ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3741/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3741/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Cererea de recurs formulată de

recurenta-pârâtă U.C. are ca obiect Decizia civilă nr. 79 din 19 februarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost admis apelul declarat de

reclamanta SC P.I. SRL, s-a anulat sentința nr. 1045 din 26 septembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Dolj și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Prin recursul

formulat pârâta U.C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

recurate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii

Tribunalului Dolj.

Recurenta-pârâtă

a criticat decizia atacată susținând că instanța de apel a făcut o interpretare

greșită a art. 1488 C. civ. din 1864, în sensul că a stabilit aplicarea acestor

dispoziții legale oricăror persoane, indiferent de forma de organizare, adică

persoană fizică sau juridică.

Recurenta

consideră că articolul invocat trebuie interpretat în sens restrictiv, adică se

aplică numai în ceea ce îi privește pe angajații întrebuințați de

întreprinzător în edificarea construcției comitentului, adică persoanelor ce

efectiv lucrează la clădirea unui edificiu.

S-a

motivat că excluderea subantreprenorului din sfera de incidență a prevederilor art.

1488 C. civ. rezultă, pe de o parte, din redactarea textului dar și din

denumirea cap. V intitulat „despre

locatiunea lucrărilor"

în care este reglementată situația lucrărilor prevăzute de art. 1488 C. civ.

Existența

acțiunii directe a lucrătorilor unui întreprinzător se justifică pe elemente de

echitate și protecție a lucrătorilor.

A extinde

sfera persoanelor și la subantreprenori înseamnă, practic, a nesocoti acea

motivare a legiuitorului și a consfinți, peste principiul relativității

efectelor actului juridic civil, o sferă mai largă a titularilor acțiunii

directe.

Subantreprenorii

sunt alți comercianți, profesioniști care își asumă un risc al afacerilor și

față de care analiza comportamentului lor trebuie să fie mai riguroasă.

Cu

privire la existența unui al doilea temei, respectiv art. 493 C. civ.,

recurenta consideră că prima instanță s-a raportat doar la art. 1488 C. civ. ca

și temei al acțiunii promovate de intimată deoarece întreaga acțiune a fost

motivată pe temeiul art. 1488 C. civ.

În drept, a

invocat prevederile art. 488 pct. 8 cu referire la aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864.

În cauză a fost

formulată întâmpinare prin care s-a solicitat în principal, anularea recursului

în temeiul art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) Noul C. proc. civ. iar

în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce

privește nulitatea recursului, intimata arată că recurenta, deși a invocat ca

motiv de recurs dispozițiile art. 486 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate

nu se referă la interpretarea și aplicarea greșită a unor norme de drept

material, ci se referă la o pretinsă eroare în soluționarea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, deci la aplicarea normelor de drept

procesual. Arată intimata că, întrucât dispozițiile art. 488 pct. 8 constituie

temei de recurs numai în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor

de drept material iar recursul din cauză vizează modul de soluționare a unei

excepții de drept procesual, consideră că motivele invocate nu se încadrează în

motivele de casare prevăzute de lege ceea ce atrage nulitatea recursului.

Cu privire la

solicitarea de respingere a recursului ca nefondat intimata arată că raportul

juridic dedus judecății decurge din dreptul de a primi plata lucrărilor

efectuate beneficiarului și din obligația acestuia de a achita contravaloarea

lucrărilor cu care patrimoniul acestuia s-a îmbogățit în baza, fie a art. 1488 C.

civ., fie a dispozițiilor art. 493 C. civ. Intimata arată că din interpretarea

istorică și teleologică rezultă că dispozițiile art. 1488 se aplică tuturor

subantreprenorilor, indiferent de forma de desfășurare a activității, lucrători

individuali sau întreprinderi. Interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 1488

C. civ. s-ar aplica doar lucrătorilor persoane juridice reprezintă o

interpretare ce denaturează sensul și spiritul legii, astfel că recursul se impune

a fi respins ca nefondat.

Raportul

întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a evidențiat că

recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității,

motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.

Raportul a

fost comunicat părților iar acestea nu au formulat în scris un punct de vedere

asupra raportului.

