ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3398/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2021 sub dosar nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD, Consiliul), B. și C., a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 375/21.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al CNCD, solicitând anularea hotărârii contestate, cu consecința respingerii ca nefondată a petiției înregistrate în evidențele CNCD sub nr. x/10.04.2020 și a exonerării sale de orice răspundere contravențională.

1.2. Prin procesul-verbal din data de 01 ianuarie 2022, dosarul a fost transferat de la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța, conform Hotărârii CSM nr. 1083/16.09.2021, sub nr. x/2021*.

Prin sentința civilă nr. 65 din 11 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C. ca nefondată și a obligat reclamantul la plata către pârâte a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli judecată (onorariu avocat).

Împotriva sentinței civile nr. 65 din 11 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a analizat motivele din acțiune referitoare la neîntrunirea elementelor discriminării/hărțuirii, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, prin raportare la conținutul hotărârii CNCD contestate și nici nu a procedat la o analiză proprie a îndeplinirii cerințelor acestui text de lege. Instanța de fond nu a indicat, concret, care dintre faptele imputate de intimatele-pârâte ar reprezenta fapte de discriminare și care fapte de hărțuire. De altfel, nici celelalte susțineri din cuprinsul contestației nu au fost analizate de instanța de fond, judecătorul cauzei rezumându-se la a prezenta parte din aspectele reținute de CNCD și parte din susținerile reclamantului, fără a indica motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici cele pentru care a înlăturat/validat unul sau altul dintre punctele de vedere exprimate de părți.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă greșita interpretare și aplicare a art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Consideră că de esența discriminării este existența unei diferențe de tratament, pe baza unuia dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că tratamentul aplicat unei persoane trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe similare sau comparabile. Este necesar, astfel, să fie identificate două situații comparabile, cărora le-a fost aplicat un tratament diferit în considerarea unuia dintre criteriile prevăzute de lege. În același sens s-a reținut și în jurisprudența CEDO, în aplicarea art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fudamentale, recurentul-reclamant dând cu titlu de exemplu hotărârea pronunțată în cauza Thlimmenos contra Greciei la data de 06.04.2000 și hotărârea pronunțată în cauza Fredin contra Suediei la 18.02.1991. Astfel, recurentul-reclamant concluzionează că, pentru existența discriminării, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui tratament diferențiat al unor situații analoage; acest tratament să aibă la bază un criteriu de discriminare din cele reglementate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000; tratamentul să aibă ca scop/finalitate/efect înlăturarea/limitarea sau îngrădirea folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

În raport de aceste aspecte, susține recurentul-reclamant că în speță nu au fost verificate condițiile anterior menționate pentru constatarea săvârșirii faptei de discriminare/hărțuire. Nu a fost invocată și nici demonstrată existența unor situații comparabile, respectiv nu s-a indicat, nici de către intimatele-pârâte, nici de către CNCD și nici de către instanța de fond care este diferența de tratament aplicată intimatelor în raport de situația analoagă a altui funcționar public față de care s-ar putea reține o eventuală discriminare.

Arată că intimatele-pârâte nu au fost excluse din echipele de implementare, ci au fost doar înlocuite, la fel ca în cazul altor funcționari publici, iar adoptarea măsurii s-a făcut pe criterii obiective și în vederea asigurării unei rotații a funcționarilor publici implicați în derularea proiectelor europene, pentru a evita o eventuală discriminare a funcționarilor publici care nu au fost niciodată nominalizați în aceste echipe. Dispozițiile de înlocuire din funcție nu au fost contestate de intimatele-pârâte, astfel că măsura este una legală, întrucât actul administrativ este prezumat a fi legal până la momentul anulării sale.

Consideră că nici măsura eliberării din funcție nu are caracter discriminatoriu, nefiind indicată situația analoagă în raport de care se invocă un astfel de caracter, iar pe de altă parte această măsură este la latitudinea angajatorului, legalitatea sa fiind analizată doar de instanța de judecată, neputând fi, prin sine, o faptă discriminatorie. Chiar și în ipoteza anulării actului de eliberare din funcție, tot nu s-ar putea reține existența unui act de discriminare, lipsind cerința obligatorie a situației analoage. Nici împrejurarea înlocuirii și, ulterior, eliberării din funcție a celor două intimate după eliberarea din funcție a administratorului public al municipiului Medgidia, cu care acestea se află în relații de afinitate și cu care recurentul a avut relații tensionate și numeroase litigii, nu este de natură a justifica reținerea faptei discriminatorii, câtă vreme lipsește situația analoagă. De asemenea, nici pretinsul refuz al recurentului-reclamant de transfer a intimatei-pârâte C. nu reprezintă act de discriminare, neexistând o diferență de tratament față de o altă persoană din cadrul unității administrativ-teritoriale, iar refuzul a fost justificat de demararea procedurii de eliberare din funcție.

