ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 334/2019

Asupra cererii de revizuire constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1379 A din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței nr. 1189 din 20 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

S-a reținut că acțiunea are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a soluționa cererea privind emiterea titlului de plată conform Deciziei nr. 7037 din 18 noiembrie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligarea pârâtei la emiterea acestuia cu sumele actualizate la data plății efective.

S-a observat, răspunzând criticilor din apel, că împrejurarea că instanța de fond nu și-a argumentat soluția pronunțată pe dispozițiile invocate în cadrul răspunsului la întâmpinare de către partea reclamantă nu conduce la o motivare străină de natura cauzei, raționamentul fiind expus în concordanță cu pretențiile solicitate și legislația aplicabilă.

S-a constatat astfel că prin Decizia nr. 7037/2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ținând cont de Dispoziția nr. 13523/2007 emisă de Primăria municipiului Craiova, Sentința civilă nr. 220/2006 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2005 prin care au fost acordate măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 într-un cuantum estimativ de 14.287.344.998 RON pentru imobilele ce au făcut obiectul Notificării nr. x/2001 - s-a emis titlu de despăgubire de 1.428.734,50 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în cuprinsul titlului executoriu.

La data de 21 iulie 2015 a fost înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cererea nr. x, prin care moștenitorii persoanei notificatoare au solicitat emiterea titlului de plată, în condițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin Răspunsul nr. 3808 din 5 noiembrie 2015, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat părților reclamante că nu poate da curs cererii privind emiterea titlului de plată, întrucât nu a fost valorificat titlul de despăgubire în termenul legal de 3 ani de la comunicarea acestuia.

Această poziție a fost contestată de către partea reclamantă în prezentul litigiu, instanța de fond confirmând susținerea intimatei -pârâte cu privire la aplicarea prevederilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum și incidența Legii nr. 165/2013, competența de soluționare a unei astfel de cereri revenind Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Apelanții au criticat acest raționament, invocând prevederile art. 41 alin. (1) și (4) din Legea nr. 165/2013, însă curtea de apel a constatat că aceste dispoziții nu le sunt aplicabile în raport de interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40/2016.

Pornind de la calificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca fiind unul de decădere și nu de prescripție, a rezultat că în situația în care creditorul nu își manifestă opțiunea între un titlu de conversie și/sau un titlu de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, va pierde dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlului de despăgubire.

Or, în condițiile în care creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire, el nu mai poate beneficia de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează executarea uneia dintre modalitățile în care titlul de despăgubire putea fi valorificat și pentru care creditorul nu a înțeles să opteze în termenul legal în care o putea face.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor, așa cum a reținut și Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 657 din 15 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 873/23.11.2015, vizează obligații neexecutate, adică o situație juridică în curs, față de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă.

Față de cele dezlegate în drept de Înalta Curte de Casație și Justiție și argumentele expuse, curtea de apel a considerat că nu mai poate avea în vedere interpretarea contrară susținută de apelanții-reclamanți prin cererea de apel.

Astfel, a constatat ca fiind corectă respingerea pretențiilor privind obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată și a plății despăgubirilor actualizate, în condițiile în care a intervenit un nou act legislativ care a schimbat optica în ceea ce privește acest proces de restituire a proprietăților confiscate, cu proceduri și autorități competente diferite față de reglementarea anterioară.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire A., B. și C., întemeiată pe prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Au arătat că decizia atacată este contrară Deciziei nr. 1106A din 15 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2016, prin care s-a admis apelul declarat împotriva Sentinței nr. 1622 din 14 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a dispus obligarea pârâtei ANRP să emită titlul de plată conform Deciziei de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009 în cotă de 1/2 din valoarea de 1.428.734,50 RON.

Au subliniat faptul că această soluție a fost adoptată prin stabilirea de către instanța de apel a faptului că respectivul litigiu vizează o altă situație decât cea dezlegată prin Decizia nr. 40/2016 a Înaltei Curți.

