Decizia nr. 1658/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, inițial la data de 11 august 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov și Ministerul Sănătății, anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 emisă de Colegiul Director al pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, precum și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii ei și, drept urmare: în principal să fie obligat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, să soluționeze pe fond petiția reclamanților; în subsidiar, instanța să constate asupra unei situații de discriminare în privința reclamanților și să oblige Direcția de Sănătate Publică Brașov la eliminarea discriminării la care sunt supuși; într-un alt subsidiar, să fie obligat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să dea curs operațiunii administrative de mediere în sensul solicitat prin petiție. Reclamanții au solicitat, de asemenea, obligarea pârâților care se vor opune acțiunii la plata cheltuielilor de judecată. I.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 53/14.04.2016, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamanților, reținând în esență că întrucât reclamanții au sesizat ca și aspecte considerate discriminatorii nivelul salariului și neîncheierea unui contract de muncă în formă scrisă, Colegiul de Conducere al CNCD nefiind competent să soluționeze aceste aspecte, în mod corect s-a admis excepția necompetenței vădite a CNCD în soluționarea petiției reclamanților. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, soluționând recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței instanței de fond, prin Decizia nr. 4599/17.12.2018, a admis acest recurs, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. I.

Soluția instanței de fond în rejudecare, după casare În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015*, la data de 20.03.2019. Prin sentința civilă nr. 103/F/2019 din data de 18 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanți, anulat Hotărârea nr. 278/10.06.2015 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri de soluționare a petiției reclamanților, înregistrată sub nr. x/22.12.2014. A respins, în rest, acțiunea reclamanților. S-a luat act de opțiunea reclamanților, prin avocat, de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. I.

Recursul principal Împotriva sentinței civile nr. 103/F/2019 din data de 18 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs principal pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și, în rejudecarea cauzei pe fond, respingerea acțiunii. În motivare, recurentul a indicat următoarele critici de nelegalitate: 1. Nici O.G. nr. 137/2000 și nici procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor (aprobată prin Ordinul ar. 144/2008 al președintelui CNCD) nu prevăd vreo sancțiune pentru nerespectarea obligației de citare a părților si/sau antepronunțare în procedura administrativă desfășurată în fața CNCD, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile prevăzute de C. proc. civ. Sancțiunea nulității nu poate opera decât dacă reclamantul dovedea în fața instanței de fond că a suferit o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii nr. 278/10.06.2015 pentru a cărei adaptare a fost reglementată procedura de citare anterioara a părților. Or, reclamantul, în fața instanței de fond nu doar ca nu a dovedit o astfel de vătămare, dar nici măcar nu a afirmat-o. Mai mult, nu poate exista o vătămare în sensul indicat de instanța de fond întrucât reclamantul a avut posibilitatea de a își susține poziția în fața instanței de judecată, respectându-se astfel principiul contradictorialității si dreptul la apărare. Astfel, eventualele neregularități ale procedurii administrative desfășurate în fata CNCD nu pot atrage, prin ele însele nulitatea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a Colegiului director al CNCD. Reținerea instanței de fond se referă la o chestiune de procedură, care nu este de natură a leza temeinicia și legalitatea actului administrativ-jurisdicțional contestat. Dreptul la un proces echitabil respectiv dreptul la contradictorialitate și dreptul la apărare se consideră a fi garantat, dacă cei interesați au posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Admițând teza potrivit căreia dreptul la o judecare echitabilă, implicând garantarea dreptului la apărare și contradictorialitate, trebuie asigurat și în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicționale, O.G nr. 137/2000 asigură dreptul părții interesate de a contesta o hotărâre a Consiliului în fața instanței de judecată, care oferă toate garanțiile în domeniu, astfel încât nu este imperios necesar, sub sancțiunea nulității, ca procedurile în fata autorității administrative să fie conforme prevederilor art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituție. Invocă recurenta în acest sens Decizia nr. 1096/2008 pronunțată de Curtea Constituțională. 