ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5668/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 5 aprilie 2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat:

(i) în principal, anularea Hotărârii nr. 83/09.02.2022 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, ca nelegală și netemeinică, cu consecința exonerării reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON;

(ii) în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii, în sensul înlocuirii amenzii cu sancțiunea avertismentului și obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 311 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul B. în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței civile nr. 311 din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sentința atacată nu îndeplinește cerința motivării, cuprinzând argumente generice, succinte, cu privire la analiza criticilor referitoare la caracterul nemotivat al hotărârii CNCD.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de fond a apreciat eronat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000. Curtea a reținut greșit că petentul a fost supus unui tratament diferențiat pe criteriul dizabilității sale, considerând că simpla sesizare a organelor de poliție reprezintă o faptă de lezare a demnității, în condițiile în care, în realitate, organele de poliție au fost chemate doar în scopul clarificării statutului juridic al câinelui însoțitor, aspect a cărui lămurire era esențială pentru a permite accesul câinelui în incinta magazinului. Împrejurarea că dispozițiile art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 permit accesul liber al câinilor-ghizi nu scutește persoana cu dizabilități de obligația prezentării documentelor justificative. Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod eronat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, reținând că a existat un tratament diferențiat aplicat pârâtului, deși acesta a fost tratat la fel ca oricare persoană care ar fi intrat în magazin însoțită de un câine.

Consideră recurenta-reclamantă, contrar celor reținute de prima instanță, că aplicarea art. 15 din O.G. nr. 137/2000 este condiționată de o intenție expresă în sensul atingerii demnității sau creării unei atmosfere ostile împotriva persoanei cu dizabilități, situație neregăsită în cauză și, deși nu a reținut intenția ca formă de vinovăție, instanța a făcut aplicarea acestui text de lege în cauză.

Recurenta-reclamantă susține că nu sunt întemeiate nici argumentele instanței de fond privind îndeplinirea condițiilor cumulative de constatare a situației de discriminare, respectiv: existența unei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe; această diferență să fie cauzată de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie, socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu; diferența având ca bază una dintre cauzele anterior menționate să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Cât privește prima condiție, arată recurenta că nu a existat un tratament diferențiat aplicat intimatului-pârât B., întrucât același tratament ar fi fost aplicat oricărei persoane care ar fi dorit să intre în magazin însoțită de un câine, iar motivul pentru care situația a trebuit clarificată de organele de poliție a fost refuzul intimatului-pârât de a prezenta un document justificativ al statutului câinelui. Agentul de pază și angajații societății au obligația de a efectua verificări și de a se asigura că sunt respectate normele de conduită în magazin. În magazin se pot afla și persoane alergice la animale de companie ori persoane care se pot simți intimidate de prezența acestor animale, sau copii care ar dori să interacționeze cu animalele de companie, iar comportamentul animalelor, chiar și ale câinilor dresați, poate fi imprevizibil. În aceste condiții, faptul că intimatului-pârât i s-a cerut să clarifice statutul câinelui nu poate reprezenta o faptă care să lezeze demnitatea persoanei cu dizabilități.

În ceea ce privește a doua condiție, recurenta-reclamantă susține că nu se poate identifica un criteriu pe baza căruia să fi existat o acțiune de discriminare, câtă vreme pârâtului B. nu i s-a refuzat accesul în magazin pe motiv că este persoană nevăzătoare, fiind doar necesară lămurirea statutului juridic al câinelui, iar în privința celei de-a treia condiții, arată că nu a existat elementul volițional din partea agentului de pază, în sensul aplicării unui tratament discriminatoriu pârâtului B. și nici nu s-a conturat efectul interdicției persoanei nevăzătoare de a face cumpărături în magazin, aceasta continuând cumpărăturile după lămurirea situației.

Consideră recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit și incidența prezumției relative de discriminare, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Această prezumție nu este incidentă câtă vreme faptele prezentate nu sunt de natură să conducă la aparența unei discriminări, iar conduita societății nu a vizat în niciun moment statutul persoanei cu dizabilități, ci a urmărit doar clarificarea statutului câinelui însoțitor.

Prin ultimul rând de critici, recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare a normelor legale privind proporționalitatea sancțiunii dispuse. Chiar dacă s-ar reține existența unei fapte de discriminare, aceasta nu justifică aplicarea amenzii contravenționale de 5000 RON, în contextul în care intimatul-pârât și soția sa au refuzat să prezinte documentele doveditoare, reprezentanții societății au depus diligențe în vederea clarificării situației intervenite, urmărind exclusiv soluționarea corespunzătoare a incidentului, iar după lămurirea statutului juridic al câinelui, intimatul-pârât a continuat să facă cumpărături, alături de soția sa și de câinele ghid. Așadar, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, sancțiunea amenzii este disproporționată, instanța de fond aplicând eronat criteriile legale de individualizare.