Au mai precizat că în prezenta cauză instanța nu a reținut că autoarea lor avea cerere înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contestând regimul despăgubirilor și procedura aferentă din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că nu le este aplicabilă Decizia nr. 19 a Înaltei Curți privind modul de interpretare a prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce privește cererea de revizuire au susținut că sunt respectate exigențele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv există identitatea de părți cerută, titulari ai dispoziției de plată fiind D. și E., pe de o parte, iar pe de altă parte ANRP. Obiectul, de asemenea, este același, atâta timp cât reclamanții urmăresc obligarea pârâtei ANRP să emită titlu de plată conform Deciziei de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009. Totodată, în opinia revizuenților, și cauza este aceeași, fundamentul și scopul acțiunii în ambele dosare fiind valorificarea dreptului subiectiv izvorât din calitatea de moștenitori ai autorilor săi, titluri ai Titlului de despăgubire nr. 7037/2009.

Au mai subliniat că potrivit doctrinei în materie, o hotărâre definitivă, precum Decizia nr. 1106 A/2017 se bucură de imutabilitatea conținutului verificării jurisdicționale, partea fiind îndreptățită să se prevaleze de constatările acesteia pentru a deduce într-o altă judecată alte consecințe juridice ale unei situații consacrate jurisdicțional.

Totodată, au precizat că această contrarietate este evidentă și sub aspectul considerentelor celor două hotărâri, în condițiile în care în practica instanței supreme s-a arătat că considerentele hotărârii participă la autoritatea de lucru judecat în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprinse în dispozitiv.

Au conchis în sensul că existența celor două hotărâri potrivnice nu face decât să producă o discriminare între moștenitorii celor doi autori, titulari ai aceleiași Dispoziții de despăgubire nr. 7037 din 18 noiembrie 2009, în condițiile în care unii beneficiază deja de măsurile reparatorii la care statul a fost obligat.

Înalta Curte constată că cererea de revizuire nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuenți ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situația nesocotirii autorității de lucru judecat a unei hotărâri.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază deci pe respectarea autorității de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a primeia.

Ca atare, pentru a fi incidentă teza cuprinsă în textul de lege menționat se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauză.

Astfel, contrarietatea susținută de revizuenți constă în maniera diferită de soluționare a unor cereri similare.

Contrar însă acestor susțineri, condiția contrarietății nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluțiile diferite să fie pronunțate în una și aceeași pricină.

Or deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Analizând Decizia civilă nr. 1379 A din 11 decembrie 2018, a cărei anulare se solicită, se constată că prin aceasta s-a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 1189/2017 a Tribunalului București, intimată-pârâtă fiind Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în timp ce în hotărârea pretins potrivnică, respectiv Decizia civilă nr. 1106A din 15 decembrie 2017 a aceleiași instanțe, s-a admis apelul declarat de reclamanta F. împotriva Sentinței civile nr. 1622/2016 a Tribunalului București.

Prin urmare, în speță, prin decizia a cărei revizuire se solicită, a fost pronunțată în apel o soluție nefavorabilă reclamanților, revizuenții din prezenta cauză, iar prin decizia potrivnică s-a dat câștig de cauză unei alte persoane, prin admiterea apelului declarat de respectiva parte.

Cum judecata în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice s-a purtat în privința unui drept, chiar dacă similar, dar aparținând unor reclamanți distincți, nefiind vorba de procese în care revizuenții să fi participat anterior și să fi obținut soluții contrare celei din decizia supusă revizuirii, chiar dacă pârâta în contradictoriu cu care au fost pronunțate hotărârile a fost aceeași, se constată că nu sunt întrunite condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunță soluții diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate ci eventual de jurisprudență neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.

Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

În plus, în măsura în care existența unei hotărâri contrare a fost supusă atenției instanței în cel de-al doilea litigiu, nu intră în puterea de cenzură a instanței învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanță a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 1379 A din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN