ÎCCJ, Decizia nr. 52/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

La data de 24.07.2017, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., A., în contradictoriu cu intimata B., a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 3858 din 23.06.2017 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, solicitând anularea acestei decizii sub motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a trei hotărâri judecătorești definitive anterioare, și anume Decizia nr. 3180 din 5 mai 2014, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2011, încheierea din camera de consiliu din 23 noiembrie 2014 a aceleiași instanțe și Sentința civilă nr. 14557 din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 1881 din 23 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A.

Instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de revizuentă drept temei al cererii sale, întrucât, contrar susținerilor sale, condiția triplei identități, caracteristică lucrului judecat, nu se regăsește între pricinile în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs revizuenta, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. și susținând, în esență, că i-a fost comunicată o alta decizie, în care nu era parte, și că hotărârea atacată este nemotivată, respectiv cuprinde motive contradictorii.

În motivarea recursului, se arată, în esență, că, prin comunicarea unei alte decizii, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, iar constatarea instanței de judecată, potrivit căreia nu sunt întrunite condițiile legale de admisibilitate a cererii sale, nu este motivată, respectiv că motivarea este contradictorie. În susținerea motivelor de recurs, recurenta reiterează argumentele prezentate în cererea de revizuire cu privire la identitatea de obiect, cauză și părți a litigiilor în care au fost pronunțate hotărârile invocate.

Examinând decizia recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Este neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât acesta nu se referă la împrejurarea invocată de recurentă, anume că instanța de revizuire i-a transmis o altă decizie decât cea care o vizează, ceea ce a determinat-o să se prezinte la registratura instanței pentru a intra în posesia deciziei atacate. Această împrejurare nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare să fie de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci constituie o simplă eroare de comunicare, remediată prin comunicarea corespunzătoare a deciziei. Mai mult, această eroare nu a produs recurentei o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii; dimpotrivă, prin comunicarea deciziei corespunzătoare, recurenta a putut lua cunoștință de soluția pronunțată și de considerentele care au stat la baza acesteia și și-a exercitat, în termenul legal, dreptul de a le contesta.

Nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este întemeiat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;"

Dispozițiile legale citate, invocate de recurenta-revizuentă drept temei al cererii formulate în fața instanței de revizuire, reglementează posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, sub ambele forme de manifestare ale acestuia, prevăzute de art. 431 din C. proc. civ.: efectul negativ și efectul pozitiv.

Astfel, efectul negativ privește situația în care instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, caz în care executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea (anularea) ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității lucrului judecat ce caracterizează prima hotărâre [art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.].

Efectul pozitiv presupune că o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți; ceea ce se urmărește, așadar, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. este, sub acest aspect, evitarea contrazicerilor atât între dispozitivele hotărârilor judecătorești, cât și între dispozitivul unei hotărâri și considerentele alteia, care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu obiectul unei acțiuni deduse ulterior judecății, sau evitarea contrazicerilor între așa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conțin intrinsec soluții) [art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.].

În speță, însă, se constată că decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub nici un aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătorești invocate de recurenta-revizuentă ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii.

Așa cum corect a reținut și instanța de revizuire, se constată că, în procesele soluționate prin pronunțarea de către Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a Deciziilor nr. 3858 din 23 iunie 2017 și nr. 3180 din 5 mai 2014, nu există identitate de obiect și cauză, întrucât prin acțiunile formulate în cele două dosare au fost contestate acte diferite, emise pe temeiuri juridice diferite.

Astfel, dacă în primul litigiu au fost contestate două decizii de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantei, respectiv deciziile nr. 612 din 10 iunie 2011 și nr. 719 din 21 iulie 2011, precum și Decizia nr. 706 din 4 iulie 2011, prin care a fost revocată prima decizie (nr. 612 din 10 iunie 2011), în celălalt litigiu, în care a fost pronunțată decizia supusă revizuirii, s-a contestat un alt act de concediere, respectiv Decizia nr. 822 din 13 august 2014, al cărui temei l-a reprezentat desființarea postului ocupat, obiectul și cauza juridică a celor două procese fiind, așadar, diferite.

Nefiind îndeplinită condiția identității de obiect și cauză între litigiile în care au fost pronunțate hotărârile în discuție, în mod corect a reținut instanța de revizuire că cele două decizii nu pot fi considerate potrivnice și că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a celei din urmă, în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea din Camera de Consiliu de la 24 noiembrie 2014, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 3180 din 5 mai 2014 a aceleiași instanțe, se reține, în acord cu instanța de revizuire, că, raportat la dispozițiile art. 443 din C. proc. civ., încheierea respectivă nu este o hotărâre distinctă, ci face corp comun cu hotărârea a cărei lămurire se cere; fiind, deci, pronunțată în același litigiu în care a fost pronunțată Decizia nr. 3180 din 5 mai 2014, cu care face corp comun, și care a fost analizată mai sus, nici încheierea din Camera de Consiliu de la 24 noiembrie 2014 nu atrage incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nici contrarietatea raportată la Sentința nr. 14557 din 7 noiembrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 București, invocată de recurenta-revizuentă în cererea de revizuire, nu poate fi reținută, întrucât, pe de o parte, nu există condiția identității de obiect și cauză, pentru că este dată în soluționarea unei contestații la executare și, pe de altă parte, această sentință nu este definitivă, fiind susceptibilă de apel, potrivit dispozițiilor art. 718 alin. (1) din C. proc. civ., cale de atac exercitată de cealaltă parte și aflată în curs de soluționare (la data soluționării cererii de revizuire).

Toate aceste argumente, pentru care cererea de revizuire a fost respinsă, se regăsesc, expuse amplu, în considerentele deciziei atacate, instanța de revizuire analizând temeinic condițiile de admisibilitate a cererii și prezentând pe larg, în mod clar și detaliat motivele pentru care acestea nu sunt îndeplinite în cauză; de aceea, instanța de recurs constată că nu pot fi primite criticile recurentei nici sub aspectul nemotivării/motivării contradictorii a hotărârii atacate.

În ceea ce privește afirmația recurentei, formulată în finalul cererii de recurs, potrivit căreia argumentele instanței de revizuire, menționate în ultimele două paragrafe ale deciziei recurate, ar avea "calitatea unei declinări de competență", se reține că aceasta este greșită; considerentele respective nu reprezintă o "declinare de competență", ci au semnificația unui fine de neprimire a susținerilor din cererea precizatoare, despre care instanța de revizuire a arătat explicit că "nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.", pe care revizuenta și-a întemeiat cererea.

Față de cele prezentate, constatând că nu sunt întemeiate motivele și criticile formulate de recurentă, decizia atacată fiind temeinică și legală, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1881 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV