronunțând mai multe soluții cu privire la aceeași faptă, este în afara
dispozițiilor procesual penale (
niciun
articol din
cele prevăzute de Titlul I Partea specială Cap. I - VIII Cod procedură penală
nu prevede o atare rezolvare a situației procedurale ivite).
A apreciat instanța de fond că
motivarea ordonanței din 24 iunie 2008 nu justifică pronunțarea unei soluții de
neîncepere
a urmăririi penale pentru că, în
realitate, procurorul a constatat că fapta cu care a fost sesizat nu poate fi
încadrată în dispozițiile
art
. 254 C.
pen
.,
nefiind
întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii de luare de mită, dat fiind inexistenta unei
lucrări înregistrată la Direcția Generala
Anticorupție
,
astfel că inculpatul nu avea cum să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să
întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndeplinirea îndatoririlor actelor
sale de serviciu și s-a apreciat că fapta constituie infracțiunea de tentativă
la înșelăciune prevăzută în
art
. 20 raportat la
art
. 215 alin. (1) și (2) C.
pen
.
În opinia instanței de fond,
soluțiile pronunțate de procuror sunt corespunzătoare celor pronunțate de
instanța de judecată cu ocazia soluționării fondului cauzei. Atunci când
instanța constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei
infracțiuni, însă fapta îmbracă elementele constitutive ale altei infracțiuni,
nicidecum nu pronunță două soluții, una de achitare și alta de condamnare ci,
conform
art
. 334 C.
proc
.
pen
. - care are corespondent
art
.
238 C.
proc
.
pen
. - schimbă
încadrarea juridică.
În speță, apreciază instanța de
fond, întrucât la data de 24 iunie 2008 când a fost adoptată ordonanța în
discuție nu era începută urmărirea penală și nici nu se pusese în mișcare
acțiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârșirea unei anumite
infracțiuni, procurorul, sesizat cu fapta și nu cu încadrarea juridică dată de
denunțător, ar fi trebuit să se limiteze la a constata că fapta nu întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, ci ale infracțiunii
de tentativă la înșelăciune și să dispună declinarea competenței în favoarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București față de încadrarea juridică
dată, fără a dispune și
neînceperea
urmăririi penale
pentru infracțiunea prevăzută în
art
. 254 C.
pen
.
Mai retine instanța de fond că
rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul
nr
. 1086/P/2008,
prin care s-a dispus
neînceperea
urmăririi penale
fata de R.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în
art
. 20 raportat la
art
. 215
alin. (1) și (2) C.
pen
., nu a fost infirmată conform
legii, iar ordonanța din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al
Direcției Naționale
Anticorupție
, prin care s-a
infirmat soluția de
neîncepere
a urmăririi penale
pentru aceeași faptă, dar sub încadrarea prevăzută în
art
.
254 C.
pen
., nu putea să producă efecte asupra acelei
rezoluții, întrucât procurorul din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție
nu era competent să infirme un act procedural
al unui procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cele
două structuri fiind diferite.
Prin urmare, se conchide că în
mod inacceptabil, în prezent, inculpatul este beneficiarul unei soluții de
neîncepere
a urmăririi penale,
neinfirmată
potrivit legii și, în același timp, este trimis în judecată pentru aceeași
faptă, în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică.
Potrivit
art
.
317 C.
proc
.
pen
.,
„judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a
instanței ... ”.
Prima instanță a apreciat că în
prezenta cauză fapta cu a cărei judecată a fost învestită, așa cum este ea
descrisă în rechizitoriu, este aceeași faptă, în materialitatea ei, cu privire
la care s-a dispus
neînceperea
urmăririi penale prin
rezoluția din 2 iulie 2008 dată în dosarul
nr
.
1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, chiar dacă
încadrările juridice date sunt diferite, și - deci - a considerat că nu este
legal sesizată și, în consecință, nu poate proceda la judecarea cauzei.
În consecință, în baza
art
. 300 alin. (2) C.
proc
.
pen
. coroborat cu
art
. 317 alin.
(1) C.
proc
.
pen
., prima
instanță a dispus restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii
actului de sesizare a instanței, după înlăturarea contradicțiilor existente
între soluțiile adoptate în cauză cu privire la fapta pentru care s-a dispus
trimiterea în judecată.
Împotriva sentinței,
Direcția
Națională
Anticorupție
a declarat prezentul recurs.
În motivele scrise de recurs,
expuse și cu ocazia dezbaterilor, sentința a fost criticată sub următoarele
aspecte:
Hotărârea este nelegală pentru
greșita aplicare a dispozițiilor
art
. 300 alin. (2)
C.
proc
.
pen
., cu
consecința admiterii excepției neregularității actului de sesizare, invocată de
inculpat și de restituire a cauzei la parchet, în vederea refacerii actului de
sesizare.
Încălcând dispozițiile
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
. raportat la
art
. 263 și
art
. 264 C.
proc
.
pen
., instanța a apreciat că nu a fost legal sesizată.
Astfel, potrivit
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
., „instanța este datoare să verifice din oficiu, la
prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.”
Această procedură presupune, în
raport cu dispozițiile menționate, verificarea actului procedural scris, a
rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziție al procurorului de
trimitere în judecată.
Prin urmare, în opinia
Ministerului Public, instanța de fond trebuia să se rezume la a verifica dacă
sunt îndeplinite condițiile impuse de
art
. 263 -
art
. 264 C.
proc
.
pen
., referitoare la limitele și conținutul
rechizitoriului.
Recursul Direcției Naționale
Anticorupție
va fi admis pentru următoarele motive:
Restituirea cauzei la procuror,
„de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri:
- restituirea în vederea
refacerii rechizitoriului (
art
. 300 alin. 2 C.
proc
.
pen
.);
- restituirea pentru refacerea
urmăririi penale (
art
. 332 C.
proc
.
pen
.).
Conform
art
.
300 alin. (1) C.
proc
.
pen
.,
instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare,
regularitatea actului de sesizare. Potrivit
art
. 264
alin. (1) C.
proc
.
pen
.,
„rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată.”
Jurisprudența și doctrina sunt,
într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței,
conform
art
. 300 alin. (1) C.
proc
.
pen
., poartă asupra actului propriu-zis
(rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce
privește conținutul actului de sesizare și respectării
art
.
264 alin. (3) C.
proc
.
pen
.
În principiu, examinarea
eventualelor nulități din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care
reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea
regularității actului de sesizare și rezultă din existența, distinctă, a
art
. 300 C.
proc
.
pen
., respectiv, a
art
. 332 C.
proc
.
pen
.
În măsura în care se constată
nulități ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în
vederea refacerii acesteia, ca o consecință firească se impune, evident, și
refacerea rechizitoriului. Această observație trebuie, însă, corelată cu alte
principii în materia efectelor nulității, astfel cum sunt acceptate în doctrină
(izolarea efectului nulității și efectul extensiv al nulității), susținându-se
constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român
actual nu sunt dispoziții exprese în ceea ce privește efectul extensiv al
nulității, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz
concret de către organele judiciare în raport cu relația ce există între actul
lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite.
Neobservarea
unor
dispoziții care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile,
nulitatea absolută și, respectiv, restituirea cauzei la procuror. Distinct,
încălcarea unor dispoziții din faza urmăririi penale pot atrage - în condițiile
legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.
„De lege lata” această concepție
a legiuitorului este reflectată de dispozițiile
art
.
197 alin. (1) și (2) - (3) C.
proc
.
pen
.,
art
. 197 alin. (1) și (4)
C.
proc
.
pen
., respectiv,
art
. 332 alin. (1) și (2) C.
proc
.
pen
.
Revenind la aspectele de drept
ale prezentei cauze, respectiv la recursul Ministerului Public, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată următoarele:
Potrivit actualului Cod de
procedură penală, noțiunea juridică de „excepții” - în sensul propriu-zis al
acesteia - se referă la aspectele privind competența organelor judiciare, iar
nu la nulități („excepția nulității”).
Modalitatea juridică prin care
procurorul sau părțile pot invoca
necompetență
organelor judiciare este „excepția de
necompetență
”,
aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepția
de
necompetență
” (în acest sens fiind
art
. 39 C.
proc
.
pen
.).
Potrivit Codului de procedură
penală, „nulitatea” nu este o excepție, ci o sancțiune procedurală care
intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale care reglementează
desfășurarea procesului penal (
art
. 197 C.
proc
.
pen
.).
Invocarea eventualelor
încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face, uneori din
oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a
unei cereri (
art
. 197 alin. 4 C.
proc
.
pen
.).
Distinct de „excepții”,
„cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de
procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale
au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie
aplicate de judecător.
Astfel, pentru verificarea
actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură
specifică, cea reglementată în
art
. 300 C.
proc
.
pen
.
Potrivit
art
.
300 alin. (2) C.
proc
.
pen
.,
în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar
neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui
termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de
sesizare în vederea refacerii acestuia.
În doctrină și jurisprudență se
apreciază că
nerespectarea
dispozițiilor privitoare
la „sesizarea instanței” are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la
„sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară”
(extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de
trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de
competență, strămutarea).