Prin

încheierea din 21 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (7)

din Noul C. proc. civ., a admis, în principal, recursul declarat de pârâta U.C.

și s-a fixat termen pentru soluționarea pe fond a recursului, cu citarea

părților.

Recursul este

fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă

U.C., în calitate de autoritate contractantă și beneficiară, a încheiat cu SC

A. SA în calitate de antreprenor contractul de lucrări din 8 februarie 2007.

Prin

contractele de subantrepriză din 1 octombrie 2007 SC A. SA, în calitate de

antreprenor general a încredințat către intimata-reclamantă SC P.I. SRL, în

calitate de subantreprenor executarea lucrărilor de rezistență, arhitectură și

sistematizare verticală și, respectiv a lucrărilor de instalații electrice,

curenți slabi, telecomunicații sanitare climatizare ce fac obiectul

contractului din 8 februarie 2007.

Întrucât împotriva

antreprenorului general SC A. SA s-a deschis procedura de insolvență,

reclamanta SC P.I. SRL a formulat atât cerere de admitere a creanței în

procedura insolvenței pentru suma de 1.875.991,60 lei însă, pentru că

debitoarea în insolvență, adică antreprenorul general, a contestat această

sumă, solicită obligarea pârâtei-beneficiar, U.C. la plata acesteia,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 1488 C. civ. din 1864.

Instanța de

fond a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL împotriva pârâtei U.C.

pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei reținând, în esență, că

prevederile art. 1488 C. civ. din 1864, recunosc în mod expres și limitativ

dreptul la acțiune doar lucrătorilor, persoane fizice, nu și angajatorilor,

respectiv pentru reclamanta - subantreprenoare și doar pentru plata drepturilor

salariale.

Reclamanta nu

are calitate procesuală activă pentru că este o societate comercială care

solicită contravaloarea unor lucrări și a materialelor folosite și nu îi pot fi

aplicabile prevederile art. 1488 C. civ. din 1864.

Instanța de

apel a admis apelul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, cu consecința anulării

sentinței apelate și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

S-a reținut că

reclamanta are calitate procesuală activă, dispozițiilor art. 1488 C. civ. din

1864 fiindu-i aplicabile.

În soluționarea

recursului, Înalta Curte reține că, în cauză, este incident motivul de casare

prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864.

Nu poate

fi primită apărarea intimatei-reclamante SC P.I. SRL potrivit căreia, pe calea

recursului dedus judecății se critică aplicarea normelor de drept procesual

referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Prin art. 36,

teza I din noul C. proc. civ. calitatea procesuală este definită prin raportare

la identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic, astfel cum acesta

este dedus judecății.

Așa fiind,

raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele

dreptului ce rezultă din raportul de drept material.

Potrivit

art. 1488 C. civ. din 1864, „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători

întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date

în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora

întreprinzătorului în momentul reclamației".

Acțiunea

directă a lucrătorilor reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 reprezintă

o excepție de la principiul relativității efectelor contractului („res inter

alios acta") concretizată de situația în care lucrătorii angajați de

antreprenor (întreprinzător) au dreptul să-l acționeze direct pe beneficiar,

până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului.

În cauză, se

pune problema dacă reclamanta, în calitate de subantreprenor poate fi titulara

dreptului la acțiune prevăzut de art. 1488 C. civ. din 1864, prin intermediul

căreia să se îndrepte împotriva pârâtei U.C. (beneficiara lucrării) cu care nu

se află în raporturi contractuale, reclamanta având raport contractual

(contractul de subantrepriză) cu o altă persoană SC A. SA (antreprenorul) cu

care și pârâta se află în raporturi contractuale (contractul de antrepriză).

Subantrepriză

este, în esență, un contract de antrepriză.

În cauză, ne

aflăm în prezența a două contracte distincte (contractul de antrepriză și

contractul de subantrepriză) care creează, în consecință, două raporturi

juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar și antreprenor, și,

respectiv, raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

Raportat la

cele de mai sus rezultă că subantreprenoarea SC P.I. SRL și beneficiara U.C. se

găsesc în raporturi juridice diferite (una numai în raportul de subantrepriză,

iar cealaltă numai în raportul de antrepriză), motiv

pentru

care contractul de subantrepriză nu produce efecte față de beneficiar în raport

cu care apare ca fiind, „res inter alios acta".