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, constată că prima instanță a analizat în mod complet toate argumentele și apărările formulate de părți, inclusiv motivul de nelegalitate susținut de reclamantă cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii CNCD contestate și a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Considerentele expuse cu privire la invocata nemotivare a actului administrativ au o întindere suficient de amplă (aproximativ o pagină a sentinței fiind ocupată de aceste considerente) și nu au caracter generic, ci se raportează în mod specific la conținutul actului dedus judecății.

Instanța de control judiciar mai reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde argumente suficient de ample, care confirmă analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de societatea reclamantă, inclusiv a celui referitor la caracterul nemotivat al actului administrativ.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care susțin concluzia netemeiniciei motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea Hotărârii CNCD nr. 83/2022, astfel că în speță nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a art. 15, art. 2 alin. (1) și art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

În esență, recurenta-reclamantă a apreciat a nu fi îndeplinite condițiile existenței unei fapte de discriminare, întrucât nu a existat un tratament diferențiat aplicat intimatului-pârât B. în calitate de persoană cu dizabilități, orice persoană având obligația de a lămuri statutul câinelui însoțitor pentru a i se permite accesul cu acesta în magazin, iar sesizarea organelor de poliție s-a realizat doar în scopul clarificării situației apărute. A mai susținut că nu a existat în niciun moment elementul volițional al intenției de a aduce atingere demnității persoanei sau de a crea o atmosferă ostilă împotriva persoanei cu dizabilități, astfel cum prevăd dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi valorificate în sensul indicat de recurentă. Din actele aflate în dosarul administrativ, rezultă că intimatului-pârât B., persoană cu dizabilități (nevăzătoare), i s-a pus în vedere de către agentul de pază să părăsească magazinul A. întrucât era însoțit de un câine și, deși intimatul a adus la cunoștință faptul că este însoțit de un câine-ghid pentru nevăzători, care, conform art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, are acces liber și gratuit în toate locurile publice și în mijloacele de transport, a fost solicitată intervenția unui echipaj de poliție, față de refuzul persoanei nevăzătoare de a părăsi magazinul. În acest context, Înalta Curte, achiesând la concluzia primei instanțe, constată că, prin faptele și atitudinea adoptată față de intimatul-pârât, reprezentanții societății reclamante au lezat demnitatea persoanei nevăzătoare și au creat o atmosferă ostilă și intimidantă la adresa acesteia, cerându-i să părăsească incinta magazinului chiar și după aducerea la cunoștință a statutului câinelui ghid și solicitând intervenției organelor de poliție, deși comportamentul persoanei nevăzătoare nu era de natură a necesita luarea unei astfel de măsuri.

Apărarea recurentei în sensul că prezența organelor de poliție era necesară pentru verificarea documentelor care atestă că intimatul, persoană nevăzătoare, era însoțit de un câine ghid, nu este de natură a înlătura fapta de discriminare. Recurenta-reclamantă a susținut că intimatul-pârât ar fi refuzat prezentarea documentelor care atestă calificarea câinelui, aspect pe care acesta nu îl confirmă, arătând că în niciun moment nu i-a fost cerută o astfel de dovadă, iar din actele dosarului nu rezultă aspectele susținute de reclamantă și nici că intimatul-pârât ar fi manifestat un comportament social reprobabil, care să facă necesară prezența organelor de poliție. Înalta Curte constată că, prin discuțiile purtate public cu agentul de pază și prin solicitarea repetată de a părăsi magazinul, adresată în prezența celorlalte persoane prezente în magazin, culminând cu chemarea organelor de poliție de către conducerea magazinului, intimatul-pârât B. a fost supus unui tratament diferențiat, injust și ostil, pe baza dizabilității sale, postura în care a fost pus fiind de natură a-i leza demnitatea.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că ar fi aplicat același tratament oricărei alte persoane însoțită de un câine, invocând și responsabilitatea pe care o are față de siguranța și sănătatea cumpărătorilor aflați în magazin, argument care nu are rolul de a o exonera de fapta reținută în sarcina sa. În speță nu se află în discuție accesul în magazin al oricărei persoane însoțite de un câine, ci accesul unei persoane nevăzătoare însoțite de un câine ghid, care ar trebui să fie exercitat nerestricționat în spațiile publice, conform art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, indiferent de prezența sau nu a altor persoane în acele spații. Față de acest text de lege, recurenta-reclamantă avea obligația de informare și instruire a propriilor angajați și a colaboratorilor care asigurau accesul în incinta magazinului, cu privire la dreptul de acces liber al câinelui-ghid.

