ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2476/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 09.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.922.739,77 RON, TVA inclus, reprezentând contravaloare lucrări executate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1851-1856 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția conexității prezentului dosar la dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Arad (prima excepție fiind respinsă de instanță prin încheiere interlocutorie, iar cea de-a doua nemaifiind susținută). Totodată, a solicitat suspendarea judecății cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea dosarului nr. x/2016, întrucât dezlegarea pricinii pendinte ar depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul menționat, care vizează același obiect și aceleași părți, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii introductive.

Prin notele de ședință depuse la 10.03.2017 pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la sentința civilă nr. 41/2017, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2016. Ulterior, prin notele de ședință formulate la 16.01.2020, a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele pretinse de reclamantă cu privire la lucrările executate în perioada februarie- aprilie 2013, reiterând susținerile făcute în referire la prima excepție evocată în paragraful precedent.

Prin încheierea din 10.04.2017 prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare de pârâtă.

Prin încheierea din 24.04.2017 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei până la soluționarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Arad.

Prin încheierea din 25.03.2019, admițând cererea formulată la 28.01.2019 de reclamantă, prin administrator judiciar, Tribunalul, în baza art. 415 alin. (4) C. proc. civ., a repus cauza pe rol, reținând că dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Arad a fost soluționat definitiv prin decizia nr. 131/23.01.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 301 din 16 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca tardiv formulată, excepția prescripției și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, la 2.02.2021, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator special C. și administrator judiciar B.., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia nr. 607 din 15 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei pronunțate în apel, dispunând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În esență, prin decizia de casare s-a reținut că dispozițiile art. 1856 C. civ. nu fac distincție între persoanele care, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate și care au acțiune directă împotriva beneficiarului, după cum acestea sunt persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, excluderea persoanelor juridice subantreprenor de la posibilitatea de a exercita acțiunea directă împotriva beneficiarului, în temeiul dispozițiilor art. 1856 C. civ., contravine principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

De asemenea, s-a reținut că, restrângerea, pe cale de interpretare, a acțiunii directe reglementate de noul C. civ. numai în cazul lucrătorilor "zidari, lemnari și ceilalți lucrători", astfel cum erau enumerați în dispozițiile art. 1488 C. civ. de la 1864, reprezintă o adăugare nepermisă la lege. Or, în condițiile în care art. 1856 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanța nu trebuie să distingă.

Prin decizia nr. 128/2023 din 01 februarie 2023, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 301/16.03.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.361.808,45 RON. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.845 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, în rejudecare, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, reținerea cauzei spre judecare, iar ca urmare a rejudecării, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a învederat că decizia a fost dată cu interpretarea normelor de drept material într-un mod particular și restrictiv.

Detaliind, a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a reținut faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 1856 C. civ. întrucât, din analiza normei legale rezultă că, pentru exercitarea acțiunii directe, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții (cu consecința obligării beneficiarului la plata sumelor datorate direct către persoanele angajate de antreprenor): să existe un contract de antrepriză valabil încheiat; să existe lucrări sau servicii efectuate de antreprenor în baza contractului, prin intermediul persoanei angajate; beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări sau servicii antreprenorului, la termenele și în cuantumul convenit; antreprenorul să nu fi plătit persoanele angajate care au prestat lucrările sau au prestat serviciile contractate.

În opinia recurentei-pârâte trebuia să fie avute în vedere și dispozițiile art. 1280 C. civ., potrivit cărora, "contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.". Astfel, a menționat că, interpretând per a contrario aceste prevederi, dacă prin lege nu se prevede altfel, contractul poate produce efecte și față de alte persoane, una dintre aceste situații fiind cea reglementată de art. 1856 C. civ.

A susținut că acțiunile directe pot fi folosite de către o persoană numai când legea prevede în mod expres acest lucru. Articolul 1856 C. civ. reglementează, ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, "acțiunea directă a lucrătorilor", situație ce a fost reglementată și prin art. 1488 din C. civ. de la 1864.

Comparând dispozițiile art. 1856 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, cu cele ale art. 1488 C. civ. de la 1864, recurenta a conchis că doar noțiunea "zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători" a fost înlocuită cu cea de "persoane", neexistând nicăieri în cuprinsul art. 1856 C. civ. o prevedere clară care să conducă la ideea că acțiunea directă are o altă rațiune decât cea prevăzută de dispozițiile art. 1488 C. civ. de la 1864, și anume rațiuni de protejare a lucrătorilor persoane fizice angajate de către antreprenor, față de o eventuală stare de insolvabilitate sau de faliment a acestuia.

