ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 333/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea arbitrală înregistrată pe rolul ICC – International Court of Aritration din Paris la 17.11.2015, antreprenorul ASOCIEREA A. – B. – C., prin A., în contradictoriu cu beneficiara-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. a solicitat:

(a) Pe calea unei Hotărâri Arbitrale Parțiale, obligarea pârâtei la plata sumelor acordate în procedura CAD, precum și la plata dobânzilor aferente acestor sume;

(b) Pe calea unei Hotărâri Arbitrale Finale:

(i) În cazul în care cererea formulată la punctul (a) ar fi respinsă, pentru orice motive, confirmarea dreptului reclamantei la plata sumei de 45.760.561,68 Ron, determinată ca fiind datorată reclamantei prin decizia CAD din 16.04.2014 (n.n. în realitate 16.04.2015), precum și a dobânzii aferente acestei sume, calculate, potrivit ratelor avute în vedere în decizia CAD din 16.04.2014 (n.n. în realitate 16.04.2015), de la data scadenței până la data plătii fective;

(ii) Revizuirea deciziei CAD cu privire la:

- Evaluarea despăgubirii cuvenite reclamantei cu privire la capătul de cerere l.b) - Plăți suplimentare în legătură cu Revendicările 1.6 și 6, în sensul recunoașterii dreptului reclamantei la plăți adiționale, cu privire la capătul de cerere sus menționat, în plus față de sumele acordate prin decizia CAD;

- Stabilirea ratei aplicabile a dobânzii cu privire la sume necertificate, în sensul aplicării ratei dobânzii legale așa cum aceasta rezultă din O.U.G. nr. 13/2011 și recunoașterea dreptului reclamantei la plata de dobânzi calculate cu aceste rate, de la data la care va fi devenit scadent Certificatul la terminarea lucrărilor până în ziua plății efective;

(iii) Obligarea pârâtei la plata sumei de 133.601.630,70 RON sau, după caz, a diferenței dintre această sumă și sumele plătite reclamantei, în temeiul Hotărârii Arbitrale Parțiale (după caz);

(iv) Obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale cu privire la sumele care vor fi stabilite ca datorate reclamantei potrivit punctului (b)(i) de mai sus, calculate din data scadenței până în ziua plății efective sau, după caz, a diferenței între dobânda astfel calculată și orice sume ar putea fi plătite cu titlu de dobânzi reclamantei în temeiul Hotărârii Arbitrale Parțiale;

(v) Obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor suportate de aceasta în legătură cu procedura CAD precum și cu inițierea și parcurgerea procedurii arbitrale.

La 4 octombrie 2016, părțile au convenit să divizeze procedura ("bifurcation"), într-o primă fază Arbitrul unic urmând să pronunțe sentințe parțiale cu privire la chestiunea competenței și respectiv executarea deciziei CAD, urmând ca, ulterior, să se analizeze fondul pretențiilor (revizuirea deciziei CAD).

La 07 martie 2018, Arbitrul unic a pronunțat Hotărârea Parțială nr. 1 privind competența, prin care a stabilit că este competent în ceea ce privește litigiul, în ciuda obiecțiilor ridicate de COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. în sensul că, potrivit acordului părților, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (și nu ICC) este instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputa.

Împotriva acestei Hotărâri Parțiale nr. 1, petenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a formulat acțiune în anulare, înregistrată sub dosar nr. x/2018, ce a fost respinsă ca inadmisibilă de către Curtea de Apel București. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta din prezenta cerere a formulat recurs.

La data de 29 iunie 2018, Arbitrul unic D. a pronunțat Hotărârea Parțială nr. 2 privind executarea deciziei CAD, prin care a stabilit obligația COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. de a respecta decizia CAD din 16 aprilie 2015.

Împotriva acestei Hotărâri Parțiale nr. 2, COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a formulat acțiune în anulare, ce a fost înregistrată sub dosar nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, instanța dispunând suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 Prin încheierea din 04.03.2022, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Prin hotărârea arbitrală finală din 25 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x de către Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris, a fost obligată parâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. să plătească reclamantei ASOCIEREA A. - B. C. - prin A. următoarele sume, inclusiv TVA, dacă este aplicabil:

- în ce privește costurile suplimentare de transport, suma de 1.174.940.76 RON;

- în ceea ce privește costurile de staționare a echipamentului, suma de 4.024.196,38 RON;

- în ce privește costurile cu organizarea de șantier, suma de 37.334.903.10 RON;

- în ceea ce privește lucrările de restricționare temporară a traficului, suma de 37.832.51 RON;