2. Prin hotărârea contestată de către reclamanți CNCD a apreciat că aspectele semnalate nu pot intra sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenței materiale. În raport cu statuările Curții Constituționale, este lipsit de echivoc faptul că, prin natura sa, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare. Or, în exercitarea competențelor sale determinate de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, CNCD nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate/temeinicie a unor a unor interpretări/aplicări a actelor normative incidente. În speța dedusă judecății pentru a reține incidența unui atare scop sau efect C.N.C.D. ar trebui să se substituie instanței judecătorești pentru a analiza dacă interpretarea și/sau aplicarea prevederilor legale invocate ca temei legal sunt corect realizate de către reclamatul de discriminare. Situația invocată în cauză pune în discuție drepturile subiective ale reclamanților în strânsă legătură cu interpretarea, implicit aplicarea unor noțiuni care sunt reglementate de legiuitorul național prin acte normative speciale, precum și modalitatea de încadrare a reclamanților. Or, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, interpretarea, implicit aplicarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești în opera de înfăptuire a justiției, iar contrarul acestei interpretări/aplicări se realizează prin exercitarea căilor de atac. CNCD nu se poate subroga instanțelor de judecată pentru a face aprecieri în legătură cu aspectele de fond ale petiției care decurg din modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare. Din întreg materialul probator administrat în cauză a rezultat că handicapul, rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu al reclamantului nu au avut niciun fel de relevanță în cauză, motivul "încadrării" actualilor reclamanți fiind posibila interpretare eronată a prevederi legale de către reclamatul de discriminare. Invocă recurenta în acest sens decizia ICCJ nr. 1530/10.03.2009, precum și jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007, Deciziile nr. 818, 819, 820 si 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008) Aceste comportamente considerate discriminatorii nu pot fi echivalate sau asimilate cu situațiile ce implică modificarea completarea respectiv adoptarea unor prevederi legale de către legiuitor și subsecvent modalitatea de interpretare și aplicare a acestora interpretarea și aplicarea actelor normative privind încadrarea actualilor reclamanți. I.

Întâmpinarea, recursul incident și recursul provocat declarat de reclamanți Împotriva aceleiași hotărâri, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au declarat recurs incident și recurs provocat, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. și solicitând respingerea recursului principal formulat de Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și admiterea recursului incident și provocat exercitat de aceștia, cu consecința casării în parte a sentinței recurate, în privința următoarelor dispoziții pronunțate de instanța de fond: "Obligă Consiliul Naționale pentru Combaterea Discriminării, la emiterea unei noi hotărâri de soluționare a petiției reclamanților, înregistrată sub nr. x/22.12.2014. Respinge, în rest, acțiunea reclamanților", solicitând a se menține sentința atacată în privința următoarei dispoziții: " Anulează Hotărârea nr. 278/10.06.2015 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării". Reclamanții au solicitat rejudecarea pe fond a litigiului, apreciindu-se că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat pe fond asupra cererii lor, soluționând indirect/implicit pe fond petiția în raport de temeiurile de drept invocate și probatoriul administrat (sau lipsa acestuia în ceea ce privește pârâta Direcția de Sănătate Publică Brașov, dat fiind prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 rep.), în rejudecare urmând a se constata asupra existenței unei situații de discriminare în privința reclamanților, în sensul și în raport de situația menționată în principal prin acțiunea introductivă și pe cale de consecință, în principal: să fie obligată Direcția de Sănătate Publică Brașov (în sensul art. 20 alin. (3) teza 1 din O.G. nr. 137/2000) la eliminarea discriminării la care sunt supuși în privința încadrării ca și personal contractual în baza ordinului MS 1078/2010 (discriminare ce nu poate fi eliminată decât prin încadrarea conform cu dispozițiile art. 31 din Legea 330/2009 începând cu data de 01.10.2010 și, respectiv, la încheierea unui contract de muncă corespunzător), precum și obligarea aceleiași instituții la publicarea în mass-media, respectiv în 2 ziare de circulație locală în județul Brașov și la unul dintre posturile locale TV, a unui rezumat al hotărârii judecătorești ce va fi emisă, iar în subsidiar: să fie obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să dea curs operațiunii administrative de mediere în sensul solicitat prin petiție (conform cu obligațiile conținute de prevederile art. 4 alin. (10) lit. c), art. 19 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 137/2000), iar în caz de neconformare să emită o Hotărâre prin care să oblige Direcția de Sănătate Publică Brașov de a elimina discriminarea în sensul solicitat (în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000), să o sancționeze contravențional pe aceasta și să o oblige la publicarea în mass-media a hotărârii în sensul solicitat. Deopotrivă, mai solicită ca, în măsura în care, în raport de circumstanțele cauzei, se va aprecia că se impune a se trece peste restricția impusă de prevederile art. 497 C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004, urmare a casării în parte a sentinței atacate, să fie trimisă cauza spre a se judeca în fond la prima instanță care a pronunțat hotărârea atacată sau la altă instanță de același grad. În dezvoltarea criticilor au susținut în esență recurenții-reclamanți că demersul lor vizează considerentele pe care recurenta CNCD își fundamentează recursul, dar și soluția instanței de fond care a admis doar în parte acțiunea, fără însă a da curs finalizării scopului pentru care ea a fost susținută, nedând eficiență fondului. Arată recurenții-reclamanți că, în raport de norma juridica pe care se fundamentează (art. 20 din O.G. nr. 137/2000), motivele care stau la baza recursului incident și a celui provocat se suprapun/coincid în mare parte cu cele care stau la baza apărărilor față de recursul CNCD, cu privire la care solicită a fi respins ca nefondat, în special a considerentelor pe care se fundamentează, motiv pentru care apreciază că se impune abordarea lor unitară, scopul demersului fiind acela de schimbare a hotărârii primei instanțe în sensul rezolvării fondului, în măsură a produce, astfel, consecințe asupra situației juridice în proces, în raport de motivele care stau la baza recursului principal. În ceea ce privește criticile recurentului principal privind încălcarea normelor de drept material, recurenții-reclamanți arată că recurentul principal admite implicit că instanța de fond, anulând hotărârea CNCD atacată, ar fi fost nu numai în măsură, dar chiar obligată să soluționeze pe fond petiția și nicidecum să procedeze la trimiterea spre soluționare a petiției din nou la recurentă. Recurentul pârât omite însă caracterul de act administrativ al hotărârii atacate, supus anulării tocmai pe calea atacării în contencios administrativ, împreună cu operațiunile administrative premergătoare, în măsura în care hotărârea organului administrativ este nelegală ca urmare a nerespectării unor norme de drept material sau procedural, cu trimitere la prev. art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), c), d) și e), art. 8 și ari. 18 din Legea 554/2004, cu trimitere la art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 37/2000. Cu privire la susținerea recurentului pârât "că aspectele semnalate nu pot intra sub incidența O.G. nr. 137/2000...", recurenții reclamanți arată că acesta dă o interpretare defectuoasă normelor care îi reglementează competențele de soluționare, aspectul relevat de către instanța de fond, în aprecierea asupra competenței de soluționare a petiției de către recurentă, cu trimitere la includerea obiectului petiției în prevederile art. 19 (1), art. 20 (1), cu trimitere la prevederile art. 1 (1) lit. e) pct. i), toate din O.G. nr. 137/2000. Or, atâta vreme cât obiectul petiției este subscris însăși obiectului de activitate al CNCD, respectiv al Colegiului director, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, reglementată ca atare de conținutul art. 20 alin. (1) - (7), respectiv al art. 23 alin. (1), cu trimitere și la prev. art. 2 alin. (1) lit. c), d) și e) din Legea 554/2004, soluția instanței de fond în privința anulării Hotărârii 278/10.06.2015 a colegiului director din cadrul CNCD este temeinică și legală. Practic, poziția recurentei se concretizează într-un refuz nejustificat de a soluționa pe fond petiția, petiție aferentă invocării unei discriminări formulate tocmai în sensul relevat de propria-i lege de organizare și funcționare, iar ulterior de către instanța de fond prin soluția atacată. Nicidecum pentru aceste considerente petiția nu poate fi soluționată în continuare de către recurenta CNCD, ci pentru argumente care țin, pe de o parte, de o neînțelegere din partea acesteia asupra obiectului petiției, iar pe de altă parte, de o "epuizare a pronunțării", pe fond, de către organul administrativ-jurisdicțional în procedura pe care a derulat-o anterior emiterii hotărârii colegiului director contestată. Pentru termenul din 10.02.2015, colegiul director s-a antepronunțat nu numai "asupra excepției ridicate din oficiu, dar implicit și asupra însăși a petiției subsemnaților petenți, într-un sens lipsit de orice echivoc..., pronunțându-se astfel chiar pe fondul problematicii ce constituie însăși esența petiției subsemnaților." Argumentele aduse de colegiul director prin citația din 20.01.2015, aduse în susținerea necompetenței materiale a acestuia, sunt de natură a atrage antepronunțarea de către acesta asupra însăși netemeiniciei petiției, respectiv o antepronunțare pe fondul petiției și asupra argumentelor aduse de noi în privința discriminării existente în raport de beneficiarii de hotărâri judecătorești de la alte DSP din țară, la care se raporta situația de discriminare, antepronunțare susținută ca atare prin argumentele aduse "pe fond" în susținerea recursului CNCD, de natură a argumenta însăși formularea recursului incident și a celui provocat, cu consecința solicitării ca instanța de recurs să se pronunțe ea însăși în rejudecarea litigiului în fond sau, în subsidiar, în măsura în care Înalta Curte, în raport de circumstanțele cauzei, ar trece peste restricția impusă de prevederile art. 497 C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 să trimită cauza spre a se judeca în fond la prima instanță care a pronunțat hotărârea atacată, sau la altă instanță de același grad. Recurenții invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, arătând că, prin sentința recurată în prezentul dosar, deși instanța de fond a făcut o analiză exhaustivă a motivelor în fapt și drept care au impus anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 (a Colegiului director - n.n.) a CNCD, a omis însă să analizeze celelalte cereri pe care le-a formulat, respectiv argumentele recurenților în susținerea necesității ca instanța, în raport de caracteristicile speței, să soluționeze pe fond cauza dedusă contenciosului administrativ. În rejudecare, instanța de fond nu mai poate să dea curs cererii formulate " într-un alt subsidiar", respectiv de a trimite cauza din nou Colegiului director al CNCD pentru a soluționa pe fond petiția. Un alt argument este acela care ține de caracterul colegial al Colegiului director al CNCD, care a luat hotărârea atacată în unanimitatea și totalitatea numărului său de membri - 9, iar în condițiile în care el s-a antepronunțat pe fondul petiției (chiar și doar în sensul inadmisibilității ei în raport de prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000), în mod evident că nu mai poate să analizeze și pronunțe o hotărâre în sensul celor solicitate prin petiție. Apreciază recurenții reclamanți că, astfel, instanța de fond a încălcat unul din principiile fundamentale ale procesului civil, cel al dreptului la un proces echitabil, cu trimitere implicită și la "termenul rezonabil" de soluționare impus de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană. Așadar, instanța de fond trebuia să analizeze și să soluționeze cu prioritate cererea cu caracter principal. Or, instanța de fond nu a dat curs prevederilor art. 501 C. proc. civ. (în special ale alin. (3) a căror respectare, în raport de temeinicia motivelor pe care le-a invocat, impuneau judecata pe fond a celor solicitate prin petiție și implicit prin acțiunea în contencios administrativ, astfel că, nerespectarea de către instanța de fond a statuărilor din recurs se subscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Arată recurenții reclamanți că, de principiu, conform art. 6 alin. (1) din Legea 554/2004, jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative. Or, în contextul în care instanța de fond a justificat soluția de respingere "în rest" a acțiunii, fără o analiză asupra celor pe care le-au invocat în privința antepronunțării de către organul administrativ-jurisdicțional, încă în faza premergătoare pronunțării asupra hotărârii sale, atacate, analiză care ar fi putut duce la soluționarea în fond a litigiului în sensul dezvoltat mai sus, respectiv a respins celelalte cereri fără a motiva în sensul pretins de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu trimitere și la celelalte considerente expuse mai sus, acestea sunt aspecte de natură să atragă incidența și a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. I.

Recursul incident formulat de intimatul-pârât Ministerul Sănătății De asemenea, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat cerere de recurs incident împotriva aceleiași hotărâri, solicitând admiterea acesteia, casarea sentinței recurate, în ceea ce privește admiterea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Sănătății. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul -pârât Ministerul Sănătății a susținut în esență că, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, dat fiind că toate motivele din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți vizează nesoluționarea în fond a cererii depusă de aceștia la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și încălcarea procedurilor, specifice soluționării cererilor formulate de petenți, de această instituție, iar Ministerul Sănătății nu a avut nicio atribuție/competență în soluționarea cererii și pronunțarea Hotărârii nr. 278/10.06.2015, organul emitent al acesteia fiind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ceea ce are drept consecință lipsa calității procesuale a Ministerului Sănătății. Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a solicitat în principal respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Sănătății, având în vedere că, din situația de fapt reiese faptul că între reclamanți și Ministerul Sănătății nu există raporturi juridice de muncă. Ministerul Sănătății nu este responsabil de încheierea sau neîncheierea contractului individual de muncă pentru fiecare reclamant deoarece aceasta obligație revine Direcției de Sănătate Publică a județului Brașov. Direcțiile de sănătate publică județene si a Municipiului București, inclusiv Direcția de Sănătate Publică a județului Brașov, sunt "servicii publice deconcentrate, cu personalitate juridică, ale Ministerului Sănătății, în subordinea cărora funcționează alte unități cu personalitate juridică, conform prevederilor legale". Așadar, Direcția de Sănătate Publică a județului Brașov reprezintă autoritatea de sănătate publică la nivel local. I.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului principal promovat de pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării au formulat întâmpinare recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., solicitând respingerea recursului principal, motivele fiind cele arătate în recursul incident și provocat declarat de aceștia, pe care reclamanții le-au solicitat a fi analizate împreună ce întâmpinarea. De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare la recursul incident și recursul provocat formulat de către reclamanți prin care a solicitat respingerea acestora. În esență, recurentul pârât a susținut că instanța de judecată a păstrat limitele investirii precum și limitele stabilite de decizia prin care s-a dispus rejudecarea cauzei. Prin recursul incident și cel provocat, recurenții solicită casarea sentinței și, în rejudecare, să fie soluționată cererea de chemare în judecată raportat la capetele de cerere formulate în subsidiar. Or, instanța de judecată a admis capătul principal de cerere, ceea ce făcea imposibilă și admiterea capetelor de cerere subsidiare. Instanța de judecată era în imposibilitate de a admite acțiunea așa cum a fost formulată, dat fiind faptul că principala cerere a reclamantei a fost de a fi anulată Hotărârea nr. 278/10.06.2015 și obligarea C.N.C.D de a soluționa petiția reclamanților pe fondul acesteia, iar în subsidiar (în cazul în care primul capăt de cerere va fi respins) să aprecieze că pârâta Consiliul Național de Combatere a Discriminării a judecat pe fond, iar instanța să constate că există o situație de discriminare. Or, cele două cereri reprezentate de obiectul principal și de cel cu caracter subsidiar sunt incompatibile, instanța neputând și să oblige CNCD să soluționeze petiția pe fond, dar și să constate că aceasta a fost soluționată pe fond de CNCD. II. Procedura de soluționare a recursurilor În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din data de 11 mai 2020 s-a fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 22 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. Alte aspecte procesuale În ședința publică de la termenul de judecată din data de 22 martie 2022, înainte de închiderea dezbaterilor, Înalta Curte a calificat recursul provocat declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., ca având caracterul unui recurs incident, reținând, așadar, că aceștia au exercitat o singură cale de atac, ce va fi analizată doar prin raportare la dispozițiile art. 472 C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 491 C. proc. civ., aceste aspecte fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri. Deopotrivă, la același moment procesual, reținând că, în esență, recursul incident formulat de recurentul - pârât Ministerul Sănătății, nu vizează recursul principal exercitat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ci recursul incident declarat de reclamanți, din oficiu, instanța a invocat excepția inadmisibilității recursului incident promovat de pârâtul Ministerul Sănătății, în privința căreia se va pronunța cu prioritate, înainte de a trece la analizarea motivelor ce vizează fondul acestui recurs, conform art. 248 C. proc. civ., în sensul admiterii sale. După cum rezultă din dispozițiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile și în materia recursului dată fiind norma de trimitere din art. 491 C. proc. civ., recursul incident se formulează prin raportare la recursul principal, iar nu la un alt recurs incident sau provocat. Prin urmare, nefiind formulat prin raportare la recursul principal, ci la un alt recurs incident, recursul incident promovat de pârâtul Ministerul Sănătății va fi respins ca inadmisibil. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor ce au fost formulate, Înalta Curte constată următoarele: III.1. Recursul principal Recursul principal este fondat, pentru următoarele motive: 1. Este fondată prima critică din recurs, prin care se susține, în esență, lipsa unei sancțiuni pentru nerespectarea obligației de citare a părților si/sau antepronunțare în procedura administrativă desfășurată în fața CNCD, sancțiunea nulității neputând opera decât dacă reclamantul dovedea în fața instanței de fond că a suferit o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii nr. 278/10.06.2015. Astfel, în lipsa unor reguli speciale de procedură în cuprinsul O.G. nr. 137/2000, în cauză sunt aplicabile regulile generale prevăzute de procedură civilă în materia regimului nulităților. Articolul 175 noul C. proc. civ. descrie regimul juridic al nulității condiționate de existența unei vătămări, acest tip de sancțiune reprezentând regula, în timp ce nulitatea necondiționată constituie excepția, concluzie ce transpare din faptul enumerării legale a nulităților necondiționate. Aceste prevederi legale formează dreptul comun în materia nulităților actelor de procedură, aplicându-se ori de câte ori nu este cazul unei nulități necondiționate. Art. 175 C. proc. civ.. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului. În cauză, reclamanții intimați nu au susținut și nu au făcut dovada unei vătămări concrete derivate din așa-zisa antepronunțare a autorității, prin chiar emiterea citației, cu privire la competența de soluționare a chestiunii deduse prin petiție. Mai mult, nici ce-a de a doua condiție stipulată de art. 175 noul C. proc. civ. nu este îndeplinită. Sub acest aspect, Înalta Curte reține principiile stabilite în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. x/08), cu privire la respectarea standardelor și garanțiilor art. 6 din C.E.D.O. în procedura administrativ-jurisdicțională. La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într-o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o "pedeapsă" mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată, pronunțată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat. Or, în cauză, eventualele neregularități ale procedurii administrative desfășurate în fata CNCD nu pot atrage, prin ele însele nulitatea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a Colegiului director al CNCD, de vreme ce reclamanții intimați au avut posibilitatea de a își susține poziția în fața instanței de judecată, respectându-se astfel principiul contradictorialității și dreptului la apărare. Înalta Curte reține că, asupra naturii controlului efectua de CNCD, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008 și Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat în privința Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării că acesta nu este o instanță extraordinară, ci o autoritate publică care își exercită atribuțiile independent, liber de orice influență din partea oricărei instituții ori autorități publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale. Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. Așadar, prin reglementările amintite, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi. împrejurarea că, în soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenți constatatori care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin ordonanță, iar, în vederea aflării adevărului, aceștia desfășoară și o activitate de investigare, nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activității Colegiului director față de părțile implicate. Astfel, Curtea a stabilit că, potrivit dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art. 126 alin. (5) care interzice înființarea de instanțe extraordinare. În raport de această natură de organ administrativ cu atribuții jurisdicționale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în cauză devin pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Menarini Diagnosis, astfel încât dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate și dreptul la apărare se consideră a fi garantat, dacă cei interesați au posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Deși dreptul la o judecare echitabilă, implicând garantarea dreptului la apărare și contradictorialitate, trebuie asigurat în principiu și în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicționale, nu este imperios necesar, sub sancțiunea nulității, ca procedurile în fata autorității administrative să fie conforme întru totul cu prevederilor art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituție și nu orice carență procedurală atrage nulitatea hotărârii, de vreme ce O.G nr. 137/2000 asigură dreptul părții interesate de a contesta o hotărâre a Consiliului în fața instanței de judecată, care oferă toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, în mod greșit a constatat instanța de fond încălcarea dreptului la un proces echitabil, ceea ce a condus la greșita admitere a acțiunii reclamanților pentru acest unic considerent. În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea acesteia pe fondul său. 2. Rejudecând cauza pe fondul acesteia, Înalta Curte reține că sunt fondate argumentele recurentului potrivit cărora aspectele semnalate de reclamanții intimați nu pot intra sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenței materiale. O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede că tratamentul diferit pentru definirea discriminării, trebuie să aibă la bază o serie de criterii prevăzute la alin. (2), referitoare la rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și trebuie să se refere la persoane aflate în situația comparabile dar care sunt tratate în mod diferit. O.G. nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus anunțate se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative. Or, ceea ce reclamă recurenții nu se identifică cu nici un criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, motivul "încadrării" actualilor reclamanți fiind posibila interpretare eronată a unor prevederi legale de către reclamatul de discriminare, iar nu criterii precum handicapul, rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu de discriminare. Comportamentele discriminatorii la care se referă O.G. nr. 137/2000 nu se identifică cu situațiile ce reclamă amendamente legislative și nu provin din modalitatea diferită de interpretare și aplicare a unor acte normative, ci din raportarea la un criteriu concret de discriminare. În acest sens sunt și cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 și Deciziile nr. 818, 819, 820 si 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008, în care s-a arătat că: "Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Actul normativ criticat sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientării sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată." În acord cu statuările Curții Constituționale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare. Exercitarea acestor competențe privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu include și pronunțarea asupra unor aspecte de legalitate sau temeinicie cu privire la situația concretă a reclamanților și nici oferirea unor a unor interpretări de principiu sau aplicări concrete a actelor normative incidente. Pentru a verifica cele susținute de reclamanții recurenți în prezenta cauză dedusă judecății C.N.C.D. este chemat practic să se substituie instanței judecătorești pentru a analiza dacă în situația acestora interpretarea și aplicarea prevederilor legale invocate. Or, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, interpretarea, implicit aplicarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești în opera de înfăptuire a justiției, iar contrarul acestei interpretări/aplicări se realizează prin exercitarea căilor de atac. Curtea observă, pe de altă parte, că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii."Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Aceste posibile interpretări diferite nu constituie discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, iar rezolvarea inconvenientelor derivând din aceste divergențe de interpretare nu ține de competența CNCD. CNCD nu se putea subroga instanțelor de judecată pentru a da o dezlegare aspectelor de fond ale petiției care vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare. III.2. Recursul incident formulat de reclamanți Pentru motivele mai sus arătate este nefondat recursul incident formulat de reclamanți, prin care aceștia tind în esență la a obține soluționarea cauzei pe fond de către instanță, ceea ce Înalta Curte a și făcut, ajungând însă la concluzia opusă celei susținute de recurenți în sensul existenței unei discriminări. Distinct față de argumentele la care a răspuns deja în cele de mai sus cu privire la inexistența discriminării, Înalta Curte va răspunde criticii formulate în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție. În acord cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, Înalta Curte reține că înțelesul termenului "facultativ", din cuprinsul normei fundamentale invocate, caracteristic jurisdicțiilor speciale administrative, semnifică faptul că persoana interesată poate alege între a se adresa direct instanțelor judecătorești sau, mai întâi, jurisdicției administrative speciale, și, ulterior, dacă este nemulțumită de soluție, instanțelor judecătorești. Procedurile administrativ-jurisdicționale constituie, așadar, o măsură de protecție a persoanei. Curtea a constatat că, în condițiile în care legiuitorul constituant derivat din anul 2003 a introdus caracterul facultativ al acestor jurisdicții, implicit, a dat posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct instanței judecătorești (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014). În orice caz, Înalta Curte a dat o dezlegare pe fondul cauzei cu privire la susținerile reclamanților recurenți, astfel că aceste critici sunt și lipsite de obiect. Pentru aceste motive, în baza art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., recursul incident va fi respins. IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar în baza art. 497 va casa sentința civilă recurată și rejudecând cauza pe fond va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanți. În baza art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., recursurile incidente vor fi respinse, cel al reclamanților ca nefondat, iar cel al pârâtului Ministerul Sănătății ca inadmisibil.