ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4749/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la 19 iunie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova, în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Craiova a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.875.991,60 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții efectuate în subantrepriză la obiectivul "B. la Universitatea din Craiova", lucrări executate și nedecontate conform Raportului de expertiză tehnică de specialitate efectuat pe calea asigurării de dovezi de către expert C., raportul fiind înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. x din 2 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. Craiova, invocată de pârâta Universitatea din Craiova și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei Universitatea din Craiova.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova a declarat apel.

Prin decizia nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul x/2013 s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Universitatea din Craiova, fiind anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 3741 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de pârâtă Universitatea din Craiova împotriva deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 265/2015 din 8 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova împotriva sentinței nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Universitatea din Craiova, a fost anulată sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare, fiind respinsă acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. Craiova și recurenta-pârâtă Universitatea din Craiova.

Prin decizia nr. 159 din 1 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova - prin administrator judiciar E. și de pârâta Universitatea din Craiova împotriva deciziei civile nr. 265/2015 din 8 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și în consecință a fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost învestită cu soluționarea cauzei la 1 septembrie 2017.

Prin decizia nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă Universitatea din Craiova.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei instanțe de același grad, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ.

O primă critică a recurentei se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 493 din C. civ. de la 1864 - astfel, instanța anterioară era obligată să respecte dispozițiile trasate de cele două decizii de casare pronunțate de instanța supremă, adică de a se analiza cererea prin prisma cauzei și a fundamentului juridic al acesteia, întemeiat pe art. 493 din C. civ. de la 1864.

În acest sens recurenta aduce lămuriri cu privire la speța de față, care nu reprezintă o acțiune fondată exclusiv pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, aplicabil de sine stătător ca o creație jurisprudențială și doctrinară, ci doar în acele situații în care nu există o normă de drept material care să reglementeze raportul juridic dintre părțile din litigiu.

Astfel, cum a susținut și în fața instanței de apel, dispozițiile art. 493 din C. civ. constituie norma de drept substanțial din materia accesiunii imobiliare care se aplică raportului juridic dintre autorul lucrării și proprietar, fiind o aplicație a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Acțiunea fondată pe principiul anterior enunțat este doar mijlocul de drept procesual prin intermediul căruia se valorifică dreptul la despăgubiri al celui sărăcit ca efect al accesiunii imobiliare.

Cea de-a doua critică formulată de reclamantă se referă la faptul că instanța anterioară nu face o aplicare corectă a normei de drept substanțial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte. Astfel, recurenta arată că, deși sunt întrunite condițiile aplicării dispozițiilor art. 493 C. civ. invocat ca și fundament juridic al cererii de chemare în judecată, instanța respinge apelul cu motivarea că ar dispune de un alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului.

Recurenta susține că, în mod greșit instanța de apel a înlăturat o normă de drept material - art. 493 C. civ. - ce constituie temeiul de drept al acțiunii, respingând apelului pe considerentul că nu ar fi îndeplinită condiția caracterului subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Într-o ordine logico-juridică, instanța de apel trebuia să analizeze pricina în primul rând din perspectiva temeiului de drept material al acțiunii, astfel cum de două ori a statuat instanța de recurs în ciclurile procesuale anterioare, principiul îmbogățirii fără justă cauză fiind doar un principiu de echitate enunțat de legiuitor în cuprinsul normei ce reglementează accesiunea imobiliară artificială.

În mod greșit instanța de apel a analizat pricina în principal prin prisma condițiilor de exercițiu al acțiunii de in rem, tratând artificial fundamentul juridic al acțiunii.

Chiar și în ipoteza în care cauza ar fi fost analizată doar prin prisma principiului de drept, instanța de apel trebuia să constate că sunt îndeplinite atât condițiile de drept material, cât și condițiile juridice enunțate în doctrină și de jurisprudență. În acest sens, recurenta expune condițiile de drept material și condițiile juridice ale principiului îmbogățirii fără justă cauză, de altfel, caracterul subsidiar al acțiunii se analizează în cadrul raportului juridic de drept material fondat pe dispozițiile art. 493 C. civ., între constructorul de bună credință și proprietarul al cărui patrimoniu s-a îmbogățit prin accesiune imobiliară artificială, iar nu în raport de terții față de acest raport.