- în ceea ce privește punctele de referință l, 2 si 3, suma de 5.704.000.00 RON;

- în ceea ce privește înlocuirea personalului, suma de 80.000.00 RON;

- în ceea ce privește actualizările prețului, suma de 4.612.332,12 RON;

- în ceea ce privește costurile CAD suma de 19.846,32 RON;

- dobânzile aferente sumelor ordonate a fi plătite în faza (i)-(viii), la rata specificată în sub clauza 14.8, compusă anual, de la 16.07.2014 până la plata integrală,

- cheltuieli de arbitraj în sumă de 120.000 USD și costuri suportate de reclamant pentru arbitraj în sumă de 2.475.482,41 RON, 31.043,60 CHF, 2934,14 GBP.

Toate celelalte cereri și revendicări au fost respinse.

Prin cererea înregistrată la 27 iulie 2020 pe rolul Curți de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. – C.N.A.I.R. S.A. a solicitat anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț Industrial de la Paris.

În drept, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantă, în favoarea uneia dintre secțiile civile specializate în materia litigiilor între profesioniști, din cadrul Curții de Apel București.

La 27 iulie 2020, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă, sub dosar nr. x/2020.

Prin sentinta civilă nr. 50 din 31 mai 2020, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare; a respins, ca nefondată, acțiunea în anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x al Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris. Totodată, a obligat petenta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 60.000 RON, onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței civile, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în anulare, ca nefondată, și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În acest sens, a învederat că, întreaga motivare a primei instanțe asupra soluției pronunțate față de motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. reprezintă o redare fidelă a considerentelor altor hotărâri judecătorești, în speță, fie a sentinței civile nr. 1108/2020, fie deciziei civile nr. 5025/2021, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2020, de Curtea de Apel București, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În susținerea celor învederate, a indicat o serie de paragrafe din sentința atacată, cu mențiunea că sunt preluate din cele două hotărâri menționate anterior și a concluzionat în sensul că, sentința civilă recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanta și-a întemeiat soluția asupra motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și, prin urmare, din cuprinsul său nu transpare propriul raționament logico-juridic care a fundamentat soluția de respingere.

Recurenta a susținut faptul că, preluarea în considerentele hotărârii recurate a argumentelor dintr-o altă hotărâre judecătorească, fără prezentarea propriului raționament care a fundamentat soluția echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești și nu este de natură a satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Autoarea căii de atac a mai arătat că, din cuprinsul hotărârii judecătorești atacate nu rezultă că instanța ar fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru a justifica preluarea în integralitate a considerentelor instanțelor din dosarul nr. x/2020.

În considerarea motivului de casare prevăzut de pct. 5 art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., atunci când a reținut că recurenta a invocat formal acest articol, în sensul că nu a arătat dispozițiile imperative ale legii, care ar fi fost încălcate. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a învederat că litigiul arbitral, în care a fost pronunțată hotărârea contestată, a fost soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., în pofida faptului că arbitrul unic era ținut de respectarea acestora, conform art. 1111-1112 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că instanța arbitrală competentă este Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și nu ICC Paris.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a învederat că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. au fost încălcate de prima instanță și prin reținerea faptului că reclamanta a criticat pe această cale interpretarea materialului probator de către arbitrul unic și temeinicia pretențiilor din cererea arbitrală.

A învederat faptul că, prin acțiunea în anulare, a invocat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil român de către arbitrul unic, în ceea ce privește costurile acordate cu privire la Extensia Timp, ca urmare a omologării unor calcule interne ale unei părți.

Sub un prim aspect, în analiza acestui motiv, a arătat că prima instanță a reținut, pe de o parte, că ceea ce recurenta critică, reprezintă interpretarea conferită de arbitrul unic materialului probator și temeiniciei pretențiilor, dar, pe de altă parte, a procedat la o analiză detaliată a argumentelor expuse prin acțiunea în anulare. Prin urmare, a precizat că aceste considerente ale instanței sunt și contradictorii.

Contrar celor reținute de prima instanță, recurenta a criticat faptul că arbitrul a conferit valoare probatorie unui raport intern și extrajudiciar, provenit exclusiv de la una dintre părți, fără să aibă în vedere și probele propuse de recurenta-reclamantă sau opinia unui expert independent.

A mai susținut că a criticat hotărârea arbitrală sub aspectul imparțialității și independenței arbitrului unic, prin prisma principiului egalității părților în procesul civil și al dreptului la apărare. Or, acestea sunt principii fundamentale ale procesului civil, care se subsumează noțiunii de norme imperative ale legii, așa cum prevede expres art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Opus celor reținute de către prima instanță, în pofida faptului că recurenta a avut posibilitatea de a formula apărări, a susținut că arbitrul unic, cu încălcarea evidentă a principiilor fundamentale, a ignorat probele întocmite în cauză de către expertul independent, conferind intimatei sume de 3 ori mai mari decât cele prevăzute în contract.

