ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 958/2023

Ședința publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.06.2021, pe rolul Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C. a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 337/31.03.2021, obligarea pârâtului CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice, de victimizare și de incitare la ură la adresa sa cu privire la faptele sesizate prin petiția nr. 3997/03.07.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 124 din data de 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C. și a obligat reclamantul să plătească pârâtului C. suma de 5.950 RON și pârâtului B. suma de 2.094,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 124 din data de 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că CNCD a constatat în mod nelegal și abuziv, cu încălcarea nomelor de drept, faptul că în cazul celor sesizate prin petiția nr. 3997/03.07.2020 nu sunt întrunite condițiile pentru existența unei fapte de discriminare, de victimizare și de incitare la ură la adresa recurentului-reclamant.

În motivarea deciziei, CNCD se bazează pe art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului și afirmă că, spre exemplu, "termenul de infam nu reprezintă un limbaj al urii" (pct. 30 din hotărârea CNCD) și că "afirmațiile privind persoanele care candidează la o funcție publică ating interesul general".

În cauză, instanța de fond a nesocotit complet faptul că afirmația "infam" utilizată de pârâtul B. cu privire la persoana recurentului-reclamant într-un portal de internet cu acces public este complet lipsită de temei faptic.

Nici pârâții și nici instanța de fond nu au produs dovezi care să justifice cât de puțin ultilizarea noțiunii de "infam" cu privire la persoana recurentului-reclamant într-un articol publicat pe un portal de informare publică.

Afirmă instanța de fond că "Prin urmare, Curtea constată că libertatea de exprimare a ziariștilor, mai ales, trebuie raportată nu numai la informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență, dar mai ales la acelea care deranjează sau sunt stânjenitoare, mai ales în situația in care aspectele vizate sunt unele de interes public, în condițiile in care judecățile de valoarea sunt acceptate cât timp formularea acestora nu este complet lipsita de temei faptic".

Or, în cauză, în contextul evocat de reclamant - candidatura sa la un post în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea constată că aspectele evocate de articolul de presă se circumscriu unui interes public general, deoarece vizează o procedură de selectare a unor persoane pe funcții publice într-o instituție de nivel național, importantă.

În continuare, recurentul-reclamant arată faptul că nici pârâții și nici instanța de fond nu au produs dovezi prin care probeze calitatea de jurnalist a autorului articolului în cauză, respectiv a lui B..

În mod eronat și cu totul nejustificat, instanța de fond afirmă că în cauză este vorba despre un articol de presă ce conține informații de interes public general scris de un jurnalist.

În realitate însă, dacă în cauză ar fi fost vorba despre un articol de presă autorul B. ar fi trebuit să probeze faptul că este jurnalist, iar pârâtul C. ar fi trebuie să probeze în orice fel faptul că derulează activități specifice presei scrise sau audiovizuale.

Contrar celor susținute de instanța de fond, în cazul de față nu avem de-a face cu un articol de presă în sensul clasic, real, obiectiv, al cuvântului ci despre un cetățean particular care publică pe un portal de internet opinii personale cu privire la anumite subiecte care îl preocupă.

Acest fapt este perfect legal și poate fi acoperit de dreptul la liberă exprimare numai și numai dacă opiniile pe care B. le difuzează în spațiul public conțin informații reale, veridice, care au temei faptic, în cauză fiind vorba despre un portal de informare publică nu despre un portal de bancuri sau povești nemuritoare.

Nici instanța de fond și nici pârâții nu au probat temeiul faptic al utilizării noțiunii "infam" cu privire la persoana recurentului-reclamant în cadrul articolului în cauză precum și în cadrul multor altor articole publicate pe același portal.

Cu privire la afirmativa comiterii unei fapte de discriminare împotriva recurentului-reclamant arată că potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale".

În cauză, prin utilizarea sintagmei "infam" și prin acuzațiile nefondate care i-au fost aduse de autorul articolului în cauză, recurentul-reclamant susține că a fost supus unui tratament injust și degradant.

Autorul articolului nu a căutat să informeze opinia publică cu privire la o faptă obiectivă, dovedind din acest punct de vedere o lipsă de cunoaștere a elementelor de bază ale deontologiei profesionale de jurnalist.

În cauză, printr-un comportament activ, autorul articolului l-a defavorizat nejustificat și l-a supus unui tratament injust și degradant prin natura acuzațiilor care i-au fost aduse public, fără să i se ofere posibilitatea de a se apăra în fața cititorilor portalului.

Autorul articolului este un etnic maghiar și a redactat un amplu articol despre recurentul-reclamant în care a făcut afirmații care aduc atingere onoarei, demnității, reputației și prestigiului său, îl discrimineză în mod evident, îl victimizează și incită la ură împotriva sa.

Niciun alt candidat la acest concurs nu a beneficiat de un asemenea articol amplu cu privire la candidatura sa la CNCD.

Cu privire la afirmativa comiterii unei fapte de victimizare împotriva recurentului-reclamant a arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "În România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege".

Una dintre acuzațiile care i se aduc în articolul incriminat este aceea că prin intermediul asociației sale a câștigat sute de procese în instanțe și a aplicat legea în privința arborării unor simboluri nelegale și a amplasării unor inscripții nelegale pe instituțiile statului român: "Through his association called the Civic Association for Dignity in Europe (ADEC), he has initiated hundreds of lawsuits against Hungarian and Szekler symbols and, as a result, Szekler settlements have had to remove flags and Hungarian inscriptions from stateowned institutions", se afirmă în articolul în cauză.

Din formularea textului reiese că recurentul-reclamant ar fi decis singur îndepărtarea unor simboluri nelegale și a unor inscripții nelegale de pe instituțiile statului român și ar fi comis niște nedreptăți față de alți cetățeni.

Susține că este acuzat și supus oprobiului public pentru că utilizează mijloace legale și democratice pentru a asigura ordinea și legalitatea în domenii în care statul român nu întreprinde suficiente acțiuni pentru a garanta aplicarea legii. Este acuzat că acționează din zona societății civile pentru a aplica legea și pentru a stopa procesul violent de epurare etnică la care sunt supuși românii din județele Covasna și Harghita.

În realitate, recurentul-reclamant a utilizat mijloace legale și democratice, cu instrumente specifice societății civile, și a aplicat legea în zona județelor Covasna și Harghita, însă nu acesta a pronunțat sentințe, ci magistrații, iar faptul că magistații pronunță sute de sentințe favorabile recurentului-reclamant dovedește faptul că acțiunile sale nu sunt doar îndreptățite, ci sunt și o dovadă indubitabilă a probității sale morale, a justeței acțiunilor și a spiritului democratic și legal care guvernează atât viața privată cât și activitatea publică, voluntară, în spiritul și interesul legii.

Cu privire la afirmația comiterii unei fapte de incitare la ură împotriva sa, recurentul-reclamant arată că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "În România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege".

Prin utilizarea sintagmei "infam" la adresa recurentului-reclamant și prin acuzațiile nefondate că ar fi apropiat de partidele de extremă-dreaptă românești și că câștig procese în justiție, semnatarul articolului, B., este autorul unui comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, a unui comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva persoanei reclamante legat de apartenența acestuia la naționalitatea română și cu privire la convingerile sale cu privire la necesitatea ca legislația și Constituția României să fie respectate și în județele Covasna și Harghita.

Articolul nu conține informații obiective cu privire la activitatea sa și nici nu urmărește să informeze în mod obiectiv opinia publică cu privire la activitatea publică. Mai mult, autorul își prezintă propria viziune cu privire la persoana recurentului-reclamant, făcând afirmații denigratoare cu privire la persoana acestuia prin utilizarea sintagmei "infam" și prin implicarea directă cu organizații politice de extremă-dreapta din România. Aceste afirmații aduc atingere onoarei, reputației, prestigiului și demnității sale ca persoană bine integrată social, care acordă un respect profund unor valori morale fundamentale precum respectul față de lege și față de ceilalți, loialitatea față de țară, respectul față de Eroii Neamului, promovarea valorilor creștine și a vocației europene a națiunii române.

Autorul face afirmații denigratoare și la adresa activității recurentului-reclamant, fără însă să aducă și dovezi în sprijinul afirmațiilor sale, ceea ce face din articolul său un simplu exercițiu denigrator menit să aducă atingere directă demnității recurentului-reclamant ca persoană și să incite la ură împotriva sa.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți B. și C. au invocat excepția tardivității, excepția nulității, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 337/31.03.2021, obligarea pârâtului CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice, de victimizare și de incitare la ură la adresa sa cu privire la faptele sesizate prin petiția nr. 3997/03.07.2020.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, afirmațiile din cuprinsul articolului de presă referitoare la reclamant nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva acestuia, ci se înscriu în limitele libertății de exprimare a ziariștilor, drept care presupune formularea de judecăți critice de valoare, prin recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formulare a unor informații de natură a fi primite favorabil, ci și de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general și public, respectiv activitățile anterioare ale persoanelor care au candidat la un post în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs recurentul-reclamant a invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la incidența cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții "casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea pronunțată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Din analiza cererii de recurs rezultă că, deși recurentul-reclamant invocă acest motiv de casare, nu a formulat critici concrete cu privire la modul în care prima instanță, prin sentința recurată, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respectiv nu a adus argumente în susținerea cazului de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și de altfel, recurentul-reclamant nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate, aspect în raport de care se constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat pur formal și va fi respins.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost identificate aspecte referitoare la lipsa unei motivări efective și suficiente a soluției pronunțate de prima instanță.

Așa fiind, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat Hotărârea nr. 337/31.03.2021, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin prisma dispozițiilor legale incidente, explicând cu suficientă claritate raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea dedusă judecății este neîntemeiată.

În contextul în care și acest motiv de recurs a fost invocat pur formal, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Prin Hotărârea nr. 337/31.03.2021, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că "afirmațiile formulate de B. și C., sunt protejate de prevederile art. 10 din Convenția Europeană al Drepturilor Omului".

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului referitoare la libertatea de exprimare menționează că: pct. 1. "Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare". Pct. 2. "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Deși dreptul la liberă exprimare a fost considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca piatra de temelie a unei societăți democratice sau ca una dintre condițiile esențiale pentru progres, din cauza domeniului său vast de aplicare și a limitelor adesea incerte, acest drept se află permanent în conflict cu alte drepturi convenționale. Aceasta deoarece, astfel cum s-a apreciat în literatura de specialitate, libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități, fiind intitulată și "libertatea-obligație".

Astfel, Înalta Curte constată că este deosebit de important a se stabili natura unor afirmații, respectiv dacă acestea reprezintă fapte sau judecăți de valoare de vreme ce, de aceasta depinde chiar soluția pe fondul cauzei - proporționalitatea soluției pronunțate trebuie adaptată în funcție de aceste variabile.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, regula de tradiție este aceea că faptele trebuie să fie supuse probei verității, iar judecățile de valoare nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă. Totuși, judecățile de valoare ce vizează acuzații determinate nu pot fi lipsite de o bază factuală rezonabilă, ce va trebui, la rândul ei, dovedită de autorul afirmațiilor.

Astfel, se impune a identifica modul de calificare a afirmațiilor în fapte și judecăți de valoare.

Un algoritm universal valabil pentru acest demers de calificare, din păcate, nu există, însă, ca regulă generală, se poate preciza că, atunci când anumite exprimări vizează "fapte", este vorba despre acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. De pildă, s-a reținut, în jurisprudența Curții, că reprezintă fapte, iar nu judecăți de valoare, pe motiv că vizează o acuzație concretă, punctuală: publicarea unei informații în sensul că președintele unui stat a decedat; acuzații privind colaborarea cu securitatea; epitete precum "delapidator" sau "hoață"; acuzații în sensul că o anumită persoană ar fi determinat o alta să se sinucidă; acuzații privind comiterea infracțiunii de omor. De asemenea, acuzații privind acordarea unui loc de muncă exclusiv pe criterii de rudenie sau acuzații de lipsă a calificării profesionale sunt fapte, iar nu judecăți de valoare.

Prin urmare, ca regulă generală, ori de câte ori se indică informații punctuale, precise, care sunt susceptibile de a fi probate, acestea trebuie calificate drept fapte.