La data deschiderii procedurii de insolvență (august 2012) împotriva antreprenorului general S.C. F. S.A., cu care recurenta a încheiat contractul de subantrepriză, a formulat cererea de creanță luând în considerare posibilitatea ca pârâta Universitatea din Craiova să-i achite acestuia contravaloarea lucrărilor nedecontate la data rezilierii (mai 2010).

Deși au trecut aproape 8 ani de la data încetării raporturilor juridice contractuale cu antreprenorul general, pârâta refuză să achite contravaloarea lucrărilor de construcții de care a beneficiat atât antreprenorul F. S.A. cât și în raport cu subantreprenorul care a realizat efectiv lucrările și în patrimoniul căruia se înregistrează prejudiciul.

Prin formularea unei cereri de creanță nestinsă prin plată ca urmare a insolvenței antreprenorului, nu a fost înlăturată nici condiția îmbogățirii pe nedrept a intimatei și nici nu a fost înlăturată paguba suferită de recurentă. Faptul că a declarat o creanță ce nu a fost stinsă prin plată nu constituie un minus al acțiunii de față, ci chiar o condiție de exercițiu de drept material-faptul sărăcirii patrimoniului recurentei, corelativ cu îmbogățirea intimatei pârâte.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu luarea în considerație a argumentelor dezvoltate prin prezentul recurs, în sensul în care acțiunea trebuie examinată prin prisma fundamentului juridic al acesteia - art. 493 C. civ. - ce constituie doar o aplicație a principiului îmbogățirii fără justă cauză și că analiza condițiilor existenței unei îmbogățiri fără justă cauză se face în cadrul raportului juridic de accesiune imobiliară.

Recurenta solicită instanței de recurs să agreeze opinia sa, potrivit căreia, existența unei cereri de creanță nestinsă prin plată, împotriva unui terț față de raportul juridic de accesiune imobiliară, nu constituie un minus al acțiunii, ci chiar o condiție de exercițiu a acesteia în sensul în care se mențin condițiile materiale ale sărăcirii constructorului de bună-credință corelativ cu îmbogățirea fără just temei a proprietarului fondului.

În finalul cererii de recurs, recurenta invocă aplicarea dispozițiilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ., în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de același grad în scopul unei bune administrări a justiției, ținând cont de faptul că o a treia casare, va presupune o a patra judecată în apel, ceea ce va constitui o dificultate de compunere a completului de judecată.

Prin raportul întocmit s-a constatat că intimata-pârâtă Universitatea din Craiova nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 10 mai 2018, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 14 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 8 noiembrie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenta susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 493 din C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel era obligată să respecte dispozițiile celor două decizii de îndrumare pronunțate de instanța supremă, în sensul de a se analiza cererea prin prisma cauzei și a fundamentului juridic al acesteia întemeiat pe art. 493 din C. civ. de la 1864, totodată susținând că instanța anterioară nu face o aplicare corectă a normei de drept substanțial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte.

Criticile recurentei, întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reținute, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, prin decizia de casare nr. 3741 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 s-a pus problema dacă reclamanta, în calitate de subantreprenor poate fi titulara dreptului la acțiune prevăzut de art. 1488 C. civ. din 1864, prin intermediul căreia să se îndrepte împotriva pârâtei Universitatea din Craiova (beneficiara lucrării) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamanta având raport contractual (contractul de subantrepriză) cu o altă persoană S.C. F. S.A. (antreprenorul) cu care și pârâta se află în raporturi contractuale (contractul de antrepriză).

În acest sens, s-a reținut că în cauză este vorba de două contracte distincte (contractul de antrepriză și contractul de subantrepriză) care creează, în consecință, două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar și antreprenor, și, respectiv, raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

În acest context, s-a reținut că subantreprenoarea S.C. A. S.R.L. și beneficiara Universitatea din Craiova se găsesc în raporturi juridice diferite (una numai în raportul de subantrepriză, iar cealaltă numai în raportul de antrepriză), motiv pentru care contractul de subantrepriză nu produce efecte față de beneficiar în raport cu care apare ca fiind, "res inter alios acta".