Învederând că argumentația primei instanțe se raportează exclusiv la prevederile din Ordinul de procedură, căruia îi conferă o fortă juridică superioară principiilor fundamentale, dincolo de faptul că întreaga motivare pentru respingerea acestui motiv reprezintă o preluare a argumentelor arbitrului unic, recurenta a susținut că instanța nu a arătat motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, precizând că principiile fundamentale ale procesului civil se aplică și în cazul arbitrajului, fapt ce rezultă din dispozițiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ.. Însă, deși prin acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a invocat încălcarea principiilor reglementate de art. 8, art. 13 alin. (3) și art. 14 C. proc. civ., prima instanță nu a răspuns criticilor sale.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin faptul că a considerat că dispozițiile legale în materie de achiziții publice, invocate de C.N.A.I.R. S.A., nu reprezintă norme imperative de drept.

Or, în aprecierea recurentei, o astfel de reținere contravine și dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 34/2006, care prevăd în mod expres faptul că autoritatea contractantă are obligația de a respecta principiile prevăzute la art. 2 alin. (2) în relația cu operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire. Prin urmare, a susținut că respectarea principiilor ce guvernează achizițiile publice, atât din perspectiva procedurii de atribuire, cât și din perspectiva executării contractelor, reprezintă norme imperative de drept, întrucât nu conferă posibilitatea autorității de a deroga de la acestea, opinând că și instrucțiunile ANAP reprezintă norme imperative de drept, întrucât sunt obligatorii pentru autorități și contractanți de la data publicării lor în Monitorul Oficial, conform art. 4 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 13/2015. În plus, a subliniat că nerespectarea dispozițiilor legale în materie de achiziții publice și a instrucțiunilor ANAP atrage sancționarea autorităților de către instituțiile competente, sens în care nu se poate reține că normele ar fi supletive.

Printr-o altă critică recurenta a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., reținând că tribunalul arbitral s-a pronunțat în limitele cererii arbitrale și că, prin interpretarea conferită dispozițiilor art. 8 din O.G. nr. 13/2011 nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile legale imperative.

În primul rând, recurenta a arătat că, și cu privire la motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., prima instanță s-a limitat în a relua considerentele din hotărârea arbitrală contestată, fără să arate, în mod concret, printr-un raționament propriu, care sunt motivele de fapt și cele de drept care i-au format convingerea personală că acest motiv este nefondat.

În al doilea rând, a susținut că instanta a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., reținând că hotărârea arbitrală ar fi fost pronunțată în limitele cererii arbitrale.

Contrar acestor rețineri, autoarea recursului a învederat că, prin acțiunea în anulare a invocat faptul că A. a solicitat acordarea dobânzii legale în temeiul O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, iar nu acordarea dobânzii contractuale, prin raportare la prevederile clauzei 14.8, așa cum a dispus arbitrul unic, iar acesta din urmă era ținut de solicitarea din fața CAD și în etapa arbitrală.

A relevat faptul că aceste aspecte nu au fost analizate de către prima instanță și, prin urmare, statuările sale în legătură cu acest motiv sunt străine de argumentele aduse prin acțiunea în anulare, ceea ce încalcă atât dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f), dar și dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea Curții de Apel București fiind nemotivată din această perspectivă.

În al treilea rând, a arătat că, dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 13/2011 reprezintă norme imperative și se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., însă instanța de fond nu a arătat care este raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia că aceste dispoziții legale nu privesc ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, în condițiile în care ele sunt obligatorii pentru părți, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea incidenței lor.

Prin urmare, a susținut că hotărârea Curții de Apel București este nelegală și din acest punct de vedere, sens în care a considerat că se impune admiterea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Autoarea demersului judiciar a învederat că instanța a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., atunci când a reținut că motivarea contradictorie nu este reglementată de motivul de anulare invocat, iar hotărârea arbitrală beneficiază de o motivare conformă cu exigențele legale.

În legătură cu aceste aspecte, a susținut, în primul rând, că motivarea primei instanțe este contradictorie, întrucât, deși a reținut că motivarea contradictorie nu este reglementată de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., ulterior, a procedat la analiza susținerilor recurentei cu privire la acest aspect.

În al doilea rând, a considerat că reținerea instanței privind faptul că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu ar reglementa și ipoteza invocată de recurentă, reprezintă o adăugare la lege.

