ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3741/2014

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă U.C. are ca obiect Decizia civilă nr. 79 din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost admis apelul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, s-a anulat sentința nr. 1045 din 26 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj și s-a trimis cauza spre rejudecare. Prin recursul formulat pârâta U.C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii Tribunalului Dolj. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată susținând că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 1488 C. civ.

din 1864, în sensul că a stabilit aplicarea acestor dispoziții legale oricăror persoane, indiferent de forma de organizare, adică persoană fizică sau juridică. Recurenta consideră că articolul invocat trebuie interpretat în sens restrictiv, adică se aplică numai în ceea ce îi privește pe angajații întrebuințați de întreprinzător în edificarea construcției comitentului, adică persoanelor ce efectiv lucrează la clădirea unui edificiu. S-a motivat că excluderea subantreprenorului din sfera de incidență a prevederilor art. 1488 C. civ. rezultă, pe de o parte, din redactarea textului dar și din denumirea cap. V intitulat „despre locatiunea lucrărilor" în care este reglementată situația lucrărilor prevăzute de art. 1488 C. civ.

Existența acțiunii directe a lucrătorilor unui întreprinzător se justifică pe elemente de echitate și protecție a lucrătorilor. A extinde sfera persoanelor și la subantreprenori înseamnă, practic, a nesocoti acea motivare a legiuitorului și a consfinți, peste principiul relativității efectelor actului juridic civil, o sferă mai largă a titularilor acțiunii directe. Subantreprenorii sunt alți comercianți, profesioniști care își asumă un risc al afacerilor și față de care analiza comportamentului lor trebuie să fie mai riguroasă. Cu privire la existența unui al doilea temei, respectiv art. 493 C. civ., recurenta consideră că prima instanță s-a raportat doar la art. 1488 C. civ. ca și temei al acțiunii promovate de intimată deoarece întreaga acțiune a fost motivată pe temeiul art. 1488 C. civ.

În drept, a invocat prevederile art. 488 pct. 8 cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864. În cauză a fost formulată întâmpinare prin care s-a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) Noul C. proc. civ. iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește nulitatea recursului, intimata arată că recurenta, deși a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 486 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se referă la interpretarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, ci se referă la o pretinsă eroare în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, deci la aplicarea normelor de drept procesual.

Arată intimata că, întrucât dispozițiile art. 488 pct. 8 constituie temei de recurs numai în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor de drept material iar recursul din cauză vizează modul de soluționare a unei excepții de drept procesual, consideră că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege ceea ce atrage nulitatea recursului. Cu privire la solicitarea de respingere a recursului ca nefondat intimata arată că raportul juridic dedus judecății decurge din dreptul de a primi plata lucrărilor efectuate beneficiarului și din obligația acestuia de a achita contravaloarea lucrărilor cu care patrimoniul acestuia s-a îmbogățit în baza, fie a art. 1488 C. civ., fie a dispozițiilor art. 493 C. civ.

Intimata arată că din interpretarea istorică și teleologică rezultă că dispozițiile art. 1488 se aplică tuturor subantreprenorilor, indiferent de forma de desfășurare a activității, lucrători individuali sau întreprinderi. Interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 1488 C. civ. s-ar aplica doar lucrătorilor persoane juridice reprezintă o interpretare ce denaturează sensul și spiritul legii, astfel că recursul se impune a fi respins ca nefondat. Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a evidențiat că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților iar acestea nu au formulat în scris un punct de vedere asupra raportului. Prin încheierea din 21 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., a admis, în principal, recursul declarat de pârâta U.C. și s-a fixat termen pentru soluționarea pe fond a recursului, cu citarea părților. Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Recurenta-pârâtă U.C., în calitate de autoritate contractantă și beneficiară, a încheiat cu SC A. SA în calitate de antreprenor contractul de lucrări din 8 februarie 2007. Prin contractele de subantrepriză din 1 octombrie 2007 SC A. SA, în calitate de antreprenor general a încredințat către intimata-reclamantă SC P.I.

SRL, în calitate de subantreprenor executarea lucrărilor de rezistență, arhitectură și sistematizare verticală și, respectiv a lucrărilor de instalații electrice, curenți slabi, telecomunicații sanitare climatizare ce fac obiectul contractului din 8 februarie 2007. Întrucât împotriva antreprenorului general SC A. SA s-a deschis procedura de insolvență, reclamanta SC P.I. SRL a formulat atât cerere de admitere a creanței în procedura insolvenței pentru suma de 1.875.991,60 lei însă, pentru că debitoarea în insolvență, adică antreprenorul general, a contestat această sumă, solicită obligarea pârâtei-beneficiar, U.C. la plata acesteia, întemeindu-se pe dispozițiile art. 1488 C. civ. din 1864. Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.I.

