ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4599/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au solicitat anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) prin care s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instituții și s-a dispus clasarea dosarului, precum și obligarea C.N.C.D. să purceadă la soluționarea pe fond a contestației promovate de reclamanți, în raport de temeiurile de drept invocate, conținutul și obiectul solicitărilor formulate.

Prin Sentința nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov și Ministerul Sănătății.

Împotriva Sentinței nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Elena, O. și P., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii, respectiv: anularea Hotărârii nr. 278 din 10.06.2015 emise de Colegiul Director al C.N.C.D. și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii ei; să se aprecieze că pârâtul C.N.C.D. s-a pronunțat pe fond asupra cererii reclamanților soluționând pe fond petiția; să se constate existența unei situații de discriminare în privința acestora și să fie obligată Direcția de Sănătate Publică Brașov la eliminarea discriminării în privința încadrării recurenților-reclamanți ca personal contractual în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 (discriminare ce nu poate fi eliminată decât prin încadrarea conform art. 31 din Legea nr. 330/2009 începând cu data de 01.10.2010 și încheierea unui contract de muncă corespunzător), precum și obligarea aceleiași instituții la publicarea în mass-media, respectiv în 2 ziare de circulație locală în județul Brașov, precum și la unul dintre posturile locale TV, a unui rezumat al hotărârii judecătorești astfel date.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate și, pentru o mai bună administrare a justiției, trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel și, în subsidiar, Curții de Apel Brașov care a pronunțat hotărârea atacată.

Într-un alt subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate și să se dispună anularea Hotărârii nr. 278 din 10.06.2015 emise de Colegiul Director al C.N.C.D., precum și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Colegiului Director al C.N.C.D., pentru a se pronunța asupra cererilor pe fond ale reclamanților. În plus, solicită emiterea unei hotărâri prin care să dispună asupra medierii prin soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârșirii faptelor de discriminare, respectiv obligarea Direcției de Sănătate Publică a județului Brașov de a elimina discriminarea în privința încadrării reclamanților ca personal contractual în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, discriminare ce poate fi eliminată prin încadrarea lor conform art. 31 din Legea nr. 330/2009 începând cu data de 01.10.2010 și încheierea unui contract de muncă corespunzător. De asemenea, solicită sancționarea contravențională a comportamentului discriminatoriu instituit în privința reclamanților.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți arată că instanța de fond a dat curs doar apărărilor pârâtei Direcția de Sănătate Publică Brașov ignorând obiectul acțiunii, subsumat prevederilor O.G. nr. 137/2000 și Procedurii din 11.04.2008 a C.N.C.D., acte normative pe care și-au fundamentat sesizarea privind existența discriminării, înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/22.12.2014, petiție care a format obiectul Dosarului nr. x/2014 al C.N.C.D.

Susțin că emitentul actului administrativ contestat nu a formulat întâmpinare și chiar a refuzat nejustificat să comunice la dosarul instanței dosarul administrativ integral, cu toate actele care au constituit obiectul contestării de față. Consideră că această atitudine a Colegiului Director, de a nu da curs procedurilor imperativ impuse de O.G. nr. 137/2000 și de Procedura din 11.04.2008 este prejudiciatoare pentru recurenți, le afectează dreptul la apărare și dreptul de a beneficia de prevederile unor norme care le protejează interesele în raport cu angajatorul.

Recurenții-reclamanți critică faptul că prima instanță a analizat pe fond cauza mai degrabă potrivit procedurii prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pe care nu și-au fundamentat acțiunea, câtă vreme ea se circumscrie art. 20 din O.G. nr. 137/2000, dar instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii în contencios administrativ. Apreciază că acest aspect echivalează cu o necercetare a fondului, deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate, prin prisma motivării în fapt și în drept a acțiunii. Consideră că prin procedurile defectuoase pe care instanța de fond le-a derulat pe parcursul cercetării judecătorești, le-a fost afectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Mai arată că instanța de fond, în mod eronat, a apreciat că obiectul acțiunii s-ar subscrie art. 31 din Legea nr. 330/2004, în raport de care s-a pronunțat în sensul excluderii acestuia de la controlul Colegiului Director, în condițiile în care obiectul prezentei cauze se circumscrie doar art. 20 din O.G. nr. 137/2000, text de lege în raport de care au solicitat obligarea C.N.C.D. să dea curs acestui text de lege și au contestat tocmai defectuoasa înțelegere de către Colegiul Director a obiectului cererii, prin care reclamanții au invocat existența unei situații de discriminare în ceea ce privește încadrarea lor, în calitate de personal contractual, în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, din punct de vedere al salariului stabilit și a neîncheierii unui contract de muncă în formă scrisă în condițiile Codului muncii, discriminare creată și întreținută de angajatorul Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov, dar și de ordonatorul principal de credite, Ministerul Sănătății.

Consideră că această discriminare există în raport atât de personalul contractual preexistent în unitatea publică respectivă, cât și în raport de personalul contractual încadrat în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 la celelalte direcții de sănătate publică din țară, aflat într-o situație similară recurenților-reclamanți, anterior incidenței Ordinului MS nr. 1078/16.08.2010. Arată că față de personalul contractual încadrat inițial, conform art. 31 din Legea nr. 330/2009, ori ulterior, în baza unor hotărâri judecătorești, recurenții-reclamanți se află într-o situație de discriminare

Instanța de fond, în loc să verifice susținerile acestora și să răspundă criticilor privind nerespectarea de către organul administrativ jurisdicțional a normelor de procedură de natură imperativă prevăzute de O.G. nr. 137/2000 și de Procedura din 14.09.2000, a ignorat obiectul propriu-zis al acțiunii și s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, context în care trimiterile la procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010 (în condițiile în care instanțele se pronunțaseră în Dosarele nr. x/2011 și nr. x/62/2014) excede analizei obiectului acțiunii.

Apreciază că instanța a analizat pe fond o problemă cu care nu a fost învestită, dar a omis a se pronunța asupra faptului că invocarea discriminării nu s-a făcut în raport de constatarea de către instanța de judecată asupra existenței unui drept subiectiv deținut de o altă persoană, ci a unui drept obiectiv, generic, raportat la incidența art. 31 din Legea nr. 330/2009, la care se raportează atât situația recurenților cât și a celorlalte persoane arătate, deținătoare ori nu a vreunei sentințe, dar beneficiare a dispozițiilor Ordinului MS nr. 1078/2010, eliberate din funcția publică deținută anterior în aceeași unitate și reîncadrate ca personal contractual.

Mai susțin că, deși hotărârea judecătorească produce efecte doar în privința părților implicate, discriminarea invocată vizează situația similară în care se găsesc recurenții față de grupul beneficiar, aflat într-o situație identică anterior pronunțării sentințelor respective.

Totodată, arată că instanța de fond nu a analizat criticile privind procedurile defectuoase derulate de organul administrativ jurisdicțional, prevăzute de art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 și art. 60 din Procedura din 11.04.2008, încălcându-le dreptul la apărare în susținerea petiției, respectiv la o soluționare echitabilă și nediscriminatorie a acesteia.

De asemenea, instanța de fond a încălcat în faza cercetării judecătorești norme de procedură, principiile fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 6, art. 7, art. 8 și art. 13 C. proc. civ., în condițiile în care a invocat nerespectarea de către Colegiul Director al C.N.C.D., în procedura de soluționare a petiției, a unor norme de procedură cu caracter imperativ, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a C.N.C.D. asupra a ceea ce practic nu s-a cerut, încălcând prevederile art. 53 alin. (5) din Procedura din 11.04.2008, precum și în ceea ce privește derularea procedurilor premergătoare și soluționarea excepției necompetenței materiale fără legala citare a recurenților, încălcând art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 și art. 60 din Procedura din 11.04.2008.

Mai arată că au solicitat instanței de fond să dispună ca pârâtul C.N.C.D. să comunice Dosarul nr. x/2014, pentru formularea unui eventual interogatoriu către acest pârât însă, deși instanța a încuviințat cererea în probațiune și a dispus efectuarea unei adrese către C.N.C.D., acesta a comunicat la dosarul cauzei doar copii de pe înscrisurile depuse de reclamanți ori înscrisurile anexate întâmpinării de către pârâta Direcția de Sănătate Publică Brașov, astfel că C.N.C.D. nu s-a conformat dispozițiilor instanței, cererea reclamanților fiind reiterată prin înscrisurile depuse pentru termenele din 04.02.2016 și din 31.03.2016. Cu toate acestea, instanța de fond, fără o motivare corespunzătoare, a revenit la termenul din 31.03.2016 asupra dispoziției anterioare de comunicare integrală a dosarului nr. x/2014.

Susțin că prin acțiune au solicitat să se comunice la dosar Raportul de investigație prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, precum și încheierea de ședință prin care s-a dispus asupra celor solicitate, cerere ce a fost reiterată și prin adresa depusă pentru termenul din 31.03.2016, dar și oral în ședința de judecată, aspect ce nu a fost consemnat în respectiva încheiere, dar instanța de fond nu a dat curs acestei solicitări, apreciind că pârâtul C.N.C.D. s-ar fi conformat dispozițiilor instanței și ar fi depus la dosar înscrisurile solicitate. În schimb, instanța de fond a respins o pretinsă cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, cerere care nu a fost formulată în cauză.

Totodată, se invocă pentru termenul din 31.03.2016, lipsa deschiderii și derulării dezbaterilor pe fond, în condițiile art. 389 și următoarele C. proc. civ., criticând și aspectele vizând: faptul că, deși a fost încuviințată proba privind comunicarea de către C.N.C.D. a Dosarului nr. x/2014, nu s-a dat curs acesteia, conform art. 260 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a revenit asupra probei conform art. 259 C. proc. civ. faptul că necomunicarea dosarului nu a fost sancționată prin aplicarea art. 295, cu trimitere la art. 293 C. proc. civ., în contextul obligației prevăzute de art. 255 alin. (4) și art. 251 C. proc. civ. faptul că nu s-a dat curs art. 244 alin. (1) C. proc. civ. privind fixarea unui termen pentru dezbaterea fondului în ședința publică, cu posibilitatea de a depune anterior notele scrise prevăzute de alin. (2) și nu ulterior, cum a dispus nelegal instanța.

Consideră că nu se poate pune problema respectării de către instanța de fond a art. 244 alin. (1) privind declararea ca încheiat a procesului și nici a art. 389 și următoarele, respectiv art. 392 C. proc. civ. privind deschiderea dezbaterilor pe fond ori a art. 394 privind închiderea dezbaterilor pe fond. Instanța de fond, prin soluția adoptată, în raport de motivarea acesteia și în contextul dezvoltat mai sus, nu a dat curs nici art. 397 C. proc. civ., câtă vreme nu numai că nu a dat curs atașării Dosarului nr. x/2014 al C.N.C.D., dar nici nu a luat în discuție și nu s-a pronunțat asupra probei cu interogatoriul acestui pârât.

Recurenții-reclamanți consideră că încălcarea normelor de procedură de natură a atrage sancțiunea nulității, precum și încălcarea sau aprecierea greșită a normelor de drept material asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat, se circumscriu prevederilor art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., fiind incidente și prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acestea fiind, în opinia recurenților, motive de nelegalitate a sentinței recurate, de natură a duce la admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Invocă inadmisibilitatea recursului raportat la faptul că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum și pentru aceea că, urmare a reorganizării pe care această instituție a suferit-o, personalul în discuție a devenit personal contractual.

Consideră că instanța de fond a făcut o apreciere corectă a probelor administrate și a menținut în tot Hotărârea nr. 278 din 10.06.2015 ca fiind emisă de un organ competent și în limitele competenței conferite prin lege. Totodată, instanța a apreciat că acest înscris nu produce efecte contrarii normei juridice ce guvernează încheierea sa valabilă, nu a fost emis în temeiul unor dispoziții legale abrogate sau neconstituționale și nu prezintă vicii de nelegalitate, fiind motivat și întemeiat juridic.

Intimata-pârâtă arată că recurenții-reclamanți sunt medici și asistenți medicali, angajați ai Direcției de Sănătate Publică a Județului Brașov, având calitatea de personal contractual.

Mai arată că este o instituție publică deconcentrată în subordinea Ministerului Sănătății, a fost supusă unei reorganizări și restructurări ce au presupus și modificări ale raporturilor de serviciu, urmarea emiterii Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1078/2010, conform căruia tot personalul din cadrul departamentelor de supraveghere în sănătate publică, serviciilor de supraveghere și boli transmisibile, evaluarea factorilor de risc din mediul de viață, evaluarea și promovarea sănătății, laboratorul de diagnostic și investigare în sănătate publică și personalul compartimentului administrativ și mentenanță, a devenit personal contractual.

Având în vedere prevederile art. 30 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 330/2009, salariile de bază pentru personalul încadrat care și-a schimbat calitatea din funcționar public în personal contractual, ca urmare a aplicării Ordinului MS nr. 1078/2010, au fost la nivelul lunii decembrie 2009, fără să fi depășit limita maximă a salariului de bază prevăzut pentru funcția contractuală și fără să fi fost afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009. Salariile recurenților nu au putut fi majorate la nivelul salariilor de bază pentru personalul contractual existent, deoarece pentru acest din urmă personal salariile de bază din decembrie 2009 au fost stabilite conform legislației aplicabile personalului contractual din anul 2009 și, întrucât personalul încadrat și-a schimbat calitatea în personal contractual, prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009 nu s-au mai aplicat în privința recurenților cât timp aceștia nu erau persoane nou încadrate.

Mai arată că, în calitate de ordonator secundar de credite, a întocmit statul de funcții începând cu data de 01.10.2010, sub directa îndrumare a ordonatorului principal de credite - Ministerul Sănătății, care a și aprobat salariile de bază prin Ordinul M.S. nr. 1595/30.12.2010. În consecință, solicitările recurenților au făcut obiectul mai multor dosare, după cum urmează: (i) Dosar nr. x/2011 al Tribunalului Brașov, secția civilă - litigiu de muncă, în care prin Sentința civilă nr. 1340/M/01.10.2012 s-a respins acțiunea reclamanților, iar ulterior, prin Decizia civilă nr. 918/M/29.04.2013 a Curții de Apel Brașov s-a respins recursul declarat de reclamanți, soluția fiind irevocabilă; (ii) Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Brașov, secția civilă - litigiu de muncă, în care prin Sentința civilă nr. 1153/03.06.2015 s-a respins acțiunea reclamanților și, de asemenea, s-au respins excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului sănătății nr. 1595 din 30.12.2010 și excepția de nelegalitate a Dispoziției Directorului Executiv al Direcției de Sănătate Publică a Județului Brașov nr. 7 din 18.01.2011. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 476/AP/28.03.2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă - litigiu de muncă, s-a respins apelul formulat de către reclamanți, soluția fiind definitivă; (iii) Dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul C.N.C.D., în vederea soluționării Petiției nr. 20.607/22.12.2014 formulate de către recurenți, în care prin Hotărârea nr. 278 din 10.06.2015 Colegiul Director s-a pronunțat cu privire la faptele sesizate în petiție; (iv) Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în care prin Sentința nr. 53/2016 s-a respins acțiunea reclamanților.

Consideră că de la soluțiile date în dosarele de mai sus nu a intervenit niciun aspect nou, care să le ofere recurenților un temei legal.

În ceea ce privește discriminarea invocată, arată că nu orice diferență de tratament semnifică o discriminare, ci diferența de tratament devine discriminare atunci când apar distincții în situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În speță, conținutul diferit al atribuțiilor de serviciu ale recurenților-reclamanți și sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între aceste categorii profesionale distincte din cadrul DSPJ Brașov. Astfel, câtă vreme drepturile solicitate de reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, consideră că aceste cereri nu pot fi soluționate favorabil de instanța de judecată, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, deoarece s-ar încălca principiul separației puterilor în stat și s-ar depăși limitele puterii judecătorești. Consideră că a procedat în mod corect, respectând prevederile legale care, în speță, sunt de strictă aplicare, nefiind posibilă o altă interpretare.