În al treilea rând, a susținut că dispozițiile invocate trebuie interpretate prin prisma scopului pe care îl urmăresc și de o manieră care să permită aplicarea lor eficient.

În al patrulea rând, a arătat că instanța a încălcat aceste dispoziții și prin faptul că a reținut că nu există o motivare contradictorie a arbitrului unic din perspectiva soluției de acordare a Extensiei de Timp și încălcarea dispozițiilor legale ce guvernează probele în ceea ce privește acordarea acestei Extensii de Timp.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat faptul că soluția dată de instanță motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 977-981 C. civ. de la 1864, coroborat cu dispozițiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, a învederat că statuările primei instanțe privind competența ICC Paris contravin dispozițiilor de drept invocate, întrucât instanța nu a interpretat dispozițiile contractuale potrivit voinței părților, ci le-a interpretat literal, subliniind că, în cauză, părțile au ales instituția competentă prin Anexa la ofertă, derogând de la Condițiile Generale astfel că, odată aleasă instituția, a punctat că, în mod implicit, părțile au ales și regulile acesteia, așa cum rezultă din dispozițiile legale invocate.

Or, în opinia recurentei, prima instanță a încălcat normele în materie de interpretare a contractului și prin prisma faptului că nu a considerat relevante aspecte agreate de părți în Anexa la ofertă, din punct de vedere al instituției competente.

A doua critică, subscrisă aceluiași motiv de casare, privește pronunțarea sentinței recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 1089 alin. (2) C. civ. de la 1864, art. 8 din O.G. nr. 9/2000 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011 privind interzicerea anatocismului.

În această privință, a precizat că, în condițiile în care, între părți nu a existat o convenție ulterioară scadenței, nu se putea acorda dobândă la dobândă în favoarea A.. A conchis că, în analiza sa, prima instanță a conferit o interpretare contrară dispozițiilor legale invocate, conferind contractantului dreptul de a obține o dobândă ce contravine dispozițiilor legale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că acesta fost promovat împotriva unei hotărâri care nu se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin rezoluția din 12 septembrie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru la 13 februarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cauza are ca obiect recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, prin care a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț Industrial de la Paris.

Întrucât litigiul are ca obiect contestarea unei hotărâri pronunțate în procedura arbitrajului, instanța supremă reține că incidente sunt normele prevăzute în C. proc. civ., Cartea a IV-a, "Despre Arbitraj".

Potrivit dispozițiilor art. 27 C. proc. civ. "hotărârile rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.".

De asemenea, potrivit art. 24 Cod procedură de civilă, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare" iar, conform art. 25 alin. (1) din același cod "procesele în curs de judecată precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.".

Prin urmare, legiuitorul a optat pentru regula potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii procesului.

În cauză, data începerii procesului este data introducerii acțiunii arbitrale, respectiv 17 noiembrie 2015, context în care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 134 din 2010 privind C. proc. civ., republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

Potrivit art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pornirii procesului, în situația în care curtea de apel admite acțiunea, va anula hotărârea arbitrală și va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze sau spre rejudecare tribunalului arbitral.

Conform art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, "hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale evocate rezultă că hotărârea curții de apel, prin care a fost respinsă acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Modificarea dispozițiilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ. adusă prin Legea nr. 17/2017, potrivit căreia "hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului", nu este incidentă în cauză potrivit art. 24, art. 25 alin. (1) și art. 27 C. proc. civ., fiind ulterioară datei începerii procesului, nefiind incidentă în prezentul litigiu din perspectiva regulii de aplicare în timp a normelor de procedură consacrată de art. 24 din C. proc. civ.

De asemenea, conform art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului" iar, potrivit art. 457 alin. (1) din același cod, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.".

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

De aceea, mențiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare" din finalul dispozitivului sentinței recurate nu îndreptățește partea să declare calea de atac indicată, atât timp cât aceasta nu este prevăzută de lege, raportat la dispozițiile legale redate supra. O astfel de concluzie decurge și din conținutul art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. care statuează că "mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", consacrând astfel principiul conform căruia calea de atac este conferită de lege iar nu de judecător, prin hotărârea pronunțată.

Pe cale de consecință, din analiza dispozițiilor legale evocate și în considerarea faptului că prin sentința recurată s-a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, rezultă că aceasta are caracter definitiv de la pronunțarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 613 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în vigoare la data pornirii procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că hotărârea recurată nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs întrucât se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., corelată cu principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 din C. proc. civ.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. împotriva sentinței civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. împotriva sentinței civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.