La polul opus, diverse afirmații precum "imoral", "nedemn", "imbecil", "care ultragiază", "antisocial", sunt considerate judecăți de valoare, având în vedere inclusiv doza de exagerare specifică presei. Trebuie menționat că, de regulă, CEDO a arătat generozitate în calificarea unor afirmații ca judecăți de valoare, mai ales când la mijloc se află un interes public. În egală măsură, în unele cauze mai complexe, Curtea a integrat noțiunea de interes public în analiza fapte-judecăți de valoare.

Folosirea unor epitete ca "neo-fascist local", "nazist", beneficiază de protecția art. 10 CEDO și nu presupun proba faptului că acea persoană chiar aparține unui astfel de partid extremist, ci doar o bază factuală că persoana promovează politici de acel tip. La fel, în cauza Paturel c. Franței, compararea metodei "deprogramming" cu metodele psihologice sovietice folosite împotriva dizidenților a fost catalogată drept judecată de valoare. Hrico c. Slovaciei - calificarea unei decizii ca "farsă legală" și acuzația la adresa unei persoane că are un trecut fascist au fost considerate simple opinii.

Totodată, folosirea cuvântului "imbecil" (Trottel) a fost considerată o judecată de valoare ce nu depășește limitele libertății de exprimare, nefiind un atac la persoană gratuit, întrucât autorul lui a explicat sensul în care a fost folosit.

Pe cale de consecință, judecățile de valoare pot fi definite ca opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăți de valoare.

Prin urmare, existența unei legături între judecata de valoare și baza factuală pe care se sprijină diferă de la caz la caz, în funcție de circumstanțe, analiza raportându-se întotdeauna la particularitățile de facto ale cauzei.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu trebuie să depășească limitele ce țin în special de protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliștii sunt protejați de art. 10 din Convenție chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună-credință, pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu a acționat cu rea-credință, iar subiectul este de interes public.

Astfel, cerința impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenței unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta și buna-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Este real că art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului nu acoperă informații false și denigratoare, însă, în cauză, conținutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare.

Cum reclamantul este o persoană publică, a scris articole pe blogul personal, despre abuzurile administrației publice locale din Județele Covasna și Harghita, a depus candidatură pentru a ocupa un post în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, deci este implicat în viața publică și politică, interesul cu privire la o eventuală faptă sau conduită este justificat, reținându-se, corelativ, o toleranță mai mare față de mijloacele utilizate în dezbatere.

Prin urmare, afirmațiile din cuprinsul articolului intitulat "Infamous blogger A. seeks seat on anti-discrimination council", în care se utilizează sintagma "infam" și susținele că "reclamantul, prin intermediul D., a intentat sute de procese în instanțe și a aplicat legea în privința arborării unor simboluri maghiare și secuiești și a amplasării unor inscripții în maghiară pe instituțiile statului român", că "ar fi afiliat partidelor naționaliste române", făcându-se referire la "presupusa sa implicare în evenimentele din 6.06.2019 de la Valea Uzului", nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva acestuia, ci se înscriu în limitele libertății de exprimare a ziariștilor, care presupune recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formularea unor informații de natură a fi primite favorabil, ci și de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general și public – activitățile anterioare ale persoanelor care au candidat la un post în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Chiar dacă acest articol cuprinde o doză de exagerare și de provocare, acestea sunt judecăți de valoare și sunt admisibile într-o societate democratică pentru jurnaliști, iar pe de altă parte, chiar dacă au stârnit indignarea recurentului-reclamant, instanța de recurs apreciază că maniera în care jurnalistul a prezentat afirmațiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenția care l-a animat pe pârâtul-jurnalist nu a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public.

În concluzie, se constată că instanța de fond a reținut corect că faptele imputate pârâților de către recurentul-reclamant nu au caracter ilicit și că raportul de proporționalitate dintre dreptul reclamantului protejat de art. 2 din Legea nr. 137/2000 și dreptul pârâților la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat prin afirmațiile din cadrul articolului "Infamous blogger A. seeks seat on anti-discrimination council".

Așa fiind, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7500 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimații-pârâți C. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 124 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7500 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimații-pârâți C. și B..

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2023.