Cât privește elementul volițional al faptei discriminatorii, Înalta Curte reține că prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu pot fi interpretate în sensul că presupun dovedirea intenției săvârșirii faptei discriminatorii, ca o condiție pentru constatarea faptei și aplicarea sancțiunii contravenționale. Potrivit textului de lege, constituie contravenție "acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.". Așadar, legiuitorul a incriminat comportamentul discriminatoriu nu doar atunci când are ca scop producerea consecințelor enumerate, ci și atunci când vizează astfel de consecințe, fără ca autorul să urmărească producerea lor.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurentei în sensul continuării cumpărăturilor de către intimatul-pârât după clarificarea situației, câtă vreme fapta de discriminare fusese săvârșită (intimatul-pârât suportând anterior tratamentul injust discriminator) și, pe de altă parte, continuarea cumpărăturilor s-a făcut doar după intervenția organelor de poliție, aspect necontestat de recurentă, iar nu ca urmare a atitudinii permisive a societății.

Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea de către prima instanță a prezumției de discriminare prevăzute de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. Acest principiu se regăsește și în cuprinsul art. 8 din Directiva 2000/43, dar și în jurisprudența CJUE din cauzele C-303/06 Coleman împotriva Attridge Law și Steve Law și cauza C/81/12 Asociația Accept.

Înalta Curte a constatat în considerentele anterioare că elementele factuale invocate de intimatul-pârât în fața CNCD converg în sensul susținerii discriminării directe, astfel că reclamanta avea sarcina de a dovedi contrariul. Or, reclamanta nu a făcut dovada contrară, în sensul că nu ar fi fost încălcat principiul egalității de tratament, prin luarea unor măsuri sau acțiuni concrete în vederea combaterii cadrului ostil, degradant și intimidant creat față de persoana cu dizabilități.

În concluzie, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este corectă, iar criticile reclamantei sunt nefondate, în speță fiind corect interpretate și aplicate dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 15 și art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, cu privire la legalitatea Hotărârii CNCD nr. 83/2022, din perspectiva constatării faptei de discriminare.

Referitor la criticile recurentei-reclamante vizând proporționalitatea sancțiunii contravenționale aplicate, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate, nefiind decelată o aplicare eronată a criteriilor de individualizare a sancțiunii de către CNCD ori o greșita analiză a acestora de către instanța de fond.

La stabilirea amenzii contravenționale în sumă de 5000 RON, Consiliul a avut în vedere o serie de criterii expres indicate în actul administrativ, respectiv necunoașterea de către reclamanta a prevederilor legale, neadaptarea condițiilor de pătrundere a persoanelor cu dizabilități de vedere în incinta magazinului, neinstruirea personalului în acest sens, deși exista această obligație, precum și negarea propriei culpe, susținând faptul că pârâtul este singurul vinovat pentru ca nu s-a legitimat sau nu a legitimat câinele. Analizând aceste criterii, instanța de fond a reținut că sancțiunea este adecvată și proporțională, fiind corect individualizată în raport cu circumstanțele săvârșirii faptei, iar solicitarea reclamantei de înlocuire a amenzii contravenționale cu avertisment nu poate fi primită, având în vedere importanța deosebită a valorii sociale ocrotite și necesitatea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități.

În recurs, reclamanta a reiterat susținerile referitoare refuzul intimatului-pârât de a prezenta documente care atestă calificarea câinelui însoțitor, susținând și că reprezentanții magazinului au urmărit doar soluționarea corespunzătoare a situației și i-au permis persoanei nevăzătoare continuarea cumpărăturilor, după clarificarea situației.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sancțiunea aplicată a fost corect individualizată de CNCD, iar prima instanță a analizat corect criteriile care au determinat Consiliul să se orienteze spre aplicarea unei amenzi, iar nu a unei sancțiuni mai blânde (avertismentul).

Atât în fond, cât și în recurs, atitudinea recurentei-reclamante a fost una de nerecunoaștere a faptei de discriminare și a propriei responsabilități în producerea incidentului din data de 19.02.2022, susținând constant că persoanei nevăzătoare îi revine culpa de a fi refuzat prezentarea actelor câinelui însoțitor, aspect care a fost negat de aceasta și care nu rezultă din niciuna din probele administrate în cauză. Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, poziția recurentei-reclamante reprezintă un element circumstanțial de natură să întărească concluzia potrivit căreia aceasta nu a conștientizat importanța valorii sociale ocrotite (protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități) și care, în raport de circumstanțele săvârșirii faptei, justifică aplicarea amenzii contravenționale. Aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură a contura pretinsul caracter neproporțional al sancțiunii, în raport de gravitatea încălcării, sens în care Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și din perspectiva corectei aplicări în speță a prevederilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 311 din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.