Acțiunea

directă a lucrătorilor, reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 conferă,

prin excepție de la principiul relativității efectelor contractului prevăzut de

art. 973 C. civ., posibilitatea ca lucrătorii (așa cum rezultă chiar din

formularea din cuprinsul textului „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători.")

să poată să se îndrepte direct împotriva beneficiarului lucrării doar pentru

plata lor (adică pentru drepturile corelative muncii prestate) și numai în

măsura în care acesta este dator antreprenorului.

Persoana

juridică, subantreprenor nu poate fi asimilată noțiunii de lucrător la care se referă

art. 1488 C. civ. din 1864 deoarece această persoană juridică nu desfășoară

activitatea de construcție propriu-zisă ci ea reprezintă entitatea în cadrul

căreia activitatea se realizează prin lucrători angajați sau alte persoane

cooptate în scopul aducerii la îndeplinire a activității contractate, iar plata

la care se referă textul de lege aparține doar lucrătorilor („plata lor")

pentru munca personală prestată și nu societății subantreprenoare.

Aceasta

are la îndemână acțiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului

pentru plata drepturilor corelative obligațiilor asumate prin contractul de

subantrepriză și nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru

realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, așa cum se

solicită prin acțiunea dedusă judecății.

Prin

dispozițiile art. 1488 C. civ. din 1864 s-a instituit o excepție de la

principiul relativității efectelor actelor juridice în scopul de a proteja

dreptul lucrătorilor, al salariaților pentru munca prestată și nu de a conferi

subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de

a-și îndestula creanța decurgând dintr-un contract printr-o acțiune directă

împotriva unui debitor al debitorului său, o atare acțiune nefiind posibilă în

condițiile art. 1488 C. civ. din 1864.

Față de

considerentele ce preced, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864, în sensul că, prin

interpretarea pe care a dat-o acestei reglementări, a inclus în mod greșit în

sfera noțiunii de lucrător și persoana juridică a subantreprenorului, care prin

acțiunea promovată tinde la realizarea creanței ce decurge din contractul de

subantrepriză încheiat cu antreprenorul, contract față de care pârâta este

terț.

În ceea ce

privește referirea din cuprinsul cererii de recurs la existența unui al doilea

temei al cererii de chemare în judecată reprezentat de art. 493 C. civ. din

1864, instanța de apel urmează a analiza acest aspect cu ocazia rejudecării,

fiind necesară o analiză atât

în fapt cât și în drept a

cererii deduse judecății pentru a stabili cauza acțiunii din această

perspectivă.

În temeiul

art. 496 și art. 497 din noul cod de procedură civilă raportat la art. 488 pct.

8 din același cod, va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate

și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care va ține

seama de cele stabilite prin decizia de casare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursul declarat de

recurenta-pârâtă U.C. împotriva Deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă.

Casează

decizia reculată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Cu

opinia separată a doamnei judecător E.C.:

Respinge

recursul ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi, 25 noiembrie 2014

Opinie separată la Decizia nr. 3741 din

25 Noiembrie 2014

învestit Înalta Curte cu un recurs împotriva unei decizii a instanței de apel

în condițiile Noului C. proc. civ., pentru motivul reglementat de art. 488 pct.

