ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 544/PI din 19 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare, stabilită în sarcina fiecărui inculpat, pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a prevăzut ca, pe durata termenului de supraveghere, fiecare inculpat trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la art. 85 alin. (1) lit. c) - e) să fie comunicate Serviciului de Probațiune Arad.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 88 C. pen., în sensul că dacă după amânarea aplicării pedepsei săvârșește o nouă infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită, sau dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.

În baza art. 397 raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisului intitulat "Testament" întocmit la data de 16 mai 2012, pe numele C., având încheierea de atestare a identității părții și data certă din 16 mai 2012, întocmită de inculpatul A., ca fiind fals.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., și B. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a reținut ca stare de fapt că, la data de 16 mai 2012, inculpatul A., având calitatea de avocat în Baroul Arad, la solicitarea inculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din localitatea Arad unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

În aceste împrejurări, inculpatul A. a executat scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament" și a atestat în fals că testatorul C. și-a scris și semnat testamentul în prezența sa și a martorului D., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș.

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, inculpatul B. a susținut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C..

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu-Criș sub nr. x/2013 din data de 26 martie 2013, numitul E. a reclamat faptul că numitul B., fratele său, a depus la Dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, având ca obiect succesiune, un înscris denumit "Testament", susținând că fusese lăsat de tatăl lor C., testament prin care a urmărit să arate instanței că o parte însemnată din masa succesorală îi revenea acestuia în exclusivitate.

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timișoara, scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C.

S-a concluzionat prin actul de inculpare că activitatea desfășurată de avocatul A., care a contrafăcut scrisul de pe actul olograf intitulat Testament și a atestat în fals în cuprinsul aceluiași act că testatorul C. și-a scris și semnat testamentul personal în prezența acestuia și a martorului F., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Tot astfel, fapta inculpatului B. de a folosi în cadrul dosarului de succesiune nr. x, aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, a actului olograf falsificat intitulat Testament și de a susține că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C., cunoscând că testamentul a fost executat de coinculpatul A., a fost încadrată în dispozițiile art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., privind infracțiunea de uz de fals.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 3 februarie 2017, sub nr. x/2017, în procedura de cameră preliminară.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a respins excepțiile formulate de inculpatul A., prin apărător, cu privire la nelegalitatea actului de sesizare a instanței, nelegalitatea probelor administrate și a actelor de urmărire penală și a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. x/2013 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Încheierea mai sus menționată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 623 din data de 13 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, hotărâre prin care s-a dispus respingerea, ca nefondată, a contestației formulate în cauză de inculpatul A.

În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpaților și la administrarea probelor testimoniale și prin înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a constatat ca fiind bine stabilită starea de fapt pe baza căreia a avut loc trimiterea în judecată a inculpaților și a reținut la rândul său următoarele fapte și împrejurări ca fiind relevante sub aspectul acuzațiilor formulate:

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu-Criș, sub nr. x/2013, din data de 26 martie 2013, petentul E. a reclamat faptul că numitul B., fratele său, a depus la Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, având ca obiect succesiune, un înscris denumit "Testament", susținând că este lăsat de tatăl lor C., testament prin care urmărea să arate instanței că o parte însemnată din masa succesorală îi revine, în exclusivitate.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, la data de 16 mai 2012, inculpatul A., având calitatea de avocat în cadrul Baroului Arad, la solicitarea inculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din Arad unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

În aceste împrejurări, inculpatul A. a executat scrisul de pe actul olograf intitulat Testament și a atestat în fals că testatorul C. și-a scris și semnat testamentul în prezența sa și a martorului D., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș.

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, inculpatul B. a susținut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C..

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timișoara, scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C..

Instanța de fond a reținut aceeași stare de fapt cu cea menționată în rechizitoriu.

Instanța a reținut că deși inculpații, atât în declarațiile date în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată nu au recunoscut săvârșirea faptelor, arătând că C. ar fi scris personal actul intitulat "testament", susținerea invocată era infirmată de constatările tehnico-științifice și de expertiza grafică efectuată în cauză.

Chiar dacă martorul F., prezent la fața locului cu ocazia redactării testamentului, a arătat la audierile din faza de urmărire penală și din fața instanței că l-ar fi văzut pe numitul C. când și-a scris personal testamentul, totuși acesta a acceptat că nu a fost atent întreaga perioadă în care testatorul încerca să scrie testamentul, astfel încât nu poate afirma cu certitudine că actul respectiv care le-a fost prezentat spre semnare a fost scris într-adevăr în întregime de persoana care a încheiat testamentul.

Ca urmare, instanța de fond a apreciat că această declarație, completată și coroborată cu probele științifice administrate în cauză, cele două rapoarte de constatare și raportul de expertiză, demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția inculpaților în săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor.