În raport cu dispozițiile art. 1488 C. civ. de la 1864, ce instituie o excepție de la principiul relativității efectelor actelor juridice, Înalta Curte a reținut, într-o primă decizie de casare, că subantreprenoarea S.C. A. S.R.L. are la îndemână acțiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligațiilor asumate prin contractul de subantrepriză și nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, așa cum se solicită prin acțiunea dedusă judecății, sens în care a apreciat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor evocate, în sensul că, prin interpretarea pe care a dat-o acestei reglementări, a inclus în mod greșit în sfera noțiunii de lucrător și persoana juridică a subantreprenorului, care prin acțiunea promovată tinde la realizarea creanței ce decurge din contractul de subantrepriză încheiat cu antreprenorul, contract față de care pârâta este terț.

Referitor la existența unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată reprezentat de art. 493 C. civ. din 1864, s-a apreciat ca fiind necesară o analiză atât în fapt cât și în drept a cererii deduse judecății pentru a stabili cauza acțiunii din această perspectivă.

Prin cea de a doua decizie de casare nr. 159 din 1 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova - prin administrator judiciar E. și de pârâta Universitatea din Craiova, Înalta Curte a reținut incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că în cauză, motivarea deciziei curții de apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât conține atât un raționament contradictoriu, cât și considerente contradictorii în cuprinsul cărora calitatea părților este inversată raportat la temeiul juridic al acțiunii.

Astfel, în rejudecare instanța de apel trebuia să facă o analiză atât de fapt cât și în drept a cererii deduse judecății, pentru a stabili cauza acțiunii din perspectiva existenței unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 493 C. civ., conform îndrumărilor instanței supreme.

Instituția juridică la care s-a făcut trimitere este cea reglementată de art. 493 din C. civ. de la 1864, referitoare la accesiunea imobiliară artificială, ce vizează situația când construcția sau plantația sunt făcute de proprietar pe terenul său, însă cu materialele altcuiva.

În speța de față, s-a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune de in rem verso întemeiată pe dispozițiile art. 493 C. civ. de la 1864, prin care a arătat că îmbogățirea pârâtei s-a realizat ca urmare a lucrărilor pe care le-a executat la imobilul proprietatea pârâtei cu materialele și salariații proprii, incorporate în acest imobil, care au îmbogățit patrimoniul acesteia și pe care nu le poate recupera pe o altă cale.

Totodată, s-a reținut că în cazul antreprenorului general s-a deschis procedura de insolvență, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de subantreprenor a formulat cerere de admitere a creanței în sumă de 1.875.991,60 RON și cum S.C. F. S.A. a contestat această sumă, reclamanta a solicitat prin acțiunea dedusă judecății, obligarea pârâtei Universitatea din Craiova la plata acesteia.

Astfel, din perspectiva faptului juridic al îmbogățirii fără justă cauză se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul, acestuia din urmă recunoscându-i-se posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție prin care pretinde restituirea - actio in rem verso -, iar una dintre condițiile în care poate fi intentată acțiunea în restituire vizează absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite.

În alte cuvinte, cel sărăcit are drept la "actio în rem verso" numai atunci când el nu are și nici nu a avut cale de drept, nici o altă acțiune în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparație.

Această acțiune nu poate fi intentată pentru determinarea unei părți să-și execute anumite obligații contractule sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, practica judecătorească statuând că acțiunea din contract exclude acțiunea pentru îmbogățire fără just temei.

În acest context, se reține că acțiunea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are un caracter subsidiar, în sensul că poate fi exercitată numai în măsura în care nu există nicio altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului la acțiune. Această condiție juridică a introducerii acțiunii este expres reglementată în art. 1348 C. civ. potrivit căruia "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Astfel acțiunea în restituire nu poate fi admisă dacă titularul putea intenta o acțiune în revendicare.

În acest sens, Înalta Curte, constată că în mod corect a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele pentru a putea fi intentată o astfel de acțiune, în condițiile în care nu s-a putut reține că reclamanta nu dispunea de nici un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, astfel că susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța anterioară nu a făcut o aplicare corectă a normei de drept substanțial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte, nu poate fi primită.

Tot în același context, nu pot fi reținute susținerile recurentei privind nerespectarea dispozițiilor de îndrumare ale celor două decizii de casare pronunțate de instanța supremă.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.