8.

instanță, tribunalul, a admis excepția lipsei calității procesuale active

invocate de pârâta U.C. și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P. SRL

motivat de faptul că reclamanta SC P.I. SRL, subantreprenoare, nu are calitate

procesuală activă de a solicita contravaloarea unor lucrări și a materialelor

folosite, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1488 Vechiul C. civ. fiind o

societate comercială.

acțiune reclamanta a solicitat și motivat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.875.991,60

lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții efectuate în

antrepriză la obiectivul „Parc Tehnologic Universitar I.T. la Universitatea

Craiova, lucrări executate și nedecontate, patrimoniul pârâtei mărindu-se

astfel cu contravaloarea materialelor și a manoperei, realizând o îmbogățire

fără justă cauză potrivit art. 493 C. civ., cererea de chemare în judecată

fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1488 C. civ. 1865.

de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința nr. 1045 din

data de 26 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a ll-a civilă,

și a trimis cauza spre rejudecare în baza art. 480 alin. (3) teza a II-a din

noul Cod.

instanța de apel că apelanta reclamantă SC P.I. SRL are calitate procesuală

activă, că dispozițiile art. 1488 C. civ. îi sunt aplicabile, că, astfel, în

mod greșit, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 din Noul

C. proc. civ., respingând acțiunea pe această excepție.

reținut și că, prin acțiune, la fila nr. 5, apelanta reclamantă SC P.I. SRL a

precizat temeiul în drept al cererii ca fiind dispozițiile art. 1488 C. civ.,

pentru ca, în cuprinsul acestei cereri, să invoce și dispozițiile art. 493 C.

civ., considerând în acest context că instanța de fond trebuia să pună în

discuția părților și să lămurească temeiul de drept al acțiunii formulate de

apelanta reclamantă SC P.I. SRL.

împotriva deciziei instanței de apel a fost întemeiat pe motivul reglementat de

art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critica recurentei constând în greșita aplicare

a dispozițiilor art. 1488 C. civ. și greșita apreciere asupra unui capăt de

cerere distinct pe care l-ar cuprinde acțiunea întemeiat pe dispozițiile art. 493

C. civ., recurenta solicitând admiterea recursului, casarea deciziei cu

consecința menținerii hotărârii tribunalului ca temeinică și legală.

488 alin. (1) Noul C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere

numai pentru următoarele motive de nelegalitate: pct. 8. când hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

nu este fondat în opinia de față deoarece nu este îndeplinită condiția alin.

(1) al art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

normă atât de drept substanțial întrucât dispozițiile sale reglementează efecte

ale contractului de antrepriză/ subantrepriză privind executarea obligației de

plată, dar, în egală măsură, este și o normă de drept procesual deoarece

reglementează dreptul la acțiune directă în justiție pentru cei cu care

întreprinzătorul/antreprenorul a subcontractat "facerea unei lucrări date

în apalt" împotriva comitentului, "pe atât pe cât acesta ar datori

întreprinzătorului la momentul reclamației", următorul articol, 1489 C.

civ., reglementând situația în care lucrătorii contractează direct cu

comitentul și care "sunt priviți ca întreprinzători pentru partea de lucru

ce iau asupră-le".

de fond respingând acțiunea ca urmare a admiterii excepției lipsei calității

procesuale active iar instanța de apel reținând calitatea procesuală activă,

anulând sentința și trimițând cauza la instanța de fond, se constată că art. 1488

C. civ. a fost aplicat de ambele instanțe numai sub latură procesuală, prima

instanță apreciind că subantreprenorul persoană juridică nu are calitate

procesuală iar instanța de apel, că acesta are calitate procesuală din

perspectiva textului menționat.

astfel, că hotărârea atacată cu recurs a făcut o aplicare procesuală a

dispozițiilor art. 1488 C. civ., prima instanță nesoluționând fondul litigiului

sub aspectul executării obligației de plată, ci soluționând numai excepția

calității procesual active din această perspectivă, în această opinie, motivul

întemeiat pe de dispozițiile pct. 8 al art. 488 Noul C. proc. civ. nu poate fi

primit.

privește critica reținerii ca temei al acțiunii și a dispozițiilor art. 493 C.

civ., se constată neâncadrarea criticii în motivul de recurs reglementat de art.

488 pct. 8 C. proc. civ. pe care s-a întemeiat recursul deoarece soluția

deciziei atacate de trimitere spre rejudecare la prima instanță pentru a se

pune în discuția părților temeiul de drept al acțiunii față de textele legale

menționate în acțiune este o măsură procesuală care exclude per se aplicarea

unei norme de drept material.

urmare, pentru considerentele expuse, soluția legală este, în această opinie,

de respingere a recursului ca nefondat.