SRL împotriva pârâtei U.C. pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei reținând, în esență, că prevederile art. 1488 C. civ. din 1864, recunosc în mod expres și limitativ dreptul la acțiune doar lucrătorilor, persoane fizice, nu și angajatorilor, respectiv pentru reclamanta - subantreprenoare și doar pentru plata drepturilor salariale. Reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru că este o societate comercială care solicită contravaloarea unor lucrări și a materialelor folosite și nu îi pot fi aplicabile prevederile art. 1488 C. civ. din 1864. Instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, cu consecința anulării sentinței apelate și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

S-a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864 fiindu-i aplicabile. În soluționarea recursului, Înalta Curte reține că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864. Nu poate fi primită apărarea intimatei-reclamante SC P.I. SRL potrivit căreia, pe calea recursului dedus judecății se critică aplicarea normelor de drept procesual referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei. Prin art. 36, teza I din noul C. proc. civ. calitatea procesuală este definită prin raportare la identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic, astfel cum acesta este dedus judecății.

Așa fiind, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material. Potrivit art. 1488 C. civ. din 1864, „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamației". Acțiunea directă a lucrătorilor reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractului („res inter alios acta") concretizată de situația în care lucrătorii angajați de antreprenor (întreprinzător) au dreptul să-l acționeze direct pe beneficiar, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului.

În cauză, se pune problema dacă reclamanta, în calitate de subantreprenor poate fi titulara dreptului la acțiune prevăzut de art. 1488 C. civ. din 1864, prin intermediul căreia să se îndrepte împotriva pârâtei U.C. (beneficiara lucrării) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamanta având raport contractual (contractul de subantrepriză) cu o altă persoană SC A. SA (antreprenorul) cu care și pârâta se află în raporturi contractuale (contractul de antrepriză). Subantrepriză este, în esență, un contract de antrepriză. În cauză, ne aflăm în prezența a două contracte distincte (contractul de antrepriză și contractul de subantrepriză) care creează, în consecință, două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar și antreprenor, și, respectiv, raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

Raportat la cele de mai sus rezultă că subantreprenoarea SC P.I. SRL și beneficiara U.C. se găsesc în raporturi juridice diferite (una numai în raportul de subantrepriză, iar cealaltă numai în raportul de antrepriză), motiv pentru care contractul de subantrepriză nu produce efecte față de beneficiar în raport cu care apare ca fiind, „res inter alios acta". Acțiunea directă a lucrătorilor, reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 conferă, prin excepție de la principiul relativității efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ., posibilitatea ca lucrătorii (așa cum rezultă chiar din formularea din cuprinsul textului „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători.") să poată să se îndrepte direct împotriva beneficiarului lucrării doar pentru plata lor (adică pentru drepturile corelative muncii prestate) și numai în măsura în care acesta este dator antreprenorului.

Persoana juridică, subantreprenor nu poate fi asimilată noțiunii de lucrător la care se referă art. 1488 C. civ. din 1864 deoarece această persoană juridică nu desfășoară activitatea de construcție propriu-zisă ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea se realizează prin lucrători angajați sau alte persoane cooptate în scopul aducerii la îndeplinire a activității contractate, iar plata la care se referă textul de lege aparține doar lucrătorilor („plata lor") pentru munca personală prestată și nu societății subantreprenoare. Aceasta are la îndemână acțiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligațiilor asumate prin contractul de subantrepriză și nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, așa cum se solicită prin acțiunea dedusă judecății.

Prin dispozițiile art. 1488 C. civ. din 1864 s-a instituit o excepție de la principiul relativității efectelor actelor juridice în scopul de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaților pentru munca prestată și nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-și îndestula creanța decurgând dintr-un contract printr-o acțiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, o atare acțiune nefiind posibilă în condițiile art. 1488 C. civ. din 1864. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1488 C. civ. din 1864, în sensul că, prin interpretarea pe care a dat-o acestei reglementări, a inclus în mod greșit în sfera noțiunii de lucrător și persoana juridică a subantreprenorului, care prin acțiunea promovată tinde la realizarea creanței ce decurge din contractul de subantrepriză încheiat cu antreprenorul, contract față de care pârâta este terț.

În ceea ce privește referirea din cuprinsul cererii de recurs la existența unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată reprezentat de art. 493 C. civ. din 1864, instanța de apel urmează a analiza acest aspect cu ocazia rejudecării, fiind necesară o analiză atât în fapt cât și în drept a cererii deduse judecății pentru a stabili cauza acțiunii din această perspectivă. În temeiul art. 496 și art. 497 din noul cod de procedură civilă raportat la art. 488 pct. 8 din același cod, va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care va ține seama de cele stabilite prin decizia de casare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.C. împotriva Deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă. Casează decizia reculată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.: Respinge recursul ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 25 noiembrie 2014 Opinie separată la Decizia nr. 3741 din 25 Noiembrie 2014