Referitor la discriminarea în raport cu ceilalți angajați ai intimatei-pârâte, care nu au avut calitatea de funcționari publici la data de 31.12.2009, susține că instanța s-a pronunțat cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 1340/M din 01.10.2012 a Tribunalului Brașov în Dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 918/M/29.04.2013 a Curții de Apel Brașov.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a C.N.C.D., prin care s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instituții și s-a dispus clasarea dosarului; obligarea C.N.C.D. să soluționeze pe fond contestația reclamanților, în raport cu temeiurile de drept invocate, conținutul și obiectul propriu-zis al solicitărilor formulate în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

În motivarea sesizării transmise C.N.C.D., petenții, medici și asistenți medicali, angajați ai Direcției de Sănătate Publică Brașov, susțin că potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 1078/2010 sunt salarizați diferențiat și nu li s-a încheiat contract de muncă în formă scrisă, în condițiile Codului muncii. Având calitatea de personal contractual, susțin că stabilirea drepturilor lor salariale s-a făcut cu nesocotirea art. 31 din Legea nr. 330/2009, spre deosebire de alți colegi cărora li s-a aplicat legislația corespunzătoare ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătorești definitive.

Mai exact, reclamanții solicită a se constata existența unei situații de discriminare în care se găsesc atât în raport cu personalul contractual preexistent în unitatea publică descentralizată unde sunt încadrați, cât și în raport cu personalul contractual încadrat în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 la celelalte direcții de sănătate publică din țară. Discriminarea se raportează la salariul stabilit și la încadrarea anumitor colegi, în baza unor hotărâri judecătorești, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 330/2009.

Colegiul Director a apreciat că nu este competent să soluționeze aspecte ce fac referire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii, acesta fiind atributul suveran al instanțelor de judecată, sens în care admițând excepția de necompetență materială a C.N.C.D., în raport cu obiectul petiției, a clasat dosarul, cu unanimitate de voturi a membrilor prezenți la ședință.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând că prin petiția trimisă spre soluționare C.N.C.D., dată fiind abilitarea sa în a investiga, constata și sancționa faptele de discriminare, acesta este sesizat cu privire la săvârșirea unei potențiale fapte de discriminare, cerându-i-se sancționarea comportamentului apreciat de petenți a fi discriminatoriu. Diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu conține o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile enumerate sunt completate cu sintagma "sau orice alt criteriu", ceea ce practic oferă posibilitatea reținerii și a altor criterii nespecificate de lege în săvârșirea unei fapte de discriminare.

În art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind interzicerea discriminării, Convenția a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, "trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă" (vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 18.02.1991, Fredin vs. Suedia, paragraf 60; 23.06.1993, Hoffman vs. Austria, paragraf 31; 28.09.1995 Spadea și Scalambrino vs. Italia).

C.N.C.D., potrivit legii cadru, analizează dacă obiectul unei petiții întrunește elementele art. 2 din Ordonanță, sub aspectul scopului sau efectului creat, dacă s-a dat naștere ori nu unei circumstanțe concretizate generic în restricție, excludere, deosebire sau preferință, și care, circumstanțiat la situația petenților, poate să îmbrace forma unui tratament diferit, indus între persoane care se află în situații analoage sau comparabile, datorită unor criterii determinate și care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Prin urmare, a discrimina înseamnă a face diferență sau o deosebire, a distinge, a respinge, a aplica un tratament arbitrar sau inegal în mod nejustificat între două persoane sau situații aflate în poziții comparabile. Deosebirile, restricțiile, excluderile sau preferințele legate de caracteristicile unei persoane sunt discriminatorii dacă scopul sau efectul lor constă în diminuarea ori excluderea unor drepturi, oportunități sau libertăți. Diferențele de tratament arbitrare nu sunt permise. Prin urmare, discriminarea se referă la categorii de oameni care sunt marginalizați, izolați sau dezavantajați pe baza unor criterii interzise. Or, în speță, petenții sesizează ca aspecte considerate discriminatorii, nivelul salariului și neîncheierea unui contract de muncă în formă scrisă în condițiile Codului muncii.

Deși reclamanții susțin că stabilirea drepturilor lor salariale s-a făcut cu nesocotirea art. 31 din Legea nr. 330/2009, în replică se arată că în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, începând cu data de 01.10.2010, a operat schimbarea calității de funcționar public în personal contractual și încadrarea personalului existent ca personal contractual, cu păstrarea salariilor de încadrare avute ca funcționari publici la nivelul lunii decembrie 2009. Având în vedere că personalul încadrat și-a schimbat calitatea în personal contractual ca urmare a aplicării Ordinului MS nr. 1078/2010, prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009 nu s-au mai aplicat în privința reclamanților, cât timp nu erau persoane nou încadrate. Conform art. 8 din Legea nr. 330/2009, majorarea salariilor, spune DSP Brașov, s-a făcut numai pentru acele persoane care aveau un nivel mai mic de 705 RON/lună și fără a depăși această valoare, după cum drepturile salariale au fost stabilite prin dispoziția ordonatorului de credite și nu au fost contestate în termenele și condițiile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, reclamanții au solicitat să se constate că au fost discriminați de angajator în raport cu beneficiarii unor sentințe care au obligat angajatorul să respecte o anumită lege în privința încadrării.

Dar, în exercitarea competențelor ce i s-au conferit prin lege, Colegiul Director nu este competent să soluționeze aspecte ce privesc obiectul petiției, aspecte ce fac referire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii.

C.N.C.D. este învestit cu o competență limitată, fiind abilitat doar să constate stările de discriminare și, eventual, să stabilească sancțiuni contravenționale și nu să analizeze interpretările făcute de angajator cu privire la aplicarea/neaplicarea legii.

Potrivit art. 29 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și a sesizărilor, Colegiul director al C.N.C.D. este îndreptățit să invoce excepția de proprie necompetență și în cursul soluționării petiției, cu respectarea în esență a principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității, astfel cum s-a procedat și în cazul de față, unde reclamanții și-au expus scriptic poziția referitor la această excepție prin chiar punctul de vedere comunicat pentru termenul din 10.02.2015, acordat de Colegiu în vederea audierii părților citate.

C.N.C.D. este un organ administrativ-jurisdicțional și nu o instanță de judecată, pentru a putea cenzura aspectele de legalitate sau ilegalitate a actelor emise de angajatori, pentru a aprecia dacă în privința reclamanților sunt sau nu incidente anumite dispoziții referitoare la raporturile de muncă. Situația prezentată de reclamanți reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, iar nu una care să țină de câmpul de aplicare al O.G. nr. 137/2000. Mai exact, aspectele sesizate nu pot constitui fapte de discriminare, ci fapte care intră sub incidența altor acte normative.

Pentru orice chestiune legată de modul de calcul al drepturilor salariale, petenții aveau la dispoziție o procedură legală de contestare, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010, cât timp acestea sunt în mod prezumat legal stabilite. În acest sens sunt și statuările constante ale Curții Europene a Drepturilor Omului, funcție de care anumite divergențe de interpretare a legii pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente oricărui sistem judiciar, bazat pe o rețea de instanțe de fond și de recurs competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pe care instanța de control judiciar îl consideră întemeiat, pentru următoarele argumente:

Recurenții reclamanți au solicitat instanței de fond obligarea C.N.C.D. să depună la dosar întregul material probator avut în vedere la emiterea hotărârii contestate și documentația pe baza căreia a fost emisă, cerere încuviințată la termenul de judecată din 12.11.2015.

Ca urmare a depunerii la dosar a unor înscrisuri pe care C.N.C.D. le-a prezentat ca fiind documentația cerută de instanță, reclamanții au precizat pentru termenul de judecată din 31.03.2016 că C.N.C.D. nu s-a conformat, în contextul în care a comunicat doar actele pe care reclamanții și pârâtele le-au depus la dosar, motiv pentru care au reiterat solicitarea de obligare a C.N.C.D. să depună la dosar întregul material probator avut în vedere la emiterea hotărârii contestate.