În opinia recurentului-reclamant, nu se poate reține nici discriminarea bazată pe apartenența la o categorie socială ori pe convingerile intimatelor în privința refuzului semnării actului adițional la contractul de asfaltare, câtă vreme intimatele nu au indicat categoria socială care ar fi generat producerea faptei de discriminare, iar emiterea dispozițiilor de reconstituire a echipelor pentru implementarea proiectelor europene a fost dispusă în raport de criterii obiective, pentru a se asigura egalitatea între funcționarii angajați în cadrul instituției, iar nu în raport de convingerile intimatelor-pârâte.

Întrucât a omis analizarea acestor aspecte, apreciază recurentul-reclamant că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare în speță a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Sub un al doilea aspecte, apreciază recurentul-reclamant că în speță nu sunt întrunite nici condițiile prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la fapta de hărțuire. În cuprinsul sentinței nu a fost analizat conținutul legal al noțiunii de hărțuire și nu au fost prezentate motivele de fapt și de drept care susțin existența acestei fapte. Pentru a reține o astfel de faptă, instanța trebuia să analizeze dacă faptele imputate pot fi apreciate drept comportament nedorit legat de unul dintre criteriile prevăzute de textul de lege amintit și dacă acest comportament a avut ca obiect lezarea persoanei și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Or, simpla adoptare a unor măsuri precum înlocuirea din echipele de implementare sau eliberarea din funcție nu reprezintă, în sine, o hărțuire, legalitatea măsurilor putând fi analizată de instanțele judecătorești competente.

Consideră recurentul-reclamant că, și în situația în care actele emise în exercitarea atribuțiilor sale ar fi fost anulate de instanța de judecată, nu s-ar putea reține o faptă de hărțuire la adresa celor două intimate, câtă vreme atribuțiile au fost exercitate în limita puterii de apreciere acordată prin lege, măsurile dispuse nefiind legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau de orice alt criteriu, iar aceste măsuri nu au creat un cadrul de intimidare ostil, degradant, umilitor sau jignitor pentru intimate. Înlocuirea din cadrul echipelor de implementare a proiectelor europene nu a fost dispusă exclusiv cu privire la intimatele-pârâte, delegarea în cadrul altor departamente a reprezentat o măsură necesară pentru eficientizarea activității, iar eliberarea din funcție a fost justificată de rezultatul rapoartelor de evaluare profesională. Astfel, nu se poate susține că aceste măsuri au fost determinate de pretinsele tensiuni între recurentul-reclamant și fostul administrator public al Municipiului Medgidia, cu care intimatele se află în grad de afinitate.

Mai arată recurentul-reclamant că a avut un comportament civilizat la adresa intimatelor-pârâte, fără a exercita un act de intimidare, amenințare la adresa acestora, comunicându-le că măsurile adoptate sunt justificate de situații obiective existențe la nivelul unității administrative-teritoriale, iar nu de criterii subiective legate de persoana intimatelor.

Intimatele-pârâte B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susțin intimatele că, la pct. 50-54 din Hotărârea CNCD contestată, sunt enumerate faptele imputate reclamantului, care constituie deopotrivă hărțuire și discriminare, criteriul avut în vedere fiind relația/gradul de rudenie cu fostul administrator public D.. Prin contestația formulată nu au fost aduse critici distincte cu privire la faptele reținute la pct. 51-54 din hotărârea CNCD, astfel că acestea au rămas definitive, fiind criticat doar pct. 50 din hotărâre și anume eliminarea din proiectele europene a intimatelor-pârâte. Astfel, apreciază că motivele de recurs cu privire la faptele reținute de CNCD la pct. 51-54 sunt inadmisibile și nu pot face obiectul recursului, nefiind contestate în fond.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele-pârâte susțin că acesta este neîntemeiat, întrucât faptele reținute de CNCD sunt deopotrivă discriminare și hărțuire, ambele având ca punct de plecare un criteriu, în speță afinitatea pârâtelor cu numitul D.. Faptele de discriminare cu caracter sistematic constituie hărțuire, iar acestea continuă și în prezent, câtă vreme, după ce intimatele au câștigat procesele vizând anularea deciziilor de eliberare din funcție și reintegrare în muncă, reclamantul refuză să le integreze, desființându-le posturile, ceea ce a determinat noi litigii.

Referitor la motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-pârâte susțin că situația comparabilă se apreciază în raport de toți ceilalți funcționari din cadrul instituției pârâte, care nu au fost supuși unor astfel de tratamente.