S-a arătat că primul raport de constatare întocmit în cauză, respectiv raportul de constatare tehnico științifică grafică nr. x din 25 septembrie 2014 (pag. 68 - 73 din dosarul de urmărire penală), întocmit de I.P.J Arad - Serviciul Criminalistic (efectuat după infirmarea de către instanță a rezoluției de neîncepere a urmăriri penale cu nr. 256/P/2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Chișineu-Criș), a precizat că scrisul de pe document (înscrisul denumit "Testament", care figura ca fiind scris, datat și semnat de C.) nu a fost executat de către numitul C., iar semnătura de pe acesta a fost probabil executată de numitul C.

Ulterior, potrivit Raportului de constatare criminalistică nr. x din 19 mai 2015, întocmit de către un expert criminalist autorizat din cadrul I.P.J Arad - Serviciul Criminalistic (pag. 109 la 117 dosar urmărire penală), rezulta că scrisul de pe document (înscrisul denumit "Testament", care figura ca fiind scris, datat și semnat de C.) "a fost probabil executat de către numitul A.", fiind înlăturate și afirmațiile acestuia cu privire la faptul că scrisul de pe modelul de comparație (cererea adresată Primăriei orașului Chișineu-Criș de către numitul C.) ar fi fost realizat în realitate de numitul E.

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timișoara (pag. 161 - 175 dosar urmărire penală), s-a stabilit că scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C.

Instanța de fond a concluzionat - față de probele administrate în cauză - că ceea ce aparține testatorului în cuprinsul actului care face obiectul analizei în proces este doar semnătura, nu și scrierea din cuprins, care a fost executată de inculpatul A., chiar și prin aceea că a ținut mâna testatorului și a folosit-o pentru scriere, cum a lăsat de fapt să se înțeleagă prin depunerea la dosar a unui "Aviz de specialitate" la raportul de expertiză, dosar instanță.

S-a arătat de către instanță că apărarea inculpatului în sensul că în aprecierea pe care legiuitorul o dă actului sub semnătură privată nu prezintă relevanță decât data și semnătura actului respectiv, care dă valoare acestuia, era total nefondată, întrucât, în speță, înscrisul în discuție era un testament olograf care trebuie, potrivit art. 1041 din C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.

S-a arătat de către instanță că potrivit textului de lege evocat scrierea testamentului olograf de mâna testatorului, inclusiv a datei acestuia, sunt cerute și constituie condiții de validitate pentru actul însuși, astfel că, în contextul dat, dacă o altă persoană a scris testamentul fapta constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, chiar dacă semnătura aparține testatorului, întrucât doar această condiție nu este suficientă în cazul particular al testamentului olograf.

S-a mai arătat de către instanță că susținerile inculpatului A., conform cărora fapta sa nu constituie oricum infracțiune, în sensul că nu el ar fi încredințat înscrisul inculpatului B. spre a-l folosi în cadrul dosarului de succesiune din instanță, ci defunctul, erau, de asemenea, nefondate.

Sub acest aspect, s-a arătat că cerința circumscrisă laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată care presupune o acțiune de "încredințare" se consideră îndeplinită și în situația în care cel care a executat falsul a oferit posibilitatea unei alte persoane spre a-l folosi, ceea ce în speță s-a realizat, fapt rezultat inclusiv din relatările inculpaților, care au arătat că s-au deplasat la spital pentru întocmirea unui testament cu asistența inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Arad, care să ateste persoana și voința testatorului pentru valabilitatea actului, act care să fie folosit ulterior de inculpatul B. spre a dobândi bunurile tatălui său prin succesiune.

Activitatea infracțională astfel desfășurată a fost încadrată în dispozițiile art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Arad, care a contrafăcut (a executat) scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament" (purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) și a atestat în fals în cuprinsul aceluiași act că testatorul C. și-a scris și semnat testamentul personal, în prezența acestuia și a martorului F., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în cadrul Dosarului de succesiune cu nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, și respectiv art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru inculpatul B., care a folosit în cadrul Dosarului de succesiune cu nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, actul olograf falsificat intitulat Testament și a susținut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său C., cunoscând că scrisul de pe actul olograf intitulat Testament fusese executat de coinculpatul A.

Referitor la încadrarea juridică, s-a precizat că faptele reținute în sarcina inculpaților, datând din 16 mai 2012, constituie infracțiuni, fiind incriminate atât de legea penală veche, sub imperiul căreia au fost săvârșite (art. 290 alin. (1), respectiv art. 291 C. pen.), cât și de legea penală nouă, în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014 (art. 322 alin. (1) și art. 323 din actualul C. pen.).