În acest sens au menționat că prin acțiune au solicitat să se comunice raportul de investigație prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, precum și încheierea de ședință prin care s-a dispus asupra celor solicitate. Solicitarea vine în contextul în care au invocat faptul că C.N.C.D. a derulat procedurile premergătoare și a soluționat excepția necompetenței materiale fără legala lor citare, încălcând normele de procedură prevăzute de art. 17, art. 46, art. 58, art. 59 și art. 60 din Procedura din 11.04.2008, apreciind că nu le-a fost respectat dreptul la apărare și susținere a petiției, respectiv la o soluționare nediscriminatorie a acesteia.

Au considerat că pentru a putea susține acțiunea și pentru a li se crea posibilitatea de a formula eventuale precizări, respectiv interogatoriu pentru C.N.C.D. (conform solicitării din finalul răspunsului la întâmpinare și al acțiunii) ar fi necesar a se dispune efectuarea unei adrese către C.N.C.D. pentru a comunica Dosarul nr. x/2014 al Colegiului Director, inclusiv cu încheierile de ședință și celelalte acte de procedură întocmite de Colegiul Director.

La termenul de judecată din 31.03.2016, instanța de fond, în baza art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., a respins cererea de amânare formulată de avocatul reclamanților căruia i s-a mai acordat un termen în vederea pregătirii corespunzătoare a apărării, mai ales că înscrisurile în probațiune fuseseră deja anexate la termenul anterior și a reținut cauza spre soluționare.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că avocatul reclamanților nu solicitase acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, ci pentru depunerea la dosar a unor înscrisuri în cadrul probei care fusese încuviințată la termenul de judecată din 12.11.2015, deci pentru administrarea acestei probe. Pe de altă parte, deși nu toate înscrisurile solicitate în mod expres de reclamanți se regăsesc în documentația depusă la dosar de C.N.C.D., instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei fără să lămurească situația înscrisurilor nedepuse, respectiv dacă ele au fost emise de acest pârât și, în caz afirmativ, de ce consideră că nu este necesară atașarea lor la dosar după ce a încuviințat la un termen anterior depunerea în integralitate a documentației, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004.

Este vorba despre raportul de investigație prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, încheierile de ședință și celelalte acte de procedură întocmite de Colegiul Director.

De reținut este faptul că în cadrul documentației se regăsește citația emisă la data de 20.01.2015 de Colegiul Director, pentru termenul din 10.02.2015, citație în cuprinsul căreia se precizează că, în conformitate cu prevederile art. 28 și art. 29 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor la C.N.C.D., Colegiul Director invocă, din oficiu, excepția văditei necompetențe a C.N.C.D. În finalul citației se menționează că, în acest sens, competența revine instanței de muncă, respectiv Tribunalului. Totodată, se arată că hotărârile judecătorești se aplică doar persoanelor care au solicitat drepturile respective prin acțiunea introdusă în instanță, acestea neputându-se aplica terțelor persoane.

Prin punctul de vedere depus pentru termenul din 10.02.2015 reclamanții invocă antepronunțarea de către Colegiul Director, prin citația sus-menționată, asupra excepției ridicate din oficiu și, implicit, asupra înseși petiției, anterior punerii în dezbaterea petenților, neconform cu disp. art. 30 și art. 31 din Procedura din 11.04.2008. Se invocă pronunțarea într-o fază preliminară a procedurii de soluționare și nu în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 32 din Procedură. Prin acest punct de vedere reclamanții au solicitat ca membrii Colegiului cărora li s-a repartizat soluționarea petiției să se abțină de la soluționarea acesteia (dată fiind antepronunțarea) în afara cadrului legal menționat, iar în situația în care nu se vor abține, au solicitat președintelui C.N.C.D. să dispună asupra repartizării dosarului unor alți membri ai Colegiului. În final, au solicitat comunicarea unor copii ale: raportului de investigație prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, punctului de vedere al reclamaților și probele indicate (dacă a fost depus la dosar), precum și încheierea de ședință prin care s-a dispus asupra celor solicitate.