Cât privește criticile din contestație referitoare la pct. 50 din hotărârea CNCD, intimatele-pârâte arată că în speță nu a operat o înlocuire din echipele de implementare a proiectelor europene, ci o eliminare totală din aceste proiecte, sens în care reiterează contextul factual în care s-a produs această eliminare și concluzionează în sensul că nu a existat o rotație a personalului, ci, în timp ce alți colegi au rămas implicați în aceste proiecte, ei fiind doar mutați de la un proiect la altul, intimatele au fost eliminate complet din toate proiectele.

În ceea ce privește discriminarea prin evaluarea intimatelor-pârâte cu calificative minime fără o justificare obiectivă, intimatele fac trimitere la soluțiile din litigiile în cadrul cărora au fost anulate rapoartele de evaluare.

Consideră nefondată și critica conform căreia CNCD nu avea dreptul să analizeze aspectele sesizate, depășindu-și competența.

Totodată, arată că la fond reclamantul nu a criticat mențiunea de la pct. 54 din hotărârea CNCD, privitoare la refuzul acordării transferului pârâtei C., pe care CNCD a apreciat-o a fi faptă de discriminare și hărțuire, dovedită cu înscrisuri, înregistrări audio și martori. Această faptă, împreună cu toate celelalte fapte reclamate, pe care intimatele-pârâte le enumeră reprezintă în opinia lor acte de hărțuire morală care au condus la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată că toate criticile expuse de reclamant sunt admisibile și pot face obiectul analizei instanței de control judiciar, fiind neîntemeiate susținerile intimatelor-pârâte potrivit cărora reclamantul nu ar fi contestat în fond decât un singur punct al hotărârii CNCD (pct. 50), astfel că toate criticile din recurs vizând pct. 51-54 ale hotărârii ar fi inadmisibile. Mai exact, pârâtele consideră că reclamantul a contestat doar parte din faptele reținute în sarcina sa, susținere care nu este confirmată de cuprinsul cererii de chemare în judecată. Atât petitul cererii, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta confirmă fără dubiu manifestarea de voință a reclamantului în sensul contestării întregii Hotărâri emise de CNCD sub nr. x/21.04.2021, sub toate faptele reținute în sarcina sa, nu doar a celor prezentate la pct. 50 din hotărâre, care se referă la eliminarea pârâtelor din proiectele de finanțare nerambursabilă. În mod specific, reclamantul face trimiteri atât la delegarea pârâtelor pe alte posturi, cât și la eliminarea lor din echipele de proiecte, dar și la eliberarea pârâtelor din funcțiile publice, contestată în mod distinct la pct. 1.3) din acțiune. Așadar, prin acțiune reclamantul a contestat încadrarea în categoria actelor de discriminare a tuturor faptelor care îi sunt imputate, iar, ca urmare a respingerii acțiunii, acesta are posibilitatea criticării în recurs a modalității în care prima instanță a înțeles să dezlege aspectele de nelegalitate invocate.

În concluzie, Înalta Curte nu decelează niciun aspect de inadmisibilitate a criticilor formulate în recurs.

Prin recursul declarat în cauză reclamantul a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând, în esență, nerespectarea de către instanța de fond a obligației de a analiza toate aspectele deduse judecății și de a prezenta motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului și motivele pentru care a validat sau înlăturat argumentele părților. Examinând cu prioritate acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția [europeană] pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că "Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților." Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze pentru recurs un motiv de nelegalitate/casare distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.".

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut:

"30 . . . . . . . . . .dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).".

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30).".

Raportând aceste considerente de ordin normativ și jurisprudențial la prezentul proces, Înalta Curte constată că sentința recurată nu respectă cerințele unei motivări adecvate, în primul rând prin prisma expunerii insuficiente a situației de fapt deduse judecății. Se observă că sentința cuprinde considerente relativ reduse ca întindere, în cadrul cărora nu se regăsește înfățișat, decât superficial și incomplet, contextul factual (ce apare a fi unul complex în raport de criticile și apărările părților, respectiv conținutul actului litigios) care a determinat formularea sesizării adresate CNCD.

Hotărârea emisă de autoritatea publică, contestată în cauză, reține că faptele reclamantului, astfel cum au fost descrise de pârâte în sesizare și cum au rezultat din probatoriile administrate, îmbracă forma discriminării prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 137/2000 (în cap. IV din hotărârea - Cadrul legal aplicabil, fiind indicate și prevederile alin. (1) al aceluiași articol), concluzie pe care reclamantul a contestat-o prin acțiunea dedusă judecății.

