ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4893/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta C.A. prin Primar a chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Brașov, solicitând instanței anularea Încheierii Curții de Conturi a României nr. VI 379 din 16 decembrie 2010 prin care s-a respins contestația formulată de C.A. împotriva Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 și anularea abaterilor reținute în sarcina reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, inspectorii Camerei de Conturi Brașov, în urma controlului efectuat, au constatat că nu există temei legal pentru acordarea funcționarilor publici și salariaților contractuali a următoarelor sporuri: de mobilitate 10%, de dispozitiv 25%, de calculator 15%, de condiții grele 15%, de confidențialitate 15%, de penibilitate 10%. Reclamanta consideră nelegale reținerile reprezentanților Camerei de Conturi, deoarece aceste drepturi sunt prevăzute și acordate în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în strictă concordanță cu dispozițiile art. 238 - 243 C. muncii coroborate cu dispozițiile legale din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național.

Față de acțiunea formulată și precizată de reclamantă, pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalul Brașov, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală. Față de excepția invocată și de actele dosarului, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov și a declinat cauza spre soluționare în favoarea Curții de Apel Brașov prin Hotărârea nr. 2218 din 3 mai 2011 a Tribunalului Brașov. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 29/F din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.A.

- prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a județului Brașov și-n consecință, a dispus anularea actelor atacate și anume, încheierea Curții de Conturi a României nr. VI/379 din 16 decembrie 2010 pronunțată de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, a Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 emisă de Camera de Conturi a județului Brașov și a procesului-verbal de constatare nr. 1070/42 din 21 iunie 2010 emis de Camera de Conturi a județului Brașov și anularea abaterilor privind acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a examinat actele emise de Camera de Conturi Brașov și Încheierea Curții de Conturi a României, respectiv procesul-verbal de constatare întocmit de UAT C.A.

nr. 1483 din 18 iunie 2010, Camera de Conturi Brașov nr. 1070 din 21 iunie 2010 cu anexe, Decizia nr. 40 din 23 august 2010, obiecțiunile formulate de reclamantă la procesul-verbal, nota auditorilor, a directorului adjunct, încheierea nr. VI 371 din 16 decembrie 2010, încheiată de Comisia de soluționare a contestațiilor formulate de C.A., reținând că, în fapt și în drept, reclamanta a procedat la inventarierea patrimoniului, activului și pasivului și că drepturile salariale au fost acordate de entitatea administrativă în baza Legii nr. 188/1999, a contractului colectiv de muncă al Comunei Augustin, act neatacat de nicio parte și valabil încheiat, precum și în baza sentințelor civile judecătorești depuse la dosar și anexele la actul de control.

Or, câtă vreme reclamanta a avut un temei de drept și hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru plata acestor drepturi - sporuri salariale, instanța a apreciat că nu-i poate fi imputată UAT plata acestor drepturi și nici nu se pot reține ca abateri de la lege neefectuarea regularizării pentru 2009, nici ca abateri de la prevederile legale - reținute de auditul public extern și nici de Camera de Conturi Brașov și nici de Curtea de Conturi a României.

Referitor la măsura dispusă la pct. 8 a deciziei, s-a reținut că aceasta nu se justifică, nefiind vorba de abateri de la lege din partea reclamantei cu privire la acordarea sporurilor personalului contractual și funcționarilor publici deoarece aceste drepturi au fost achitate pentru anul 2009, pe baza prevederilor legale, a contractului colectiv de muncă și hotărârilor judecătorești, așa încât nu este vorba de crearea unui prejudiciu în bugetul reclamantei și nici nu se impune recalcularea impozitului pe venit și a altor obligații către stat. Instanța a avut în vedere atât actele de la dosar, prevederile legale incidente, cât și răspunsul dat de ordonatorul de credite la întrebările puse de organul de audit.

În ce privește competența materială de soluționare a cauzei, față de prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care prevede că declinarea de competență se dă fără cale de atac, iar Curtea a fost sesizată cu această acțiune ca urmare a admiterii excepției și a declinării soluționării cauzei de către tribunal în favoarea acestei instanțe, Curtea de Apel a reținut că această chestiune se va reglementa dacă e cazul de instanța de recurs odată cu soluționarea recursului, dacă se va declara această cale de atac de vreo parte. În ce privește apărarea formulată de pârâtă prin întâmpinare și notele depuse la dosar, instanța a reținut că nu reprezintă abateri de la prevederile legale faptele reținute prin procesul-verbal de constatare, iar măsurile dispuse în Decizia nr. 40/2010 nu se impun, așa încât actele atacate au fost anulate ca nelegale.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susține că, atât cât privește admiterea pe fond a cererii reclamantei și anularea măsurii dispusă la pct. 8 din Decizia nr. 40/2010, prin care s-a stabilit recuperarea prejudiciului cauzat prin acordarea drepturilor de natură salarială în baza contractului colectiv de muncă, instanța în mod greșit a apreciat că acordarea acestora are temei legal. Astfel, la soluționarea cauzei, instanța a ignorat prevederile actului normativ-cadru care reglementa condițiile de negociere și încheiere a contractului colectiv de muncă, respectiv, Legea nr. 130/1996 privind contractual colectiv de muncă.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii Curții de Conturi a României nr. VI 379 din 16 decembrie 2010 prin care s-a respins contestația formulată de C.A.

împotriva Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 și anularea abaterilor reținute în sarcina reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (61) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 29/F din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013. Procesat de GGC - CL