Cu privire la legea penală mai favorabilă, s-a constatat că, potrivit normei de incriminare de la data comiterii faptei, infracțiunea săvârșită de inculpatul A., falsul în înscrisuri sub semnătură privată, era pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar în norma actuală de incriminare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar pentru infracțiunea săvârșită de inculpatul B., pedeapsa este identică atât în legea penală veche, cât și în legea penală nouă, închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Chiar dacă sub aspectul limitelor speciale - în ceea ce privește minimul, privind pedeapsa închisorii, pentru inculpatul A., legea penală veche era mai favorabilă, sub aspectul individualizării pedepsei s-a constatat că legea penală nouă reglementează o instituție inexistentă în legea penală anterioară, și anume amânarea aplicării pedepsei, care, raportat la limitele anterior menționate (cu maximul special al închisorii mai mic de 7 ani), ar putea fi aplicată și inculpaților.

Prin urmare, având în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile (impus prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale), s-a constatat, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen., că legea nouă este mai favorabilă pentru inculpați întrucât permite o sancțiune pentru aceștia care nu constituie condamnare și care, potrivit art. 90 din C. pen. în vigoare, nu presupune nicio interdicție, incapacitate sau decădere față de persoana căreia i-a fost aplicată.

Referitor la alegerea pedepsei, s-a apreciat că inculpaților nu li se poate stabili pentru infracțiunile săvârșite pedeapsa amenzii, prevăzută în mod alternativ cu pedeapsa închisorii, întrucât aceștia, în ciuda probatoriului evident care le stabilește vinovăția, au negat vehement și permanent săvârșirea infracțiunilor, fără niciun regret și au tergiversat la maximul posibil, prin cereri repetate și neîntemeiate, procedura atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.

Din același motiv, la care se adaugă și împrejurarea că inculpatul A. care este de profesie avocat și ar trebui, dacă nu să dea dovadă de respect pentru lege, mai ales cea penală, măcar să conștientizeze gravitatea deosebită a faptelor sale, dată fiind capacitatea și experiența sa intelectuală și profesională, instanța a apreciat că acestora nu li se poate stabili pedeapsa minimă.

Singurele aspecte favorabile care au fost reținute pentru inculpați au fost acelea referitoare la lipsa antecedentelor penale, că au acționat cu convingerea fermă că testamentul exprimă adevărata voință a defunctului, considerând în mod greșit că acesta ar putea produce efecte doar dacă semnătura este executată personal de testator, nu și scrisul din cuprinsul său.

La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) din C. pen. din 1969, respectiv limitele speciale de pedeapsă prevăzute de textul încriminator, gradul concret de pericol social al infracțiunii săvârșite de fiecare inculpat, în contextul în care aceștia au folosit înscrisul falsificat într-un proces civil, datele personale și comportamentul procesual mai sus menționate.

De asemenea, s-a avut în vedere că inculpații se află la primul conflict cu legea penală, că acest comportament infracțional al lor este unul cu totul izolat și determinat de circumstanțele speciale în care au acționat, că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 83 C. pen., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins față de inculpați și fără aplicarea efectivă a pedepselor ce le-au fost stabilite, dar cu supravegherea comportamentului lor pentru o anumită perioadă de timp.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel inculpatul A.

Prin motivele de apel formulate, cât și prin notele de concluzii scrise, s-a solicitat, în principal, achitarea inculpatului, pe motiv că fapta reținută în sarcina sa nu există în realitate, iar în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii penale, fie prin renunțarea la aplicarea pedepsei, fie prin amânarea aplicării pedepsei, în condițiile art. 80 C. pen., respectiv art. 83 C. pen.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a invocat insuficiența probelor în acuzare, susținându-se că apelantul inculpat ar fi fost condamnat doar pe baza declarației martorului asistent F. și a expertizei grafologice întocmite în faza de urmărire penală. Cu referire la aceste probe, s-a arătat că ele nu erau nici concludente și nici suficiente pentru fundamentarea unui verdict de vinovăție, iar în cauză, alte probe, cât și situația părților în afara cadrului judiciar (împăcarea în cauza civilă privind dezbaterea succesiunii) justificau concluzia că testamentul în discuție fusese scris de mâna testatorului C., reprezentând actul de ultimă voință al acestuia.

Referitor la declarația martorului F., s-a solicitat să se constate că acesta nu a relatat ca testamentul să fi fost scris de o altă persoană decât testatorul C.

Ca urmare, respectiva declarație trebuia valorificată din punct de vedere probatoriu în ansamblu și întregul relatărilor efectuate, nu trunchiat și selectiv, așa cum procedase judecătorul primei instanțe.

În condițiile în care scrierea testamentului s-a întins pe o durată mai mare de timp (circa 1,30 h-2,00 h), așa cum se arată în toate declarațiile martorului-asistent F., era normal ca această persoană să nu urmărească în mod neîntrerupt întreaga activitate desfășurată de testatorul C.

Cât privește expertiza grafologică, s-a arătat că aceasta nu a fost legal întocmită, în sensul în care nu există certitudine că scriptele de comparație la care se face referire în cuprinsul raportului reprezintă înscrisuri executate de către defunctul C.

Or, în condițiile în care la judecata în prima instanță nu a fost încuviințată cererea inculpatului privind efectuarea unei expertize grafice, proba administrată la urmărirea penală - criticată prin avizul de specialitate din 31 mai 2018, depus ca probă extrajudiciară în proces, se impunea a fi înlăturată din examinare.

În raport de toate aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe, iar în rejudecare, achitarea inculpatului A. pe temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește critica subsidiară, formulată în sensul reindividualizării sancțiunii penale, aceasta a fost susținută în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului și conduita sa procesuală, cât și a implicațiilor pe care comiterea faptei le-a avut asupra relațiilor sociale ocrotite de legea penală.

Sub acest aspect, s-a arătat că testamentul în discuție nu a produs efecte juridice, în cauza civilă ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, soluționat prin Sentința civilă nr. 226 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Chișineu-Criș, dispunându-se suspendarea judecății și mai apoi anularea procesului, ceea ce înseamnă că dezbaterea succesiunii defunctului C. nu a avut loc nici prin prisma testamentului și nici a regulilor devoluțiunii legale, pe cale judiciară. Descendenții defunctului, adică coinculpatul B. și fratele său, E., și-au împărțit bunurile succesorale pe cale amiabilă, existând în acest sens, depusă la dosar, o declarație notarială a comoștenitorului E.

Examinând actele dosarului și sentința penală atacată, atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca apelul declarat în cauză este fondat, în limita și pentru considerentele ce urmează:

Susținând că nu a săvârșit fapta pentru care a fost condamnat, inculpatul invocă insuficiența probelor în acuzare și deopotrivă greșita lor interpretare și evaluare, făcând trimitere în acest sens la declarația martorului din lucrări F., cât și la expertiza criminalistică din faza de urmărire penală, mijloace de probă care, în opinia apărării, fie nu erau relevante pentru reținerea vinovăției, fie se cerea a fi înlăturate din examinare, având în vedere incertitudinea existentă cu privire la proveniența scriptelor de comparație folosite la efectuarea raportului de expertiză grafică.

Înalta Curte constată însă că materialul probator administrat în cauză susține în întregime acuzațiile formulate împotriva persoanelor trimise în judecată, prima instanță stabilind în mod corect vinovăția inculpaților, încadrarea juridică și circumstanțele de săvârșire a faptelor.

Astfel, este de necontestat că pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș a fost înregistrată sub nr. x/2013 cauza civilă privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma defunctului C., decedat la data de 7 iunie 2012, acțiune judiciară inițiată de coinculpatului B., în contradictoriu cu fratele său, E.

De asemenea, este de necontestat că în respectiva cauză civilă intimatul-inculpat B. a depus la dosar înscrisul intitulat "Testament".

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, intimatul-inculpat B. a susținut că înscrisul ar fi fost scris în întregime de defunctul său autor C., solicitând instanței să constate că o parte însemnată din masa succesorală îi revenea în exclusivitate, în calitate de moștenitor testamentar.

Valabilitatea testamentului a fost însă contestată de comoștenitorul E., care, separat de procesul civil, s-a adresat cu plângere organelor de urmărire penală, invocând caracterul fals al înscrisului.

Cercetările efectuate după sesizarea organelor de urmărire penală au stabilit împrejurările în care a avut loc scrierea testamentului, precum și persoanele implicate și contribuția avută la întocmirea actului.

A rezultat că, în ziua de 16 mai 2012, apelantul-inculpat A., avocat în Baroul Arad, la solicitarea coinculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din Arad, unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

Așa cum rezultă din declarațiile formulate în cauză de către inculpați, întocmirea testamentului în prezența unui avocat urmărea să asigure și să confere valabilitate testamentului olograf prin atestarea persoanei și a voinței testatorului exprimată în act.

Înscrisul olograf intitulat "TESTAMENT"poartă încheierea de atestare a identității părții și de dată certă din 16 mai 2012 a avocatului A., prin consemnarea mențiunii că testatorul C. și-a scris și semnat testamentul personal, în prezența sa și a martorului F.

Având în vedere respectiva încheiere de atestare și prezumția de autenticitate a faptelor pe care aceasta le consemnează, dar și conținutul sesizării penale, în cauză au fost administrate probe științifice pentru verificarea acuzației de fals, fiind necesar să se stabilească, raportat la obiectul probațiunii, dacă scrisul de pe actul olograf "TESTAMENT" a fost sau nu, executat de testatorul C.

Astfel, subsecvent infirmării soluției de neurmărire penală adoptată inițial la nivelul Ministerului Public (dispusă prin Încheierea nr. 17/P din 3 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș, în plângerea formulată de petentul de E.), prin Raportul de constatare tehnico-științifică grafică nr. x din 25 septembrie 2014 întocmit de IPJ Arad - Serviciul Criminalistic, s-a stabilit că scrisul de pe documentul intitulat TESTAMENT care figura ca fiind scris, datat și semnat de C. nu aparține acestuia, cu excepția semnăturii, care probabil fusese executată de către acesta.