Așa cum s-a arătat, reclamanții au solicitat instanței de fond depunerea la dosar a încheierilor întocmite de Colegiul Director în soluționarea petiției, dar acestea nu au fost transmise instanței. Se reține că atașarea la dosar a tuturor înscrisurilor solicitate de reclamanți era necesară pentru ca instanța de fond să poată analiza toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, unele dintre acestea fiind cele menționate în punctul de vedere depus pentru termenul din 10.02.2015 și anume: antepronunțarea de către Colegiul Director, prin citația comunicată pentru termenul respectiv, asupra excepției ridicate din oficiu și, implicit, asupra înseși petiției, anterior punerii în dezbaterea petenților; încălcarea disp. art. 30, art. 31 și art. 32 din Procedura din 11.04.2008.

Pe lângă aceste critici, în cererea de chemare în judecată se mai invocă și faptul că nu au fost citați pentru termenul de soluționare a excepției, respectiv pentru termenul la care Colegiul Director s-a pronunțat prin hotărârea contestată - 10.06.2015 și că nu li s-au comunicat nici termenele de ședință care urmau după comunicarea punctului de vedere pe care l-au depus și a concluziilor scrise, contrar normelor imperative stabilite prin art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 și art. 60 din Procedura sus-amintită.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a examinat toate motivele de nelegalitate a hotărârii contestate, care vizează nerespectarea prevederilor din O.G. nr. 137/2000 și din Procedura din 11.04.2008 referitoare la modul de derulare a procedurii în fața Colegiului Director al C.N.C.D. pentru soluționarea petițiilor prin care se invocă existența faptelor de discriminare.

Singura referire pe care prima instanță o face la aceste critici este cea privind expunerea scriptică de către reclamanți a poziției referitoare la această excepție de necompetență, prin chiar punctul de vedere comunicat pentru termenul din 10.02.2015, acordat de Colegiu în vederea audierii părților citate.

Se constată însă că reclamanții au invocat și alte aspecte de nelegalitate a hotărârii, prin prisma încălcării reglementării cuprinse în Procedura menționată, aspecte expuse deja în considerentele prezentei decizii.

Înainte de a analiza criticile aduse soluției de admitere de către C.N.C.D. a excepției necompetenței materiale, pentru a stabili dacă aceasta este legală prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, respectiv dacă pârâtul era sau nu competent să soluționeze petiția reclamanților, prima instanță trebuia să analizeze toate susținerile referitoare la emiterea hotărârii contestate cu încălcarea Procedurii din 11.04.2008, adoptate prin Ordinul nr. 144/2008, care sunt menționate în cererea de chemare în judecată.

Or, din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond nu a examinat aceste critici, ci s-a pronunțat doar asupra competenței C.N.C.D. de a soluționa petiția reclamanților stabilind că este legală hotărârea de clasare a petiției prin prisma necompetenței vădite a pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță - care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența - astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, acestora li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1) - (4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs s-a invocat și nerespectarea de către instanța de fond a disp. art. 244 C. proc. civ. conform cărora: (1) Când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.

(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părților să redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.

(3) Părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeași zi sau la un alt termen.

Critica nu poate fi reținută având în vedere disp. art. XII din același cod care stabilesc că: (1) Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel.

Conform articolului unic alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015, termenul prevăzut la art. XII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 se prorogă până la data de 1 ianuarie 2017.

Cum data sesizării instanței cu prezenta acțiune este 11.08.2015, se constată că nu sunt aplicabile prevederile legale a căror încălcare o invocă recurenții reclamanți.

Față de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor recurenților reclamanți, subsumate motivelor de casare reglementate de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acestea urmând să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei. Instanța de fond, cu ocazia rejudecării, va face verificări cu privire la existența înscrisurilor pe care recurenții reclamanți le-au solicitat în mod expres a fi depuse de C.N.C.D., iar în situația în care au fost întocmite de acest pârât va solicita atașarea lor la dosar. De asemenea, va proceda la examinarea tuturor motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Elena, O. și P. împotriva Sentinței nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN