ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2375/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 septembrie 2014, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2014, reclamantul Colegiul Național "Elena Cuza", în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care a fost retrocedat pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" imobilul compus din teren în suprafață de 1150 mp și construcție, având destinația de spațiu de învățământ, situat în Craiova, str. x nr. 2, județul Dolj. Prin sentința civilă nr. 2886 din 04 martie 2015, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale acestei instanțe, invocată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova. Dosarul a fost înregistrat la data de 27 martie 2015, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015. Prin încheierea din data de 24 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, a stabilit competența generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe. Prin încheierea din data de 19 iunie 2015, instanța de fond a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Parohiei Ortodoxă Română "Sf. Ilie", invocată de către reclamant, ca neîntemeiată și a pus în discuția părților excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, rămânând în pronunțare asupra acestei excepții.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 278 din 19 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Național "Elena Cuza", în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca tardiv formulată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 278 din 19 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 24 aprilie 2015, pronunțată în același dosar, a declarat recurs reclamantul Colegiul Național "Elena Cuza", întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., republicat (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului, reclamantul critică încheierea din 24 aprilie 2015, în ceea ce privește stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, susținând că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Craiova. Astfel, întrucât reclamantul nu a fost parte în procedura de emitere a Deciziei de restituire, acestuia nu-i este aplicabilă procedura de contestare a acestui titlu, reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, care vizează doar părțile implicate în procedura administrativă de emitere a deciziilor. Referitor la incidența art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant susține că, deși decizia invocată de către pârâta Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", ca titlu de proprietate, este un act administrativ, în litigiul promovat de reclamantă, pe calea dreptului comun, acesta reprezintă un titlu al cărui izvor îl constituie legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, prezenta cauză având natură civilă și nu administrativă. În acest sens indică dispozițiile art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, ale art. 52 din Constituție și ale Legii nr. 554/2004, concluzionând că niciuna dintre acțiunile în justiție ce fac parte din categoria proceselor funciare, inclusiv cele care vizează modificarea, anularea sau constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate sau a celorlalte acte emise în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, nu este dată în competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ. Cu privire la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale de folosință a intimatului-pârât Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", recurentul-reclamant critică soluția primei instanțe întrucât nu a fost luat în considerare conținutul adresei nr. x/05.06.2015, emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României, în care se arată că în statul de funcții și personal al Arhiepiscopiei Craiova nu figurează nicio parohie cu această denumire sau sediu. Mai arată că, având în vedere conținutul contradictoriu dintre această adresă și adresa emisă de Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, instanța era obligată să lămurească aspectele ce vizau cadrul procesual, cu atât mai mult cu cât, prin consultarea site-ului ANAF a constatat că parohia nu a mai depus declarații fiscale din 29.10.2004, anterior datei emiterii deciziei contestate. Prin urmare, reclamantul consideră că soluția de respingere, de către prima instanță, a excepției lipsei calității procesuale de folosință a intimatului-pârât Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" Craiova, este greșită. În ceea ce privește excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant apreciază că soluția primei instanțe este greșită, deoarece recurentul nu a fost parte în cadrul procedurii administrative de emitere a Deciziei contestate, aceasta nefiindu-i comunicată. Decizia a fost comunicată deținătorului imobilului, din înscrisurile de la dosar rezultând că imobilul se afla în administrarea Consiliului Județean sau a Consiliului Local, astfel încât aceste entități au calitatea de deținător al imobilului. Titlul de proprietate al pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" i-a fost opus abia cu prilejul executării silite demarate în cadrul dosarului nr. x al Biroului Executorului Judecătoresc A., respectiv la data de 09.10.2014, când i-au fost comunicate prin poștă actele de executare. Faptul că intimata-pârâtă a întabulat dreptul său de proprietate la data de 30.04.2013, nu face dovada că recurentul a luat cunoștință de acest titlu la acea dată, întrucât încheierea din dosarul nr. x al OCPI Dolj - BCPI Craiova nu i-a fost comunicată. Arată că a luat cunoștință de întabulare la data de 22.10.2014, când a solicitat un extras de carte funciară cu privire la imobilul din litigiu. Recurentul învederează că a avut calitatea de intervenient accesoriu în favoarea reclamantei Primăriei Municipiului Craiova, în dosarul nr. x, dar la acel moment, titlul nu i-a fost opus în mod direct, neexistând un transfer al dreptului de proprietate al imobilului. Pretinsa comunicare către recurent, a deciziei contestate, prin intermediul poștei speciale militare, la data de 17.10.2007, nu poate fi luat în considerare ca data luării la cunoștință, întrucât informarea a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, și nu recurentului, aspect reținut prin considerentele deciziei nr. 3483/23.06.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x Totodată, art. 6 din Decizia nr. 1481/10.10.2017 stabilește că aceasta face dovada proprietății asupra imobilului și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate. Or, la momentul soluționării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x, nu fusese inițiată procedura de întabulare în cartea funciară.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România au depus întâmpinări la dosarul cauzei, înregistrate la data de 30 octombrie 2015, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Colegiul Național "Elena Cuza" este nefondat, pentru următoarele considerente: II.1. Referitor la motivul de recurs privind necompetența materială a Curții de Apel Craiova în soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat. Reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, în temeiul procedurii administrative reglementate conform O.U. G. nr. 94/2000. Având în vedere ansamblul prevederilor acestei ordonanțe de urgență, procedura reglementată pentru emiterea deciziilor de către comisia specială, precum și dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, care atribuie instanței de contencios administrativ competența soluționării contestațiilor îndreptate împotriva acestor decizii, Înalta Curte constată că Decizia nr. 1481/10.10.2007 are natura unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Prin criticile din recurs, reclamantul a susținut că dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză, întrucât nu a avut calitatea de parte în procedura de retrocedare. Într-adevăr, dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc calea de atac împotriva deciziei de restituire (contestație) și termenul în care aceasta va putea fi formulată (30 de zile), specificând că termenul se calculează de la comunicarea actului administrativ, conducând la concluzia că acest text de lege este aplicabil doar părților implicate în procedura administrativă (solicitantul retrocedării și deținătorul imobilului). Însă această împrejurare nu modifică natura deciziei contestate, care păstrează caracterul de act administrativ, diferența fiind dată doar de temeiul de drept al acțiunii judiciare, respectiv art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru părțile împlicate în procedura administrativă și art. 1 alin. (2), art. 8 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru terții vătămați prin emiterea actului administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept. Prin urmare, faptul că reclamantul este terț față de procedura administrativă de retrocedare a imobilului nu schimbă natura de act administrativ a deciziei și nu deschide calea contestării acesteia în fața instanței de drept civil, chiar dacă, în susținerea motivelor de nulitate a deciziei, reclamantul a invocat, între altele, dispozițiile C. civ., ca temei de drept al acțiunii. În ceea ce privește dispozițiile art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, la care face trimitere recurentul, Înalta Curte constată că acestea se referă doar la litigiile care au ca obiect aplicarea legilor fondului funciar, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/2007 și Legea nr. 1/2000, fără a cuprinde vreo mențiune privitoare la O.U.G. nr. 94/2000. Acest text de lege este, prin urmare, de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la actele administrative emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, în temeiul procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. În consecință, fiind în prezența unui act administrativ emis de o autoritate centrală, competența de soluționare a cauzei se stabilește în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, fiind atribuită curții de apel, în speță Curtea de Apel Craiova. Față de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a dezlegat corect problema instanței competente să soluționeze cauza. II.2. Referitor la motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei capcității procesuale de folosință a pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a invocat conținutul contradictoriu al informațiilor comunicate instanței de judecată prin adresa nr. x-3565/05.06.2015, emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României, în care se arată că în statul de funcții și personal al Arhiepiscopiei Craiova nu figurează nicio parohie cu această denumire sau sediu, și cele comunicate prin adresa emisă de Mitropolia Olteniei - Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, din care rezultă că Parohia Sf. Ilie, cu sediul și Codul fiscal indicate, este persoană juridică de drept privat și utilitate publică, conform art. 40 și art. 41 din Hotărârea nr. 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române. Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, coroborate cu dispozițiile H.G. nr. 53/2008, rezultând că pârâta Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" are personalitate juridică și, prin urmare, are capacitate procesuală de folosință. Potrivit art. 41 din H.G. nr. 53/2008, privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române: "(1) Patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea și parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut. (2) Aceste persoane juridice au dreptul la două coduri unice de înregistrare fiscală, atât pentru activitatea non-profit, cât și pentru cea economică.", iar dispozițiile art. 43-48 din Statut reglementează modul de organizare și funcționare a Parohiei. În dosarul Curții de Apel Craiova a fost depusă o copie a certificatului de înregistrare fiscală a Parohiei "Sfântul Ilie" Craiova, din care rezultă că aceasta a fost înregistrată fiscal la data de 24.08.1993, certificatul fiind reînnoit de organele fiscale la data de 17.06.2015. De asemenea, prin adresa emisă de Mitropolia Olteniei - Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, se confirmă calitatea Parohiei de persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, aceasta funcționând liturgic și ca paraclis, adică locație pentru slujbele ce se oficiază în timpul săptămânii. Pe de altă parte, din adresa emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României nu rezultă inexistența persoanei juridice Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", ci doar faptul că în statul de funcții și personal depus de Arhiepiscopia Craiovei, în anul 2015, nu a fost menționtă o parohie cu acest nume. Personalitatea juridică a pârâtei a fost probată prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care se coroborează cu dispozițiile art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 53/2008, adresa emisă de Secretariatul General pentru Culte neavând relevanță probatorie sub acest aspect, întrucât personalitatea juridică nu se dovedește prin întocmirea/depunerea statului de funcții și personal, indiferent de mențiunile din cuprinsul acestuia. Totodată, nedepunerea declarațiilor fiscale la ANAF, din anul 2004 (astfel cum susține recurentul, prezentând un extras al portalului on-line a acestei autorități), nu interesează sub aspectul dovedirii personalității juridice a pârâtei, conduita acesteia în relația cu autoritățile fiscale nereprezentând o probă a existenței sau inexistenței personalității juridice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica reclamantului privind soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie". II.3. Critica din recurs privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării cererii de chemare în judecată, urmează a fi respinsă, de asemenea, ca nefondată. Recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește data luării la cunoștință a actului administrativ contestat. În acest sens, reclamantul apreciază că nu pot fi avute în vedere, ca dată a luării la cunoștință, nici data întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară, nici participarea reclamantului, în calitate de intervenient accesoriu, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x, ci numai data de 22.10.2014, respectiv data la care a aflat de existența întabulării, în urma obținerii unui extras de carte funciară. Înalta Curte constată că prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 au fost interpretate și aplicate corect de prima instanță, în pricina supusă judecății. Astfel, reclamantul este terț în raport cu actul administrativ contestat, situație în care termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ este cel prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data luării la cunoștință, fiind evident că față de acesta nu exista obligația comunicării actului. Dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul Deciziei de restituire nr. 1481/10.10.2007 a fost intabulat în Cartea Funciară la data de 30.04.2013, conform încheierii de carte funciară nr. x/30.04.2013, astfel că, de la această dată dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut inclusiv de către reclamant. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut în mod corect că recurentul Colegiul Național "Elena Cuza" a avut calitatea de intervenient accesoriu, în interesul reclamantului, în acțiunea formulată de Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, înregistrată sub nr. x dosar x/2008, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, acțiune prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, ce face și obiectul litigiului de față. Prin sentința civilă nr. 307 din 14 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins atât cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Primarul Municipiului Craiova, cât și cererea de intervenție accesorie în interesul altei persoane, formulată de Colegiul Național "Elena Cuza". Împotriva sentinței civile nr. 307 din 14 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x, a declarat recurs intervenientul accesoriu Colegiul Național "Elena Cuza", în cuprinsul căruia a învederat că a luat cunoștință de conținutul deciziei de retrocedare a imobilului la data de 17.01.2008, susținere regăsită în considerentele deciziei nr. 3483 din 23 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în soluționarea căii de atac declarată în dosarul nr. x Chiar și în ipoteza în care nu s-ar lua în considerare data de 17.01.2008, având în vedere calitatea de parte a recurentului în dosarul nr. x, se prezumă că, cel mai devreme la data formulării cererii de intervenție sau cel târziu la data declarării recursului în acest dosar, recurentul a cunoscut cu certitudine existența și conținutul Deciziei nr. 1481/10.10.2007. Este nerezonabil a presupune că recurentul a exercitat drepturile procesuale, formulând pretenții și susținând cereri în fața instanței de judecată, pe parcursul derulării întregului litigiu, timp de aproape doi ani, fără a cunoaște conținutul actului contestat. Prin urmare, indiferent de data ce va fi luată în considerare drept dată a luării la cunoștință de actul administrativ contestat (30.04.2013 - data întabulării deciziei în Cartea Funciară; x/2008 - data indicată chiar de către recurent, în recursul declarat în dosarul nr. x; data depunerii cererii de intervenție accesorie ori data declarării căii de atac a recursului în dosarul nr. x), aceasta nu poate schimba soluția primei instanțe, acțiunea fiind tardiv formulată. Această concluzie este fondată în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dispun că, pentru motive temeinice (pe care reclamantul nu le-a indicat și probat), cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data luării la cunoștință, iar data înregistrării acțiunii (30.09.2014) se situează peste termenul de un an, calculat atât în raport de data de 30.04.2013, cât și de data de 17.01.2008 sau de perioada de soluționare a dosarului nr. x (anii 2008-2009). Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică sub toate aspectele, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Colegiul Național "Elena Cuza", ca nefondat.