Mai apoi, după audierea inculpaților - A. declarând că el a scris numele de C. și F., menționate pe prima pagină a testamentului (în partea dreaptă jos a paginii), și emiterea ordonanței privind efectuarea în continuare a urmăririi penale față de cei doi inculpați, procurorul de caz a apreciat ca fiind necesară efectuarea unei noi lucrări de constatare criminalistică de către un expert criminalist autorizat din cadrul IPJ Arad - Serviciul Criminalistic.

Prin Raportul de constatare criminalistică nr. x din 19 mai 2015 întocmit de IPJ Arad - Serviciul Criminalistic, s-a stabilit că scrisul de pe documentul intitulat TESTAMENT care figura ca fiind scris, semnat și datat de C. a fost probabil executat de către A..

După punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celor doi inculpați, având în vedere și cererea de probatorii formulată în cauză, prin Ordonanța procurorului din 3 iunie 2016 s-a dispus efectuarea unei expertize grafoscopice de către INEC - Laboratorul Interjudețean Timișoara, prin care să se stabilească:

- (i) dacă conținutul înscrisului denumit "Testament" și semnătura testatorului, exceptând paragrafele scrise de A., aparțin lui C. (raportat la scriptele de comparație);

- (ii) dacă conținutul înscrisului denumit "Testament" a fost scris de unul dintre inculpații A. sau B.;

Prin Raportul de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Timișoara, pe baza materialelor supuse examinării, respectiv înscrisul în litigiu și scriptele de comparație conținând scrisul și/sau semnăturile lui C., A. și B., și folosind metoda comparativă, ca metodă folosită pentru expertiza scrisului și a semnăturii, conform procedurilor specifice în domeniu, s-a constatat că scrisul de pe actul olograf intitulat "TESTAMENT"(purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) nu a fost executat de testatorul C. și nici de B., ci de către A.

De asemenea, s-a constatat că semnătura din cuprinsul testamentului examinat, aflată sub consemnarea numelui C. fusese executată de titularul C.

Contestând valoarea probatorie a acestui mijloc de probă, apelantul inculpat invocă precaritatea scriptelor de comparație - insuficiența înscrisurilor folosite pentru comparație și scrierea lor diferită făcând imposibilă identificarea unui scris care să poată fi atribuit titularului B., dar și refuzul nejustificat al primei instanțe de a dispune efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului, în condițiile în care un alt expert criminalist, prin avizul de specialitate întocmit la cererea apărării și depus ca probă extrajudiciară în proces, exprimase un punct de vedere diferit, concluziile formulate fiind susținute cu argumente solide.

Ca răspuns la criticile formulate, Înalta Curte arată că încuviințarea unei noi expertize nu poate avea la bază simpla apreciere arbitrară din partea organului judiciar, ci trebuie justificată și întemeiată pe existența unei situații din cele anume prevăzute în dispozițiile art. 181 din C. proc. pen.

Potrivit textul de lege enunțat, organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

În cauză însă Raportul de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Timișoara nu poate fi criticat sub niciun motiv din cele arătate la art. 181 din C. proc. pen.

Dimpotrivă, concluziile raportului de expertiză sunt clare și precis formulate, iar constatările efectuate - prin observații și argumentația prezentată, sprijină în totalitate concluziile finale, ceea ce înseamnă că, în mod corect, prima instanță a refuzat solicitarea apărării privind efectuarea unei noi expertize în cauză.

Faptul că mijlocul de probă a fost administrat la urmărirea penală nu implică obligația de readministrare a probei în fața instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., "probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și avute în vedere de instanță la deliberare.

Atunci când se contestă însă un raport de expertiză, având în vedere specificul acestui mijloc de probă, Înalta Curte arată că readministrarea probei nu poate fi obținută decât dacă se constată existența vreuneia dintre situațiile de la art. 180 sau 181 C. proc. pen., adică atunci când se constată că expertiza nu este completă ori când se constată că există contradicții sau neclarități în concluziile expertizei ori între conținutul și concluziile expertizei, iar respectivele deficiențe nu pot înlăturate prin audierea expertului.

Cu alte cuvinte, o expertiză efectuată în faza de urmărire penală urmează să fie apreciată critic de către instanță în raport cu toate celelalte probe ale cauzei, iar când aceasta nu este completă ori conține contradicții și neclarități și nu răspunde obiectivelor stabilite, se poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză ori o nouă expertiză.

Prin urmare, reținând că în cauză o expertiză grafoscopică fusese efectuată în faza de urmărire penală, prima instanță nu putea face abstracție de acest fapt și să încuviințeze în cursul cercetării judecătorești efectuarea unei expertize ca și cum expertiza deja efectuată nu ar fi existat, critica din apel neavând nicio justificare legală.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că expertiza efectuată în cauză a fost dispusă cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de art. 172 și urm. din C. proc. pen., inclusiv dispozițiile art. 183 C. proc. pen., referitoare la prezentarea scriptelor de comparație, incidente în cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că textul de lege evocat - art. 183 C. proc. pen., nu prevede ca un anumit număr de înscrisuri să formeze fondul materialelor de comparație, ceea ce înseamnă că suficiența și aptitudinea înscrisurilor de a fi sau nu, folosite la efectuarea expertizei rămâne o chestiune lăsată la aprecierea expertului.

De asemenea, alin. (4) al aceluiași text de lege indică modalitatea de păstrare a înscrisurilor folosite ca materiale de comparație, prevăzându-se expres că "scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată (s.n. corespunzător fazei procesuale în care se dispune efectuarea expertizei) și se semnează de acela care le prezintă".

Or, acesta este explicația pentru care scriptele de comparație nu se află atașate la dosarul cauzei, procedura stabilită pentru prezentarea scriptelor de comparație obligând organul judiciar să le introducă și păstreze într-un plic sigilat.

Cât privește scriptele de comparație propriu-zise, avute în vedere la efectuarea expertizei, rezultă din cuprinsul raportului, în partea dedicată observațiilor preliminare, care anume înscrisuri nu au fost avute în vedere pentru comparație și motivele care au determinat înlăturarea acestora din examinarea, astfel încât apare ca fiind nejustificată susținerea din apel formulată în legătură cu imposibilitatea identificării unei scrieri care să poată fi atribuită titularului B.

Înscrisurile menționate în cuprinsul raportului de expertiză, la pct. A.05 și A.08. din enumerarea materialelor de comparație, nu au fost avute în vedere la efectuarea lucrării de către expert tocmai pentru faptul că scrierea acestora era diferită și nu concorda cu celelalte piese de comparație provenind de la titularul C.

Faptul că înscrisurile folosite ca materiale de comparație prezintă ușoare diferențe între ele (sesizabile pentru un nespecialist) nu înseamnă însă că scrierea acestora nu provine și nu ar fi fost executată de aceeași persoană, câtă vreme scrierea expertizată permite identificarea unor caracteristici generale și detalii de execuție comune, precum și alte elemente de grafie care examinate împreună conduc la concluzia identității de autor al scrierii.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a constatat că scrisul de redactare a testamentului în litigiu este de evoluție superioară, un scris de mare viteză și presiune scăzută, caracteristici specifice unui scris alert și deși aspectul general era unul neîngrijit, dezordonat - ca urmare a vitezei ridicate - scrisul este depus pe linii de bază orizontale și paralele.

S-a menționat că toate aceste caracteristici sunt specifice unui scriptor cu foarte bune abilități grafice, unui scris evoluat și unei foarte bune coordonări a mișcărilor inscriptorii.

Au fost identificate și menționate ca atare elemente ce interesează nivelul detaliilor de execuție, ulterior analizate și examinate comparativ cu înscrisurile prezentate ca scripte de comparație ale titularului C., cât și ale inculpaților A. și B., conform obiectivelor stabilite prin expertiză.

Examinând scrisul titularului C., expertul a constatat că acesta avea abilități grafice modeste, scrisul fiind de evoluție inferioară spre medie, iar viteza de scriere relativ redusă, cu presiune medie-mare și aproximativ constantă.

Având în vedere și elementele individuale constatate la nivelul detaliilor de execuție grafică, expertul a evidențiat - în urma examinării comparative a scrisului testamentului în litigiu cu scrisul titularului C., existența unor deosebiri categorice ale caracteristicilor generale, suficiente prin ele însele să excludă identitatea de autor, cât și diferențe relevante la nivelul detaliilor de execuție, menționate ca atare în cuprinsul lucrării.

S-a arătat de către expert că deosebirile nete constatate atât la nivel general cât și la nivelul detaliilor de construcție literală erau relevante și conduceau la o concluzie categorică de neidentitate de autor.

S-a stabilit astfel că scrisul de pe actul olograf intitulat TESTAMENT (purtând încheierea de atestare a identității părții și de data certă din 16 mai 2012 și exceptând aceste mențiuni) nu a fost executat de testatorul C.

Tot cu concluzie de certitudine pozitivă, s-a stabilit că scrisul de pe testamentul în litigiu a fost executat de inculpatul A., fiind menționate motivele și argumentele științifice care justificau formularea respectivei concluzii.

Apelantul-inculpat nu a formulat nicio critică concretă pertinentă în legătură cu concluzia expertizei care l-a indicat pe el ca fiind autorul scrierii din cuprinsul testamentului în litigiu, opinia expertului fiind exprimată pe baza examinării comparative cu înscrisuri care aparțineau acestuia.