Pentru a stabili dacă acțiunile reclamantului îndeplinesc criteriile din textele de lege amintite, prima instanță trebuia să înfățișeze de o manieră suficientă împrejurările de fapt, aptă să susțină raționamentul logico-juridic prin care instanța face aplicarea textelor de lege incidente la raportul supus analizei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în cuprinsul hotărârii instanța are obligația de a arăta, în concret, situația de fapt pe care o reține în cauză în raport de probele administrate în dosar și de a demonstra aplicarea regulii de drept incidente.

Concret, în cauza de față prima instanță a reținut formularea de către pârâte a sesizării adresate CNCD, a redat soluția din cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 375/21.04.2021 și a sintetizat argumentele pe care s-a întemeiat aceasta, precum și textele de lege apreciate a fi incidente cauzei. În continuare, prima instanță a arătat că din probele administrate (fără a se indica la ce probe se face referire) ar rezulta "fără dubiu" că eliminarea celor două pârâte din echipele de proiect s-a produs ulterior revocării din funcție a fostului administrator public D., revocarea producând tensiuni și litigii între acesta din urmă și reclamant. A mai reținut că, pe baza situației de fapt care rezultă din ansamblul probator (situație de fapt care nu a fost însă expusă), nemulțumirile reclamantului cu privire la activitatea pârâtelor a debutat după încetarea contractului de management încheiat cu D.. În ceea ce o privește pe pârâta B., s-a reținut că aceasta nu a mai avut acces la adresa de e-mail de serviciu și la informațiile necesare desfășurării activității, fiind ulterior delegată în alt post; a mai apreciat instanța că predarea de către pârâtă a laptop-ului de serviciu fără a indica și parola de acces nu este un aspect relevant cauzei și nu justifică natura actelor discriminatorii efectuate de primar, fără a se indica însă la ce acte se face referire. Cu privire la pârâta C., s-a menționat de prima instanță că CNCD a reținut corect caracterul de act de discriminare al refuzului reclamantului de a-i permite transferul la Primăria Constanța.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că argumentația instanței de fond este redusă ca întindere și lipsită de consistență. Pe lângă omisiunea înfățișării împrejurărilor de fapt, respectiv a acțiunilor reclamantului, a contextului în care s-au produs și a răspunsului pârâtelor la aceste acțiuni, prima instanță a omis și să facă o examinare efectivă a probatoriilor administrate în cauză, expunând doar concluziile pe care le-a dedus, fără a explica raționamentul pe care se sprijină aceste concluzii.

Orice soluție pronunțată de o instanță de judecată trebuie să se fundamenteze pe probatoriile administrate, având în vedere că, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, astfel că instanța de judecată are obligația ca, în considerentele hotărârii, să indice probele pe care le-a examinat, ce aspecte au rezultat din administrarea lor, modalitatea în care se corelează diferitele mijloace de probă, atât între ele, cât și cu susținerile părților pentru a conduce la soluția adoptată de instanță.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanță nu a examinat cerințele prevăzute de textele de lege pe care s-a întemeiat Hotărârea CNCD nr. 375/21.04.2024, respectiv art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000 (conform dispozitivului hotărârii și capitolului referitor la cadrul legal aplicabil), pentru a se constata existența unei fapte de discriminare. Instanța trebuia să examineze acțiunile reclamantului, să constate dacă este incident unul dintre criteriile care au stat la baza comportamentului pretins discriminatoriu și dacă subzistă scopul indicat de textele de lege. Este adevărat că instanța de fond a făcut trimitere la existența unei relații tensionate între reclamant și fostul administrator public al municipiului Mangalia (cu care pârâtele se află în relații de afinitate), care ar fi determinat acțiunile discriminatorii exercitate de reclamant asupra pârâtelor, însă câtă vreme aceste rețineri nu sunt corelate cu situația de fapt, cu probatoriile administrate în cauză și cu conținutul textelor de lege incidente, ele nu confirmă existența pretinsului tratament diferențiat, a criteriului ce a stat la baza acestuia și a scopului urmărit de reclamant.

Având în vedere omisiunea prezentării situației de fapt, lipsa examinării efective a probatoriilor și a elementelor constitutive ale faptei discriminatorii imputate reclamantului, Înalta Curte reține că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a cauzei, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil. Pentru aceste motive, constatând că au fost nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte arată că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu va mai analiza criticile din recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea reprezentând aspecte de fond, subsidiare analizei efectuate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, constatând incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Referitor la cheltuielile de judecată pretinse, analiza acestora se va realiza cu ocazia rejudecării, odată cu determinarea modului de soluționare a cererii de chemare în judecată și, în mod corespunzător, a stabilirii culpei procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 65 din 11 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.