Autoarea recursului a mai susținut că subantreprenorul are la dispoziție doar acțiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata lucrărilor sau serviciilor prestate. Din punctul de vedere al acesteia, a admite contrariul, și anume că se poate promova o acțiune directă întemeiată pe art. 1856 C. civ., înseamnă a se îndepărta de la rațiunea avută în vedere de legiuitor pentru recunoașterea unei astfel de acțiuni directe doar pentru persoanele fizice, pe considerente de echitate, de protejare a lucrătorilor.

A punctat recurenta-pârâtă că excepția de la principiul relativității efectelor actelor juridice a fost instituită prin art. 1856 C. civ. în scopul de a proteja drepturile lucrătorilor, ale salariaților angajați de antreprenor pentru munca prestată și nu pentru a da subantreprenorului posibilitatea de a-și îndestula creanța decurgând dintr-un contract, printr-o acțiune directă împotriva unui debitor al debitorului său.

Un alt argument în sprijinul opiniei sale, a arătat recurenta că îl constituie și voința legiuitorului de a asimila statutul subantreprenorului cu cel al antreprenorului. Astfel, a precizat că, potrivit art. 1852 C. civ., subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză, deci, subantreprenorul este un antreprenor. Or, dacă antreprenorul nu poate exercita o astfel de acțiune directă, nu există argumente în a recunoaște subantreprenorului această acțiune.

Printr-o altă altă critică, a învederat că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că nu pot fi primite apărările sale, în sensul că acțiunea nu ar putea fi admisă ca urmare a inexistenței unor raporturi juridice contractuale directe între reclamantă și pârâtă, cu motivarea că art. 1856 C. civ. consacră o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, punând la dispoziția subantreprenorului o acțiune împotriva beneficiarului lucrării, cu care nu se află în raporturi contractuale directe.

Astfel, a arătat că, în cauză, există două contracte distincte, respectiv contractul de antrepriză pentru proiectare și execuție Autostrada Nădlag-Arad, lot. 2, km. 22+218+38+882 și contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, care creează raporturi juridice distincte; că subantreprenorul, A. S.A., și beneficiarul, recurenta, se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raporturi de subantrepriză, iar celălalt numai în raporturi de antrepriză), ceea ce face ca, față de recurentă, contractul de subantrepriză să fie un res inter alios acta.

Prin urmare, în opinia recurentei, intimata-reclamantă are la dispoziție doar acțiunea în răspundere contractuală, față de antreprenor.

Dintr-un alt punct de vedere, autoarea căii extraordinare de atac a susținut că motivarea instanței de apel cu privire la faptul că, nu se poate reține ca și fine de neprimire faptul că intimata-reclamantă s-a înscris la masa credală a antreprenorului, nu are suport legal, întrucât, subantreprenorul are la îndemână doar acțiunea în răspundere contractuală, împotriva antreprenorului.

Or, în condițiile în care antreprenorul a intrat în insolvență, nu există o altă soluție instituită de legiuitor, în ce privește recuperarea sumelor de bani, decât înscrierea la masa credală a debitoarei în insolvență.

De asemenea, a învederat că instanța de apel, în mod greșit, a menționat faptul că înscrierea la masa credală creează doar o vocație la recuperarea creanței, în limitele sumelor ce vor putea fi recuperate în cadrul procedurii insolvenței și cu respectarea unei ordini de prioritate a creditorilor, deoarece aceasta este singura procedură legală de recuperare a creanțelor în situația în care antreprenorul intră în procedura insolvenței și subantreprenorul nu mai are la îndemână acțiunea în răspunderea contractuală.

În același sens, a apreciat greșite și considerentele potrivit cărora intimata are la dispoziție, în temeiul legii, două acțiuni pentru a obține plata creanței sale, întrucât, așa cum a mai arătat, aceasta s-a înscris la masa credală în procedura insolvenței debitoarei-antreprenor, dat fiind că promovarea unei acțiuni în răspundere contractuală nu mai era posibilă.

Din punctul de vedere al recurentei, în cauză, nu prezintă relevanță nici faptul că beneficiarul a achitat această sumă către antreprenorul D. sau către cesionar, în perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că nu este îndeplinită una dintre condițiile necesar a fi întrunite în mod cumulativ, existența unor lucrări sau servicii efectuate de către antreprenor în baza contractului, prin intermediul persoanelor angajate (lucrătorilor).

