ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1690/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 06.07.2022, reclamanta A., B. S.R.L., C. S.A. și D. S.R.L. a înregistrat, sub nr. x, pe rolul secretariatul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț Paris, cererea de arbitrare formulată în contradictoriu cu Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (C.N.A.I.R. S.A.), solicitând tribunalului arbitral:

Prin Hotărârea Finală din 12.06.2023, Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională de Comerț Paris a respins excepția pârâtei în materie de necompetență a Curții de Arbitraj ICC și a decis că are competență pentru a audia pretențiile din arbitraj.

A declarat că Deciziile nr. 6 și nr. 7 ale CAD sunt definitive și obligatorii și, pe cale de consecință, a obligat pârâta la primirea facturii fiscale, la plata către reclamantă a sumelor pe care CAD a constatat că antreprenorul are dreptul să le primească, și anume suma de 174.304.762,32 RON cu privire la Decizia nr. 6 a CAD și suma de 29.343.075,36 RON cu privire la Decizia nr. 7 a CAD, majorate cu TVA aplicabil în vigoare.

A obligat pârâta, ca în situația în care nu plătește integral, în decurs de 60 de zile de la data primirii facturii pentru suma de 174.304.762,32 RON cu privire la Decizia nr. 6 a CAD și suma de 29.343.075,36 RON cu privire la Decizia nr. 7 a CAD, să plătească dobânda aplicată acestor sume la valoarea ratei de referință stabilită de Banca Națională a României plus 8%, după cele 60 de zile de la data primirii facturii de către pârât până la plata integrală.

A stabilit că pârâta va suporta 100% din cheltuielile arbitrale stabilite de Curtea de Arbitraj ICC și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 260.000 USD pentru costurile arbitrale și dobândă la această sumă de 6% pe an, calculată, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data înștiințării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală și până la data plății integrale.

A obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 3.949,40 EUR pentru costurile de traducere și dobândă la această sumă de 6% pe an, calculată, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data înștiințării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală și până la data plății integrale, precum și suma de 75.197,26 RON pentru cheltuielile cu asistența juridică și dobânda calculată la rata de referință a BNR plus 8% începând cu data înștiințării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală și până la data plății integrale.

A respins orice alte cereri, pretenții și cereri reconvenționale ulterioare.

Împotriva hotărârii finale, pârâta C.N.A.I.R. S.A. a formulat acțiune în anulare, solicitând anularea hotărârii arbitrale.

În drept, și-a întemeiat acțiunea în anulare pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) și lit. h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 111/2024 din 07 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a respins acțiunea în anulare formulată de către reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâtele A. SpA, B. S.R.L., C. S.A. și D. S.R.L., ca neîntemeiată.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva acestei sentințe, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În motivare, autoarea căii de atac a susținut, în esență, că hotărârea recurată este nemotivată și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată fără a ține seama de dispozițiile art. 1119 alin. (1) C. proc. civ. și a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1269, raportate la art. 1175 C. civ.

Subsecvent unor considerații teoretice referitoare la contractele negociate, contractele de adeziune și contractele forțate, a învederat că actul juridic din care rezultă disputa părților - contractul nr. x/06.04.2016 - nu este un contract de adeziune, ci unul obligatoriu, al cărui conținut este prevăzut de lege; a apreciat că reținerea competenței Curții de Arbitraj I. C. civ. de către instanța de fond s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

A criticat sentința recurată ca fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1269 C. civ., raportat la art. 1175 C. civ., sens în care, a susținut că, prin anexa la ofertă depusă de reclamantă - care prevalează față de condițiile speciale și condițiile generale din contract -, părțile au înțeles să modifice sub-clauza 20.6 din condițiile speciale și au prevăzut ca instituția de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, litigiile să fie soluționate de un singur arbitru, locul arbitrajului să fie București, iar limba arbitrajului să fie limba română.

În continuare, a relevat că, din moment ce a confirmat caracterul neclar al clauzei compromisorii, curtea de apel se impunea să o declare inoperantă.

Din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a evocat nemotivarea sentinței recurate, prin care instanța de fond a reținut, pe de o parte, că hotărârea finală nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar, pe de altă parte, însă, că Comisia de Adjudecare a Disputelor nu poate echivala cu o instanță independentă și imparțială, instituită de lege. Totodată, a arătat că procedura derulată în fața comisiei de adjudecare a disputelor nu este una jurisdicțională, că adjudecatorul unic nu reprezintă o instanță independentă și imparțială, precum și că disputa nu a fost analizată de tribunalul arbitral pe fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 04.03.2025, intimata A. - în calitate de lider al asocierii A., B. S.R.L., C. S.A. și D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privința motivului de recurs circumscris calității procesuale pasive a societăților care formează asocierea reclamantă, Înalta Curte observă că recurenta-petentă nu formulează o critică împotriva hotărârii recurate, ci se limitează doar la a susține că, prin încălcarea dispozițiilor art. 458 C. proc. civ., Curtea de Apel București a modificat cadrul procesual stabilit în cursul judecării cererii de arbitrare, conferind calitate procesuală fiecăruia din membrii asocierii.

Motivul de recurs astfel formulat, va fi respins, aspectul învederat nefiind de natură să modifice cadrul procesual subiectiv, în care, în calitate de reclamantă în fața tribunalului arbitral și apoi de intimată, în acțiunea în anulare și în recurs, figurează A. - B. S.R.L., C. S.A. și D. S.R.L., constatându-se, astfel, că instanța nu a încălcat normele de procedură înscrise la art. 458 C. proc. civ.

În privința criticilor îndreptate împotriva hotărârii, în legătură cu competența Curții de Arbitraj, instanța de recurs, pentru a facilita înțelegerea raționamentului care urmează a fi expus, va rezuma elementele circumstanțiale ale cauzei, determinante pentru soluționarea chestiunilor deduse judecății în recurs, așa cum acestea au fost reținute atât de tribunalul arbitral, cât și de instanța învestită cu acțiunea în anulare.

Astfel, litigiul de față a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/06.04.2016, încheiat între C.N.A.I.R. S.A. și A., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. și S.C. D. S.R.L., pentru proiectarea și execuția pentru realizarea Autostrăzii Brașov - Târgu Mureș - Cluj - Oradea, Secțiunea 2A: Ogra - Câmpia Turzii Lotul x, Iernut - Chețani: km. 3+600 - km. 21 + 500.

Potrivit art. 2 din acordul contractual, "Următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite și interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiționale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de ofertă; e) Condițiile Speciale; f) Condițiile Generale; g) Cerințele Beneficiarului; h) Graficele și i) Propunerea Antreprenorului și orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului (…)".

Într-adevăr, părțile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluționate prin arbitraj instituționalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la București, sens în care au prevăzut la sub-clauza 20.6 din condițiile speciale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional. Dacă nu se stabilește altfel de către Părți: a) disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, b) disputa va fi soluționată de către trei arbitri numiți în conformitate cu prevederile acestui Regulament, și c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea și Limba)".

Această clauză a fost particularizată în cadrul anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, în care părțile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, iar instituția de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Chestiunea litigioasă dedusă judecății încă din etapa arbitrajului vizează instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între părți, care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în sens contrar, prin hotărârea pronunțată, Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț Paris a stabilit că îi revine competența de a arbitra.

Deși au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei în legătură cu modul de soluționare a excepției necompetenței instanței arbitrale se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate invocate de recurenta petentă în legătură cu modul de soluționare a primului motiv al acțiunii în anulare sunt nefondate.

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că prima instanță a avut în vedere în mod just prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, reținând că, în privința competenței tribunalului arbitral, chestiunea a fost tranșată în mod definitiv prin sentința civilă nr. 95F/21.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 875/17.04.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă. Astfel, litigiul anterior a fost purtat tot în legătură cu pretenții derivând din același contract nr. x/06.04.2016, vizând deciziile CAD nr. 1 și nr. 3, statuându-se în mod definitiv că instituția arbitrală competentă conform clauzei compromisorii prevăzute în sub-clauza 20.6 din Condițiile Speciale ale Contractului (CSC), modificată prin Anexa la Ofertă, este Curtea de Arbitraj ICC. Așadar, atât timp cât, în primul litigiu, soluționat în mod definitiv, s-a statuat cu privire la competența tribunalului arbitral în legătură cu pretenții derivate din același contract încheiat între părți (deciziile CAD nr. 1 și nr. 3), același tribunal este competent pentru soluționarea prezentului litigiu, promovat ulterior, cu referire la alte pretenții izvorâte din același raport juridic (deciziile CAD nr. 6 și nr. 7).

În conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, presupune că modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între părți se impune și în cadrul unui litigiu cu judecarea căruia instanța a fost sesizată ulterior, chiar dacă în cel de-al doilea litigiu nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză. Așa fiind, deși pretențiile deduse judecății sunt diferite în cele două dosare, totuși cauza juridică a acestora este identică, respectiv atragerea răspunderii contractuale a reclamantei în temeiul aceluiași contract nr. x/06.04.2016, astfel încât chestiunea competenței instanței arbitrale a intrat în puterea lucrului judecat. În primul litigiu, a fost stabilită în mod definitiv modalitatea de interpretare a clauzei compromisorii reglementate de sub-clauza 20.6 din Condițiile Speciale ale Contractului (CSC), modificată prin Anexa la Ofertă, fiind invocate aceleași apărări de către pârâtă și fiind analizate aceleași susțineri atât de către tribunalul arbitral, cât și de instanța judecătorească învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârilor arbitrale și apoi cu soluționarea recursului exercitat în primul dosar, soluționat în mod definitiv.