Or, în condițiile în care nu au fost prezentate argumente care să combată constatările și observațiile expertizei în legătură scrisul de redactare a testamentului în litigiu, iar caracteristicile generale ale scrisului, inclusiv cele verificate la nivelul detaliilor de execuție sunt similare cu cele ale scrierii executate pe înscrisurile reprezentând scriptele de comparație atribuite apelantului-inculpat A., nu există niciun dubiu în ceea ce privește identificarea sa ca autor al scrierii manuscrise de pe actul falsificat, conform concluziei de la pct. 1 c), a) cărei valabilitate subzistă și nu este în niciun fel condiționată de aprecierile făcute în concluziile exprimate la pct. 1 lit. a) și b) din expertiză.

Concluzia categorică de identitate de autor formulată cu privire la înscrisurile reprezentate de testamentul în litigiu și cele constituind scriptele de comparație, coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, relevantă sub acest aspect fiind declarația martorului F. care a asistat la întocmirea actului olograf, iar prin relatările efectuate nu a exclus posibilitatea ca testamentul să fi fost scris și de o altă persoană decât defunctul C., descriind împrejurările în care au avut loc evenimentele la care a participat, demonstrează de o manieră clară și neechivocă săvârșirea faptei de către apelantul-inculpat.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că avizul de specialitate din 31 mai 2018 întocmit de expert criminalist G. nu modifică starea de fapt relevantă sub aspectul acuzațiilor aduse inculpaților.

Așa cum bine s-a subliniat și de judecătorul primei instanțe, interesul depunerii la dosar a avizului de specialitate la raportul de expertiză a fost acela de a se demonstra că scrisul existent pe testamentul în discuție prezintă elemente grafice specifice procedeului de scriere cu "mâna condusă" sau "ajutată" de o altă persoană decât cea a titularului.

Însă, chiar și în cazul în care s-ar reține că testamentul în discuție ar fi fost executat prin intermediul procedeului de scriere cu mâna condusă, situația juridică a apelantului-inculpat A. nu este cu nimic modificată, având în vedere specificul actului falsificat.

Astfel, înscrisul în discuție era un testament olograf care potrivit art. 1041 din C. civ. trebuie sub sancțiunea nulității absolute scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.

Scrierea în întregime a actului, datarea și semnarea acestuia de către testator constituie condiții cerute cumulativ de lege pentru valabilitatea testamentului, astfel încât, dacă o altă persoană decât titularul manuscrie conținutul actului, fapta constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, însușirea actului prin semnătură nefiind suficientă pentru validitatea testamentului.

În cazul special al testamentului olograf - spre deosebire de celelalte înscrisuri sub semnătură privată, unde veridicitatea se verifică în raport de semnătura persoanei căreia i se atribuie actul, validitatea acestuia este dată de întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute la 1041 din C. civ.

Ca urmare, în raport de toate cele arătate, Înalta Curte constată că starea de fapt stabilită în cauză se întemeiază pe probe suficiente și concludente, declarația martorului F., completată și coroborată cu probele științifice administrate în proces, cele două rapoarte de constatare și raportul de expertiză grafică, confirmând pe deplin existența faptelor, așa cum au fost ele reținute de prima instanță, și împrejurările de săvârșire a acestora.

În schimb, Înalta Curte constată că soluția pronunțată în cauză este criticabilă din perspectiva examenului ce privește procesul de apreciere a gradului de pericol social al faptelor săvârșite de inculpați, considerându-se că acesta este propriu unei infracțiuni și că pentru reeducare este necesară angajarea răspunderii penale a inculpaților.

Potrivit art. 181 C. pen. din 1969, ca lege penală mai favorabilă aplicabilă inculpaților, conform art. 5 din C. pen., interpretat în acord cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în condițiile în care permite aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen. - pentru cazul înlocuirii răspunderii penale și pentru cel al achitării, conform art. 19 din Legea nr. 255/2013, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social, se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În analiza pe care instanța este chemată să o facă în aplicarea prevederilor art. 181 C. pen., niciunul din aceste criterii nu are o valoare prestabilită, ele urmând să fie apreciate în contextul tuturor datelor, împrejurărilor și situațiilor ce caracterizează fapta și pe făptuitor.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că elementele obiective ale infracțiunii se cerea a fi apreciate și în funcție de implicațiile pe care comiterea faptei le-a avut asupra relațiilor sociale ocrotite de legea penală.

Sub acest aspect, este de menționat că testamentul în discuție nu a produs efecte juridice, în sensul în care dosarul de succesiune în care acesta a fost prezentat s-a soluționat printr-o hotărâre fără consecințe în planul dreptului succesoral.

Prin Sentința civilă nr. 226 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Chișineu-Criș, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, s-au constatat perimate cererile de chemare în judecată privind succesiunea defunctului C., ceea ce demonstrează, având în vedere și declarația notarială a numitului E., că toate aspectele referitoare la împărțirea bunurilor succesorale au fost rezolvate pe cale amiabilă, prin bună înțelegere, și independent de soluția în prezenta acțiune penală.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracție, ci, dimpotrivă, trebuie corespunzător cântărită împrejurarea ce vizează poziția subiectivă a inculpaților și care arată convingerea cu care aceștia au acționat la comiterea faptelor.

Astfel, așa cum s-a reținut și de prima instanță, inculpații au acționat cu convingerea fermă că testamentul exprimă adevărata voință a defunctului, considerând în mod greșit că acesta ar putea produce efecte doar dacă semnătura îi aparține testatorului, nu și scrisul din cuprinsul său.

Or, această împrejurare, deosebit de relevantă în aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și periculozității sociale, deși corect reținută prin hotărârea primei instanțe, ea nu a fost corespunzător evaluată și nu i s-a acordat semnificația cuvenită în contextul tuturor împrejurărilor cauzei.

Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă ca intenția liberală a defunctului C. să fi fost consemnată în cuprinsul înscrisul în litigiu într-un alt fel decât cel corespunzător voinței acestuia.

Însă, chiar dacă un asemenea fapt apare ca lipsit de importanță din perspectiva îndeplinirii formale a elementelor de tipicitate cerute în cazul falsului în înscrisului sub semnătură privată, în situația particulară a testamentului olograf, prezintă importanță în ceea ce privește aprecierea efectuată asupra gravității concrete a faptei.

De asemenea, prezintă importanță situația personală a inculpaților, ocupația, nivelul de pregătire profesională, vârsta, lipsa antecedentelor penale și conduita avută după comiterea faptelor pentru care au fost cercetați.

Lipsa oricăror indicii care să sugereze că ulterior comiterii faptelor inculpații ar mai fi fost cercetați pentru fapte prevăzute de legea penală denotă că procesul de reeducare a început imediat după sesizarea organelor judiciare și s-a realizat pe parcursul celor 7 ani și 4 luni de la data comiterii faptelor.

Gradul de instruire în cazul inculpatului A., profesia acestuia și conduita procesuală adoptată, concretizată în aceea că a fost prezent la toate termenele de judecată, dar și în procedura derulată înainte de sesizarea instanței, justifică aprecierea că pentru sancționarea faptei nu mai este necesară aplicarea unei pedepse.

În cazul inculpatului B. se impune a fi evidențiată motivația avută atunci când a apelat la serviciile de avocat ale celuilalt coinculpat, și anume reducerea disproporției în împărțirea bunurilor între descendenții aceluiași autor. A fost subliniată împrejurarea că fratele inculpatului, numitul E., primise deja o parte importantă din bunuri prin intermediul unor acte deghizate și, din cauza comportamentului necorespunzător avut ulterior față de defunctul lor tată, acesta din urmă își exprimase dorința de a corecta acea inechitate.

În raport de cele considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează a admite apelul declarat de inculpatul A., iar în conformitate cu prevederile art. 419 Cod procedură, va extinde efectele apelului și cu privire la intimatul inculpat B., având în vedere poziția comună a inculpaților - care compun același grup procesual, și faptul că examinarea efectuată în baza efectului extensiv al apelului conduce la modificarea în favoare a situației intimatului inculpat, urmând ca sentința pronunțată în cauză de instanța curții de apel să fie desființată în parte, în limita considerentelor arătate, temeiul achitării inculpaților fiind cel prevăzut la dispozițiile art. 181 din C. pen. din 1969, aplicabile, conform art. 19 din Legea nr. 255/2013, ca legea penală mai favorabilă, potrivit art. 5 din C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală, în fața primei instanțe și în apel rămân în sarcina statului.

Menține dispozițiile instanței de fond cu privire la anularea înscrisului falsificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 544/PI din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2017.

Extinde efectele apelului inculpatului A. și cu privire la inculpatul B..

Desființează, în parte, sentința penală apelată, numai în ceea ce privește latura penală și, rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 5 din C. pen., constată că legea penală mai favorabilă inculpaților A. și B. este C. pen. din 1969.

I. În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 și a art. 181 din C. pen. din 1969, achită pe inculpatul A. (fără antecedente penale) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 181 alin. ultim, raportat la art. 91 lit. c) din C. pen. din 1969, aplică inculpatului A. sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 RON.

II. În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 și a art. 181 din C. pen. din 1969, achită pe inculpatul B., fără antecedente penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 181 alin. ultim, raportat la art. 91 lit. c) din C. pen. din 1969, aplică inculpatului B. sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală, în fața primei instanțe și în apel rămân în sarcina statului.

Menține dispozițiile instanței de fond cu privire la anularea înscrisului falsificat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - LM