În esență, a arătat că, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, contravaloarea lucrărilor executate în luna februarie au fost incluse în Certificatul de plată la reziliere, fiind aprobate de beneficiar la 20.11.2018. Ulterior, antreprenorul a cesionat această creanță către cesionarul E., libere de orice sarcini, indiferent de natura acestora, împreună cu toate și orice drepturi de garanție rezultate, precum și orice accesorii ale creanțelor (dobânzi, penalități de întârziere și, în general, orice alte venituri aferente creanțelor și neîncasate până la 12.06.2014).

A mai precizat faptul că, cesionarul E. a formulat o cerere de arbitrare împotriva sa, iar prin sentința civilă nr. 53/03.09.2020, instanța arbitrală a obligat-o să plătească cesionarului suma totală de 146.670.757,92 RON, incluzând și suma datorată antreprenorului D.. Întreaga sumă a fost plătită în luna octombrie 2020.

A conchis recurenta că a achitat către cesionar contravaloarea tuturor lucrărilor efectuate, inclusiv lucrările executate de intimata-reclamantă, întrucât obligația recurentei era de a achita toate sumele de bani către antreprenorul D. (respectiv E.) și nu către intimata-reclamantă A. S.A., cu care nu are o relație contractuală.

Cu privire la obligația de a achita cheltuielile de judecată, în principal, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, iar în subsidiar, cenzurarea cuantumului acestora.

În aprecierea cuantumului onorariului de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se aibă în vedere atât valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Prin întâmpinarea formulată la 03.05.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că, prin cererea de recurs, nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 26 septembrie 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin rezoluția din 13 noiembrie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru la 21 noiembrie 2023.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, urmează a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie, pe de o parte, susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, să fie susceptibile de analiză din partea instanței de recurs.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspectele astfel invocate să nu fi fost deja tranșate cu autoritate de lucru judecat într-un ciclu procesual anterior, ci să fie verificabile de către instanța de recurs.

În speță, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestuia este pur formală, neputând fi reținută existența unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În concret, deși recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1856 C. civ. de către instanța de apel, în rejudecare, în realitate, argumentele aduse în susținerea acestei critici nu privesc considerentele deciziei pronunțate în apel, după rejudecare, ci reprezintă o reluare a considerentelor deciziei pronunțate în primul ciclu procesual, nr. 1762A/11.12.2020, de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Or, decizia instanței de apel, din primul ciclu procesual, a fost casată, în totalitate, prin decizia nr. 607 din 15 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în recurs, în dosarul nr. x/2016. În realitate, prin critica formulată, recurenta a înțeles să combată un aspect de interpretare și aplicare a legii care a fost deja tranșat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție și care nu mai poate face obiect de analiză în prezentul dosar. O atare critică, deși formal vizează legalitatea interpretării art. 1856 C. civ., se caracterizează prin inutilitate procesuală, încât nu poate fi primită în sensul susținut de recurentă deoarece ar afecta autoritatea de lucru judecat intervenită în dosar cu privire la acest aspect.

Așadar, se impune a se reține că, prin decizia de casare, a fost dezlegată chestiunea incidenței și interpretării dispozițiilor art. 1856 C. civ. și a principiului relativității efectelor contractului în cauză, problemele de drept astfel dezlegate fiind obligatorii atât pentru instanța de apel, în rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

De asemenea, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare se impun cu efect obligatoriu și în fața prezentei instanțe, care nu mai poate reanaliza problemele de drept în discuție, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei asupra soluției pronunțate.

În ce privește restul criticilor, privind îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru atragerea răspunderii beneficiarului pentru sumele datorate direct de către antreprenor persoanelor angajate, se constată că acestea privesc netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, întrucât, fără a dezvolta o veritabilă critică de nelegalitate, autoarea recursului urmărește readministrarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la existența unor sume datorate de beneficiar antreprenorului principal, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului.

Critica ce vizează proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, pe lângă faptul că reprezintă o chestiune de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii atacate, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la cel prevăzut de pct. 8 din C. proc. civ., este și străină cauzei, de vreme ce prin decizia recurată, instanța de apel, în rejudecare, a obligat recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 10.845 RON cu titlu de cheltuieli de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată, suma reprezentând onorariul expertului, majorat conform încheierii din 20.01.2020 și achitat, pe parcursul întregului litigiu nefiind formulată nicio cerere de acordare a onorariului de avocat pentru servicii de asistență juridică.

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte constată incidentă sancțiunea nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 128/2023 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 128/2023 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.