Așa cum s-a menționat anterior,
jurisprudența și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul
opiniei că verificările instanței, conform
art
. 300
alin. (1) C.
proc
.
pen
.,
poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii
condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare
și respectării
art
. 264 alin. (3) C.
proc
.
pen
.
Or, din examinarea
rechizitoriului
nr
. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 emis
de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția
Națională
Anticorupție
, Înalta Curte de Casație și
justiție constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a
concluziona că nu au fost respectate „dispozițiile privitoare la sesizarea
instanței”, aceasta fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea
dispozițiilor
art
. 262,
art
.
263 și
art
. 264 C.
proc
.
pen
. (condiții de formă și de conținut).
În realitate, apărarea a
invocat
nerespectarea
unor dispoziții legale cu
privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală (dispunerea în cauză
a unor soluții, infirmarea unor soluțiilor anterioare, disjungeri ale cauzei,
contrarietatea între soluțiile dispuse anterior și, respectiv, soluția dispusă
prin rechizitoriu).
S-a susținut, iar prima
instanță a achiesat la acest punct de vedere, că soluțiile de
netrimitere
în judecată dispuse de procuror sunt definitive
și, deci, ar avea prioritate în raport cu soluția de trimitere în judecată prin
rechizitoriu.
Această opinie nu este
întemeiată.
Soluțiile de
netrimitere
în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluții
ori ordonanțe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat”,
aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătorești.
În cauză trebuie observate
dispozițiile
art
. 64 alin. (2) din Legea
nr
. 304/2004, din Titlul
III
„Ministerul Public.”
Cu privire la infirmarea
actelor de urmărire penală, Înalta Curte de Casație și Justiție observă și
prevederile
art
. 220 C.
proc
.
pen
., precum cele ale
art
.
62,
art
. 64 și
art
. 65 din
Legea
nr
. 304/2004 referitoare principiul controlului
ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Înalta Curte de Casație și
Justiție mai reține, cu referire la înțelegerea din perspectiva constituțională
a principiilor organizării și funcționării Ministerului Public, și Decizia
nr
. 1058/2007 a Curții Constituționale, publicată în
Monitorul Oficial
nr
. 810 din 28 noiembrie 2007.
Ministerul Public este
caracterizat prin unicitate, Direcția Națională
Anticorupție
făcând parte integrantă din Ministerul Public (Direcția Națională
Anticorupție
fiind parte integrantă a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).
Că soluțiile de
netrimitere
în judecată emise de procuror (prin rezoluții
sau ordonanțe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de
autoritate de lucru judecat, rezultă și din observarea dispozițiilor privind
„reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în
art
. 273 alin. (1), alin. (1
1
) și alin. (2) C.
proc
.
pen
.
Un alt argument, în același
sens, este cel oferit de dispozițiile
art
. 278
1
alin. (11) C.
proc
.
pen
.
care au în vedere chiar și situația în care judecătorul s-a pronunțat prin
hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă
ori să se redeschidă urmărirea penală.
În consecință, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că nu este întemeiată susținerea apărării,
însușită de prima instanță, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe
fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluție definitivă de
netrimitere
în judecată dispusă de procuror, fie o
contrarietate între soluții: de
netrimitere
în
judecată și, respectiv, de trimitere în judecată.
În final, câteva mențiuni
referitoare la corelația dintre
art
. 300 alin. (2) și
art
. 317 C.
proc
.
pen
:
Potrivit
art
.
263 alin. (1) C.
proc
.
pen
.
„rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a
efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă ... fapta reținută în sarcina
sa, încadrarea juridică ...”.
Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că rechizitoriul din dosar respectă acest cuprins prevăzut în
art
. 263 alin. (1) C.
proc
.
pen
.
Conform
art
.
317 C.
proc
.
pen
.,
„judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a
instanței ...”.
Față de argumentele expuse și
examinând rechizitoriul din perspectiva acestor două texte legale, Înalta Curte
de Casație și Justiție constată ca neîntemeiată concluzia existenței unor
„neregularități” ale actului de sesizare, în sensul că nu se poate trece la
judecarea faptei și persoanei trimisă în judecată, cu încadrarea juridică
respectivă.
Nu în ultimul rând, Înalta
Curte de Casație și Justiție mai constată și că, „de lege lata”, nu există
reglementat un control judecătoresc asupra actelor prin care procurorul reia
urmărirea penală, inclusiv prin infirmarea soluțiilor de
netrimitere
în judecată. Pentru reluarea urmăririi penale după suspendare sau în caz de
redeschidere a urmăririi, legea impune, în ambele situații, ca aceasta să se
dispună prin ordonanță.
Față de considerentele ce
preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticoruptie
împotriva sentinței
nr
.
258/F din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și
pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința penală menționată și a
trimis cauza pentru continuarea judecății la Curtea de Apel București.