ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 159/2017

Decizia nr. 159/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la data de 19 iunie 2014, reclamanta

SC A. SRL Craiova

a chemat în judecată pe pârâta

B. din Craiova

, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.875.991,60 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții efectuate în subantrepriză la obiectivul „Parc Tehnologic Universitar IT la B. din Craiova”, lucrări executate și nedecontate conform Raportului de expertiză tehnică de specialitate efectuat pe calea asigurării de dovezi de către expert C., raportul fiind înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. 24268 din 02 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 1045 din data de 26 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SRL Craiova, invocată de pârâta B. din Craiova și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei B. din Craiova.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Între pârâta B. din Craiova, în calitate de beneficiar și SC D. SA, în calitate de antreprenor, s-a încheiat inițial contractul de lucrări din 8 februarie 2007, iar ulterior antreprenorul a încheiat cu reclamanta contractele de subantrepriză din 01 octombrie 2007 și din 1 iulie 2007.

Întrucât antreprenorii nu a achitat subantreprenorului contravaloarea lucrărilor efectuate, acesta din urmă a chemat în judecată beneficiarul lucrării, pârâta B. din Craiova.

În raport de data încheierii contractului de subantrepriză, octombrie 2007, instanța a constatat că legea aplicabilă este C. civ. de la 1864.

Instanța a reținut că, potrivit art. 1488 din V.C.C., aplicabil în speță, lucrătorii (zidari,lemnari și alți lucrători) întrebuințați la clădirea unui edificiu sau altă lucrare dată în antrepriză, pot reclama plata lor de la client, dar numai în măsura în care acesta s-ar găsi dator către antreprenor în momentul cererii.

Prin raportare la dispoziția legală menționată anterior, care constituie o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, instanța a arătat că lucrătorii au o acțiune directă contra clientului, cu toate că între ei nu există un raport juridic direct.

Cum însă, în speță, reclamantă este o societate comercială (subantreprenor), care a solicitat atât contravaloarea unor lucrări, cât și a materialelor folosite, instanța a apreciat că nu are calitate procesuală activă, dispozițiile art. 1488 V.C.C. nefiindu-i aplicabile.

S-a argumentat că textul legal recunoaște în mod expres și limitativ dreptul la acțiune doar lucrătorilor, persoane fizice, pentru plata drepturilor salariale, nu și angajatorului acestora (reclamanta subantreprenoare).

Prin Decizia nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 1045 din data de 26 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. din Craiova, a fost anulată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 3741 din data de 25 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/63/2013, s-a admis recursul declarat de pârâtă B. din Craiova împotriva Deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă. S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr.

265/2015

din

8 aprilie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă

, a fost admis apelul declarat de reclamanta

SC A. SRL Craiova împotriva sentinței nr. 1045 din data de 26 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. din Craiova, a fost anulată sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare

. A fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Instanța de apel a constatat că prin hotărârea instanței de recurs s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1488 C. civ. de la 1864 asupra raportului dintre subantreprenor și beneficiarul lucrării.

S-a reținut, totodată, că, prin referirea la necesitatea analizării în fapt și în drept a cererii deduse judecății pentru a stabili cauza acțiunii din perspectiva existenței unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată, reprezentat de art. 493 din V.C.C., instanța de recurs a limitat judecata doar la acest aspect.

În vederea respectării indicațiilor deciziei de casare, instanța de apel, procedând la analizarea acțiunii introductive, a constat că, la pct. 14 al acesteia, reclamanta a invocat dispozițiile art. 493 C. civ., motivând că patrimoniul pârâtei

B. din Craiova s-a mărit cu contravaloarea materialelor și manoperei încorporate de în subantreprenor în lucrare, fără a le achita, iar la pct. 8 al acțiunii a precizat că „beneficiarul lucrărilor este obligat să achite contravaloarea materialelor și a manoperei încorporată în construcție, în caz contrar realizând o îmbogățire fără justă cauză”.

Prin indicarea dispozițiilor art. 493 C. civ., redarea conținutului acestui articol și justificarea aplicabilității respectivei prevederi legale, s-a constatat că intenția reclamantei a fost aceea de a obține de la pârâtă, în calitate de beneficiar al construcției, contravaloarea materialelor și a manoperei încorporate în respectiva lucrare, aceasta constituind și cauza (scopul ) acțiunii sale.

Cauza cererii de chemare în judecată a constituit-o îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, reglementată prin art. 493 C. civ. de la 1864.

Urmare a stabilirii existenței și acestui al doilea temei de drept al cererii de chemare în judecată, curtea de apel, procedând la examinarea sentinței apelate prin prisma criticii de nelegalitate dezvoltată prin motivele de apel, a reținut că instanța de fond, respingând acțiunea pe cale de excepție, nu a intrat în cercetarea fondului acesteia din perspectiva temeiului de drept prevăzut de art. 493 din V.C.C.

Prin raportarea la temeinicia acestui motiv de apel, cât și la faptul că părțile nu au înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a N.C.P.C., curtea de apel, reținând că apelul este fondat, l-a admis și, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (2) și alin. (3) teza a III-a N.C.P.C., a anulat sentința, reținând cauza spre rejudecare.

Procedând la rejudecarea cauzei pe fond, instanța de apel a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune de in rem verso întemeiată pe dispozițiile art. 493 C. civ. de la 1864 susținând că îmbogățirea pârâtei s-a realizat ca urmare a lucrărilor pe care le-a executat la imobilul proprietatea pârâtei cu materialele și salariații proprii, încorporate în acest imobil, care au îmbogățit patrimoniul acesteia și pe care nu le poate recupera pe o altă cale.

Potrivit art. 493 din V.C.C., ,,proprietarul pământului care a făcut construcții plantații și lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”.

Dispoziția legală pe care s-a întemeiat cererea reclamantei implică acțiunea directă a proprietarului terenului, care personal ridică o construcție pe terenul său, dar cu materialele altcuiva.

Prevederile art. 493 V.C.C. se referă, așadar, la situația în care materialele străine au fost încorporate de proprietar în imobilul său, fără a exista o convenție cu proprietarul acestora.

În condițiile în care materialele străine au fost încorporate în construcția proprietatea reclamantei, edificată pe terenul proprietatea acesteia, de către pârâtă, în afara oricărei convenții încheiate cu proprietarul, dar în temeiul unor contracte de subantrepriză încheiate cu antreprenorul general SC D. SA, s-a constatat că dispozițiile art. 493 V.C.C. nu-și găsesc aplicabilitate în speță.

S-a reținut, totodată, că, pentru a putea exercita o acțiune în restituire („actio de in rem verso”), care sancționează regula de echitate potrivit căreia nimănui nu-i este permis a se îmbogăți în dauna altuia, trebuie îndeplinite anumite condiții, pe care, de altfel, le-a invocat parțial și reclamanta în notele scrise depuse la data de 17 martie 2015, în dosarul de apel, și anume: reclamantul să fi suferit o sărăcire; pârâtul să fi dobândit din acest fapt o îmbogățire fără culpa sa; îmbogățirea unuia să provină din sărăcirea celuilalt, deci să existe o legătură între îmbogățire și sărăcire; îmbogățirea să fie lipsită de cauză eficientă (prin aceasta înțelegându-se actul juridic și, într-un sens mai general, modalitatea de dobândire a unui drept, co consecința procurării unui avantaj unei persoane) și să nu existe o acțiune pentru înlăturarea îmbogățirii, condiție denumită „caracterul subsidiar al acțiunii”.

În speță, s-a constatat că această din urmă condiție nu este îndeplinită, din moment ce reclamantei, în calitate de subantreprenor, îi este recunoscut dreptul de a acționa pe calea unei acțiuni de drept comun împotriva antreprenorului, parte în contractul de subantrepriză, căruia îi revin anumite obligații contractuale.

De altfel, s-a reținut că reclamanta a uzat deja de acțiunea de drept comun pusă la dispoziție de legiuitor prin înscrierea la masa credală a SC D. SA a creanței sale provenite exclusiv din raportul juridic de subantrepriză privind pe reclamantă, în calitate de subantreprenor, și SC D. SA, în calitate de antreprenor general.

Instanța de apel a mai arătat că b

una credință la care se face referire în notele scrise invocate anterior, justificată prin efectuarea lucrărilor în baza contractelor de subantrepriză, nu deschide reclamantei calea unei acțiuni în restituire bazată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză împotriva proprietarului terenului pe care s-a edificat construcția.

Date fiind considerentele menționate anterior, instanța de apel a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Craiova, împotriva pârâtei B. din Craiova.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, recurenta - reclamantă SC A. SRL Craiova și recurenta - pârâtă B. din Craiova.

Recurenta - reclamantă SC A. SRL Craiova a invocat dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată aferente recursului, reprezentând onorariu de avocat.

Referitor la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta - reclamantă susține că hotărârea recurată conține considerente contradictorii în cuprinsul cărora calitatea părților este inversată raportat la temeiul juridic al acțiunii.

Arată că la pag. 7 parag. 10 din decizie, instanța a reținut următoarele: “În condițiile în care materialele străine au fost încorporate în construcția proprietatea reclamantei, edificată pe terenul proprietatea acesteia, de către pârâtă, în afara oricărei convenții încheiate cu proprietarul, dar în temeiul unor contracte de subantrepriză încheiate cu antreprenorul general SC D. SA, se constată că dispozițiile art. 493 V.C.C. nu-și găsesc aplicabilitate în speță.”

În primul rând, arată că reclamanta nu este proprietara construcției edificată pe terenul proprietatea sa, această calitate aparținând părții adverse; în al doilea rând, consideră că s-a reținut în mod greșit că materialele au fost incorporate în lucrare de către pârâtă, în absența oricărei convenții încheiate cu proprietarul, căci proprietarul este chiar pârâta B. din Craiova.

Cu privire la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta - reclamantă susține că nelegalitatea deciziei recurate decurge din aceea că instanța de apel a trecut la analiza îndeplinirii condițiilor pentru exercițiul acțiunii de in rem verso fără a aprofunda aplicarea normei de drept material din cuprinsul art. 493 C. civ.

Recurenta - reclamantă consideră că prin refuzul nejustificat al beneficiarului de a achita valoarea lucrărilor atât în relația cu antreprenorul SC D. SA, cât și în raport cu reclamanta pe temeiul art. 493 C. civ., acesta realizează o îmbogățire fără justă cauză dobândind în mod gratuit materiale incorporate în construcția sa.

Este contrar principiului echității ca patrimoniul intimatei - pârâte să se îmbogățească în mod gratuit pe seama pierderii suferite de reclamantă, acesta fiind temeiul acțiunii în îmbogățire fără justă cauză întemeiat pe dispozițiile art. 493 C. civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat condițiile de exercițiu ale acțiunii de in rem verso reținând că reclamanta a suferit o sărăcire, că pârâtul a realizat o îmbogățire, că există legătură între îmbogățire și sărăcire și că îmbogățirea pârâtei este lipsită de cauză.

Ultima condiție este aceea „să nu existe o acțiune pentru înlăturarea îmbogățirii condiție denumită caracterul subsidiar al acțiunii.”

Recurenta - reclamantă susține că, în mod complet eronat, instanța de apel a considerat că nu este îndeplinită această condiție întrucât reclamanta are dreptul la realizarea creanței în raport antreprenorul SC D. SA, drept pe care și l-a exercitat prin înscrierea la masa credală.

Nelegalitatea acestui considerent constă în aceea că formularea unei cereri de creanță, nestinsă prin plată, nu înlătură condiția existenței dezechilibrului patrimonial între îmbogățirea pe nedrept (în mod gratuit) a intimatei și sărăcirea recurentei reclamante.

De altfel, neîncasarea contravalorii lucrărilor este chiar faptul „sărăcirii” deci o condiție de exercițiu a acțiunii, iar nu un minus al acesteia.

Totodată, faptul că reclamanta a formulat o cerere de înscriere la masa credală a antreprenorului nu înseamnă că beneficiarul și-a executat propria obligație ce îi revine potrivit art. 493 C. civ., dat fiind faptul că acesta refuză nejustificat să plătească (oricui) valoarea lucrărilor cu care patrimoniul său s-a mărit.

În plus, consideră că nu se poate pune problema subsidiarității acțiunii de vreme ce temeiul său de drept material se află chiar în dispozițiile art. 493 C. civ.; nu există o altă acțiune care ar fi putut fi intentată pe acest temei.

Insolvabilitatea debitorului SC D. SA din raportul de subantrepriză menține starea de sărăcie a creditorului său SC A. SRL. Astfel, acesta din urmă are deschisă calea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză împotriva beneficiarului care profită în mod nedrept pe seama sa, speculând faptul că antreprenorul cu care s-a aflat în raporturi contractuale omite să ceară pe cale judiciară obligarea la plată.

Recurenta - pârâtă B. din Craiova a criticat decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecare, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în totalitate a deciziei recurate.

Prin raportare la conținutul formal al cererii de chemare în judecată, recurenta - pârâtă susține că întreaga motivație se face pe art. 1488 C. civ., iar nu pe art. 493, articol care apare accidental la pct. 14 al acțiunii introductive, ca o justificare a stării de fapt, anume a încorporării materialelor și a manoperei în lucrarea respectivă.

Apreciază că instanța de apel nu trebuia să se rezume doar la a reține existența acestei simple trimiteri la art. 493 C. civ. pentru a considera că acesta este un temei distinct al acțiunii introductive, ci trebuia să facă o analiză prin raportare la art. 1488 C. civ.

Astfel, toate considerentele făcute de instanța de apel cu privire la îmbogățirea fără justă cauză nu își găsesc fundamentul odată ce tocmai legiuitorul plecând de la premisa inexistenței unor astfel de raporturi a instituit o astfel de excepție de la principiul relativității efectelor contractului și a instituit o acțiune directă a lucrătorilor împotriva beneficiarului lucrării.

Cu alte cuvinte, nici nu poate fi concepută în speță o acțiune pe îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să ofere pentru o astfel de ipoteză o singură acțiune, anume cea reglementată de art. 1488 C. civ.

Nici referirea la caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni nu poate fi fundamentată juridic, tocmai pentru că între lucrător și beneficiar nu există un raport juridic, ceea ce de plano, în mod logic, conduce și la ideea inexistenței unei acțiuni subsidiare.

Pe de altă parte, consideră recurenta-pârâtă, criticabil este și considerentul avut în vedere de instanță pentru a admite apelul prin referire la cererea de înscriere la masa credală a antreprenorului SC D. SA, formulată de reclamantă, întrucât un astfel de considerent ar trebui să conducă la soluția contrară, anume că pe raportul juridic inițial aceasta a înțeles să formuleze acțiunea pe care o are la îndemână, respectiv înscrierea la masa credală, astfel că formularea deopotrivă și a unei acțiuni subsidiare pare cu atât mai imposibilă.

O altă incongruență de ordin juridic oferită de instanța de apel este aceea că se motivează soluția din perspectiva condițiilor acțiunii de îmbogățire fără justă cauză, anume o acțiune principală care să înlăture îmbogățirea și caracterul subsidiar al acțiunii.

Așadar, pe lângă faptul că hotărârea este motivată contradictoriu, căci ultimele 3 alineate de la pagina 7 ar conduce tocmai la soluția inexistenței unei acțiuni întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, mai mult, instanța analizează condițiile în acest trinom prin justificarea în parte a condițiilor, când față de raportul SC A. SRL - SC D. SA, când față de raportul SC A. SRL - B. din Craiova.

În concluzie, recurenta - pârâtă apreciază că, pe de o parte, este o motivare contradictorie atât timp cât reține totuși că nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii în restituire, însă soluția este contrară considerentelor, iar, pe de altă parte, apreciază că este o aplicare greșită a normelor de drept material, atât timp cât art. 1488 C. civ. absoarbe conținutul normativ al art. 493 din același cod, text care nici nu poate fi aplicat, dată fiind specificitatea raporturilor create de subantrepriză, aceasta fiind tocmai și justificarea legiuitorului care a instituit o acțiune directă, singura posibilă de promovat.

Recurenta - reclamantă SC A. SRL Craiova a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. din Craiova, invocând excepția lipsei de interes a pârâtei în promovarea recursului, excepția inadmisibilității recursului care decurge din admiterea excepției lipsei de interes, excepția autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 3741 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, întemeiată pe dispozițiile art. 432 C. proc. civ. și excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale, cu rea - credință, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei - credințe, întemeiată pe dispozițiile art. 15 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat, în procedura de filtru și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă B. din Craiova a solicitat respingerea argumentelor recurentei - reclamante ca nefondate și a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., ale cărui concluzii au fost de admisibilitate în principiu a recursurilor, acestea fiind promovate împotriva unei hotărâri executorii, care se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 9 martie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Înalta Curte constată fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității recursului declarat de pârâtă, a autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 3741 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual și exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către recurenta - pârâtă, excepții invocate de către recurenta reclamantă, care vor fi analizate drept apărări de fond.

Astfel, nu poate fi reținută excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâtă, întrucât Înalta Curte constată că, date fiind dispozițiile art. 461 alin. (1) care permit atacarea dispozitivului și cele ale art. 461 alin. (2) din N.C.P.C. care reglementează soluția atacării separate a considerentelor, rezultă că o parte poate să promoveze în mod distinct recurs doar împotriva considerentelor, chiar dacă titularul căii de atac se află în poziția de parte câștigătoare în proces. Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) N.C.P.C., autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care acesta se sprijină (considerentele necesare sau decisive), inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă în proces (considerentele decizorii sau „dispozitivul implicit") și care nu își găsesc un corespondent într-o prevedere din dispozitiv.

Drept urmare, nici excepția inadmisibilității recursului care ar fi decurs din admiterea excepției lipsei de interes nu este fondată. Aceasta deoarece, pe de o parte, independent de încadrarea recursului în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în speță există interesul pârâtei de a ataca separat de dispozitiv și de a solicita înlăturarea din cuprinsul hotărârii statuările suplimentare făcute de instanță dincolo de limitele unei învestiri legale, considerentele de drept greșite sau cele eronate sau prejudiciabile pentru părți din perspectiva situației de fapt reținute, motivat de faptul că acestea ar putea fi opuse într-o judecată ulterioară. Pe altă parte, excepția inadmisibilității se referă la exercitarea unei căi de atac neprevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat a

Deciziei nr. 3741 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, este de necontestat că prin această decizie de casare instanța supremă a statuat în mod irevocabil faptul că dispozițiile art. 1488 C. civ. nu includ în sfera de noțiunii de lucrător și persoana juridică a subantreprenorului

SC A. SRL, care prin acțiunea pendinte tinde la realizarea creanței ce decurge din contractul de subantreprinză încheiat cu antreprenorul SC D. SA, contract față de care pârâta B. din Craiova este terț. Prin urmare, având în vedere referirea la existența unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 493 C. civ., conform îndrumărilor instanței de casare, în rejudecare curtea de apel trebuia să facă o analiză atât în fapt cât și în drept a cererii deduse judecății pentru a stabili cauza acțiunii din această perspectivă.

Față de aceste

limite ale învestirii, analiza în cadrul recursului a respectării indicațiilor deciziei de casare, interpretarea și aplicarea corectă a legii, aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale se poate realiza numai în condițiile stabilirii pe deplin a

situației de fapt de către instanța de apel

, printr-o argumentare corectă, coerentă și completă.

În speță, analizând decizia recurată și structurând criticile din cele două recursuri cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocate în ambele recursuri, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede situația în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să conțină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Astfel, subsumat art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ambele recurente arată cu justețe că decizia recurată conține considerente contradictorii,

deoarece din motivarea deciziei nu rezultă situația de fapt stabilită de o manieră certă și neechivocă, care să permită exercitarea controlului judiciar de legalitate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția dată.

În cauză, motivarea deciziei curții de apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece conține atât un raționament contradictoriu, cât și considerente contradictorii în cuprinsul cărora calitatea părților este inversată raportat la temeiul juridic al acțiunii.

Astfel, la pag. 7 parag. 10 din decizie, instanța de apel a reținut că: “În condițiile în care materialele străine au fost încorporate în construcția proprietatea reclamantei, edificată pe terenul proprietatea acesteia, de către pârâtă, în afara oricărei convenții încheiate cu proprietarul, dar în temeiul unor contracte de subantrepriză încheiate cu antreprenorul general SC D. SA, se constată că dispozițiile art. 493 V.C.C. nu-și găsesc aplicabilitate în speță.”

În acest context, sunt fondate susținerile recurentelor în sensul că hotărârea conține considerente contradictorii, deoarece reclamanta SC A. SRL nu este proprietara construcției edificată pe terenul proprietatea sa, această calitate aparținând părții adverse; în al doilea rând, s-a reținut în mod greșit că materialele au fost încorporate în lucrare de către pârâtă, în absența oricărei convenții încheiate cu proprietarul, căci proprietarul este chiar pârâta B. din Craiova.

Totodată, inversarea calității părților în cadrul acestui considerent este în contradicție cu un paragraf anterior (pag. 7, parag. 6), în care în mod corect fusese reținută cererea recurentei - reclamante: „se constată că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune de in rem verso întemeiată pe dispozițiile art. 493 C. civ. de la 1864 susținând că îmbogățirea pârâtei s-a realizat ca urmare a lucrărilor pe care le-a executat la imobilul proprietatea pârâtei cu materialele și salariații proprii, incorporate în acest imobil, care au îmbogățit patrimoniul acesteia și pe care nu le poate recupera pe o altă cale.”

De aceea

, nefiind lămurită situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Întrucât acest motiv de recurs este întemeiat, iar existența unor argumente contradictorii echivalează unei situații de fapt incomplet stabilite, Înalta Curte arată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., pentru ca instanța de apel să răspundă tuturor criticilor, corelat cu cauza cererii de chemare în judecată și temeiurile de drept indicate de parte în demersul său judiciar, dar și având în vedere puterea de lucru judecat pe care o impune în această privință Decizia nr. 3741 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere și examinarea și celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs,

ce nu se mai impun a fi examinate în acest stadiu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Craiova prin administrator judiciar F. SPRL și de pârâta B. din Craiova împotriva Deciziei civile nr.

265/2015

din

8 aprilie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2017

.