Sub un al doilea aspect, este de observat faptul că prima instanță a efectuat propria analiză în privința competenței instanței arbitrale, ajungând la concluzia că tribunalul arbitral a pronunțat sentința atacată cu acțiunea în anulare cu respectarea clauzei compromisorii inserate în convenția părților.

Înalta Curte constată că argumentele expuse de prima instanță valorifică aserțiunile arbitrului unic, circumscrise aplicării art. 1.266-1.269 C. civ., care a statuat că, independent dacă părțile au putut sau nu negocia termenii anexei la ofertă, actuala recurentă, pârâtă în arbitraj, avea obligația de a redacta și pune la dispoziție documentația de licitație, inclusiv anexa, în mod clar și lizibil.

Distinct de împrejurarea că aceste statuări ale arbitrului unic nu au fost combătute prin acțiunea în anulare și nu pot fi criticate nici la acest moment procesual - opunându-se art. 488 alin. (2) C. proc. civ. -, ele vizează chestiuni factuale, care nu pot face obiectul acțiunii în anulare și, cu atât mai puțin, al recursului.

Totodată, legalitatea statuării asupra competenței subzistă independent de considerentul contestat care, în economia deciziei recurate, are numai valența de a susține dezlegarea potrivit căreia părțile au intenționat să desemneze Curtea de Arbitraj I. C. civ., fundamentată pe dispozițiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu sub-clauza 20.6 a), care stabilește că disputa va fi soluționată potrivit Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț.

Printr-o altă critică, recurenta pretinde că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1.268 alin. (3) și ale Legii nr. 335/2017, arătând că statuările sale încalcă dispozițiile art. 24 și 29 din lege, în care se reține însăși denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" și sediul acesteia în București, care coincide cu locul arbitrajului stabilit de contract.

Susținerile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Contrar acestor critici, în anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat faptul că instituția de arbitraj competentă și de comun acord agreată de către părți este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în concret, este menționată Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

În acest context, identificarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunțat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, așa cum acestea au fost prevăzute de părți în contract. Aceasta, întrucât art. 550 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că, "prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul".

Atât arbitrul unic, cât și prima instanță au reținut că, prin sub-clauza 20.6 din contract, părțile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internațional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerț Internațional (I. C. civ.).

Potrivit art. 1.2 și 6.2 din Regulamentul I. C. civ., "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul și aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", respectiv, "prin exprimarea acordului privind desfășurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părțile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte".

Potrivit prevederilor Legii nr. 335/2007, denumirea instituției care administrează arbitrajul internațional în cadrul Camerei de Comerț si Industrie a României este "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României", sintagmă care nu se regăsește în cuprinsul clauzei compromisorii disputate în cauză.

Prin urmare, instituția de arbitraj desemnată de părți în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" este Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile I. C. civ., iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, astfel cum susține recurenta.

În consecință, fiind plasat pe o premisă care nu corespunde realității juridice stabilite de părți la încheierea contractului și confirmată atât de instanța arbitrală, cât și de curtea de apel, motivul de recurs invocat nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportate la cele ale Legii nr. 335/2017 și ale art. 1.268 C. civ., sens în care nu pot fi primite criticile recurentei.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat din perspectiva nemotivării, Înalta Curte reamintește că, pentru a atrage casarea, nemotivarea trebuie să afecteze fundamental raționamentul judiciar și să nu releve motivele reținute de instanță.

Instanța supremă observă că, prin motivul acțiunii în anulare soluționat prin considerentele criticate, recurenta a susținut atât nelegalitatea constituirii comisiei de adjudecare a disputelor, cât și faptul că deciziile contestate încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ordinea publică, drept pentru care a conchis că hotărârea arbitrală care le-a confirmat este nelegală.

Curtea de apel a răspuns acestor argumente, înlăturându-l pe primul, și subliniind că, prin condițiile contractuale, recurenta a fost de acord ca părțile să supună disputele care decurg din contract unei comisii de adjudecare a disputelor, ale cărei decizii să devină obligatorii și definitive, în situația în care niciuna dintre ele nu transmite nemulțumiri în termen de 28 de zile de la comunicare. Așadar, considerentele vizate de critică materializează un raționament coerent și care răspunde în mod pertinent motivului acțiunii în anulare.

Înalta Curte reține, totodată, că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus argumentele logico-juridice ce au stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță pentru care a considerat că se impune respingerea acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele din speță ori caracterul lacunar, insuficient sau contradictoriu al argumentelor instanței.

Înalta Curte observă că sentința atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluția la care a ajuns prima instanță nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a sentinței, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că prima instanță a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a acțiunii în anulare, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul sentinței atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția pronunțată, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

Pentru aceste motive, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei-petente, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-petentă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 111/2024 din 7 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.