ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1829/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.11.2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova, modificarea Hotărârii nr. 574/13.10.2014 emisă de Consiliul Director al C.N.C.D., în sensul stabilirii competentei materiale a acestuia în soluționarea cererii și pe fond a aplicării sancțiunii amenzii contravenționale pentru fapta de discriminare, ce urmează a fi constatată în sarcina persoanelor reclamate.

Prin sentința nr. 1367 din data de 14 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond și C.N.C.D. au apreciat în mod eronat că memoriul formulat viza situații discriminatorii prevăzute de lege sau alte acte normative. În realitate, prin plângerea adresată Consiliului, reclamanta, în calitate de lider de sindicat, a arătat foarte clar că nu actele normative privind salarizarea creează discriminarea, ci aplicarea lor de către angajator, cu ignorarea condițiilor specifice ale locului de muncă (riscul maxim de contaminare biologică).

Realizând o interpretare greșită a naturii juridice a plângerii și a acțiunii, instanța de fond nu a constatat tratamentul discriminatoriu invocat și a ignorat faptul că salariații Centrului Regional de Transfuzie Sanguină Craiova au fost și sunt salarizați sub nivelul prevăzut de lege, prin încadrarea greșită în clase de salarizare inferioare. Din acest punct de vedere, nici C.N.C.D. și nici instanța de fond nu au apreciat necesar să solicite relații de la ordonatorii de credit superiori, pentru a constata în concret dacă faptele reclamate sunt sau nu reale.

Potrivit O.U.G. nr. 137/2000 C.N.C.D. era competent funcțional și material să soluționeze plângerea formulată, recurenta apreciind că fapta reclamată este de o gravitate deosebită.

Instituția publică angajatoare a nesocotit acte normative interne (O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 61/2013, coroborate cu O.U.G. nr. 19/2013), dar și legislația europeană referitoare la aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, dar și la egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă la nivel național, astfel încât, pentru motivele prezente se impunea aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale.

Intimatul-pârât Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova a depus întâmpinare la data de 26.10.2015 și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Deși legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 martie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, la data de 18 mai 2017.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 574/13.10.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014.

În cadrul acestuia dosar, C.N.C.D. a examinat plângerea formulată de 10 salariați ai Centrului Regional de Transfuzie Sanguină Craiova, referitoare la modalitatea pretins discriminatorie în care s-a realizat aplicarea legii de salarizare unitare, iar prin hotărârea contestată, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, a admis excepția necompetenței materiale de a se pronunța asupra aspectelor sesizate.

Prima instanță a respins acțiunea, constatând legalitatea hotărârii pronunțate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar reclamanta a criticat această soluție, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest caz de casare nu este incident, prima instanță aplicând și interpretând în mod corect dispozițiile legale.

O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, reprezintă actul normativ intern care reglementează două situații distincte în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit atribuțiilor sale, se poate pronunța cu privire la existența unor potențiale fapte sau acte de discriminare.

Astfel, conform art. 18 alin. (1) C.N.C.D. are posibilitatea de a acționa în sensul armonizării dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, cu mențiunea că exercitarea acestei atribuții nu presupune constatarea unor fapte de discriminare care constituie contravenții și sancționarea acestora, iar conform art. 20 alin. Consiliul poate fi sesizat de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare, astfel cum sunt acestea definite de actul normativ.

Diferența esențială dintre cele două forme în care C.N.C.D. își exercită atribuțiile legale, constă în faptul că, în situația prevăzută de art. 18 Consiliul poate emite puncte de vedere prin care își exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fară forță juridică obligatorie și fară a putea aplica sancțiuni contravenționale, în timp ce, în situația prevăzută de art. 20 Consiliul constată faptele de discriminare care constituie contravenții și aplică în mod corespunzător sancțiunile prevăzute de lege.

Din examinarea memoriului de sesizare a C.N.C.D., Înalta Curte constată că reclamanta a invocat și a solicitat constatarea existenței unei discriminări, în raport cu alți colegi încadrați în aceeași funcție, vechime și grad, de la alte centre din țară, discriminare ce a condus la diferențe salariale între persoane aflate în situații comparabile. Altfel spus, obiectul sesizării vizează aplicarea greșită a legii salarizării și solicitarea de înlăturare a consecințelor pretinselor fapte de discriminare.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că din interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (11) și art. 3 din O.G. nr. 137/2000 rezultă că pot face obiectul unei fapte de discriminare, în sensul dispozițiilor actului normativ precizat, comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român și nu constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, astfel cum se solicită de către reclamanta din prezenta cauză.

Se observă, totodată, confuzia pe care o realizează reclamanta între două categorii de atribuții, întrucât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare, dar nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate sau de neconstitutionalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit.

În acest sens sunt și statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, potrivit cărora dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Prin prisma reperelor legislative și jurisprudențiale anterior menționate, instanța de control judiciar constată netemeinicia argumentelor recurentei-reclamante și apreciază că, în mod corect, intimatul C.N.C.D. și-a constatat necompetența materială de a soluționa solicitarea reclamantei, pentru care exista un alt remediu juridic (acțiunea adresată instanței judecătorești competente).

Admițând contrariul, s-ar permite ca C.N.C.D. să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, iar hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.

Această situație este, în mod evident, contrară dispozițiilor Legii nr. 47/1992, care conferă Curții Constituționale competența absolută de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale, pronunțându-se în mai multe rânduri în sensul constatării constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii.

Pentru considerentele expuse, constatând că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a normelor legale, iar sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1367 din 14 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2017.