ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4893/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4893/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, reclamanta C.A. prin Primar a chemat în judecată pe

pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Brașov, solicitând

instanței anularea Încheierii Curții de Conturi a României nr. VI 379 din 16

decembrie 2010 prin care s-a respins contestația formulată de C.A. împotriva

Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 și anularea abaterilor reținute în sarcina

reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia

atacată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, inspectorii Camerei de Conturi

Brașov, în urma controlului efectuat, au constatat că nu există temei legal

pentru acordarea funcționarilor publici și salariaților contractuali a

următoarelor sporuri: de mobilitate 10%, de dispozitiv 25%, de calculator 15%,

de condiții grele 15%, de confidențialitate 15%, de penibilitate 10%.

Reclamanta consideră

nelegale reținerile reprezentanților Camerei de Conturi, deoarece aceste

drepturi sunt prevăzute și acordate în baza contractului colectiv de muncă la

nivel de unitate, în strictă concordanță cu dispozițiile art. 238 - 243 C.

muncii coroborate cu dispozițiile legale din Contractul Colectiv de Muncă la

nivel național.

Față de acțiunea

formulată și precizată de reclamantă, pârâta Curtea de Conturi a României a

formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței

materiale a Tribunalul Brașov, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca

netemeinică și nelegală.

Față de excepția

invocată și de actele dosarului, instanța a admis excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Brașov și a declinat cauza spre soluționare în

favoarea Curții de Apel Brașov prin Hotărârea nr. 2218 din 3 mai 2011 a Tribunalului

Brașov.

instanței de fond

Prin sentința nr.

29/F din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.A. - prin

Primar, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de

Conturi a județului Brașov și-n consecință, a dispus anularea actelor atacate

și anume, încheierea Curții de Conturi a României nr. VI/379 din 16 decembrie

2010 pronunțată de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

Curții de Conturi a României, a Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 emisă de

Camera de Conturi a județului Brașov și a procesului-verbal de constatare nr.

1070/42 din 21 iunie 2010 emis de Camera de Conturi a județului Brașov și

anularea abaterilor privind acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din

decizia atacată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a examinat actele emise de Camera de Conturi

Brașov și Încheierea Curții de Conturi a României, respectiv procesul-verbal de

constatare întocmit de UAT C.A. nr. 1483 din 18 iunie 2010, Camera de Conturi

Brașov nr. 1070 din 21 iunie 2010 cu anexe, Decizia nr. 40 din 23 august 2010,

obiecțiunile formulate de reclamantă la procesul-verbal, nota auditorilor, a

directorului adjunct, încheierea nr. VI 371 din 16 decembrie 2010, încheiată de

Comisia de soluționare a contestațiilor formulate de C.A., reținând că, în fapt

și în drept, reclamanta a procedat la inventarierea patrimoniului, activului și

pasivului și că drepturile salariale au fost acordate de entitatea

administrativă în baza Legii nr. 188/1999, a contractului colectiv de muncă al

Comunei Augustin, act neatacat de nicio parte și valabil încheiat, precum și în

baza sentințelor civile judecătorești depuse la dosar și anexele la actul de

control.

Or, câtă vreme

reclamanta a avut un temei de drept și hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă pentru plata acestor drepturi - sporuri salariale, instanța a

apreciat că nu-i poate fi imputată UAT plata acestor drepturi și nici nu se pot

reține ca abateri de la lege neefectuarea regularizării pentru 2009, nici ca

abateri de la prevederile legale - reținute de auditul public extern și nici de

Camera de Conturi Brașov și nici de Curtea de Conturi a României.

Referitor la măsura

dispusă la pct. 8 a deciziei, s-a reținut că aceasta nu se justifică, nefiind

vorba de abateri de la lege din partea reclamantei cu privire la acordarea

sporurilor personalului contractual și funcționarilor publici deoarece aceste

drepturi au fost achitate pentru anul 2009, pe baza prevederilor legale, a

contractului colectiv de muncă și hotărârilor judecătorești, așa încât nu este

vorba de crearea unui prejudiciu în bugetul reclamantei și nici nu se impune

recalcularea impozitului pe venit și a altor obligații către stat.

Instanța a avut în

vedere atât actele de la dosar, prevederile legale incidente, cât și răspunsul

dat de ordonatorul de credite la întrebările puse de organul de audit.

În ce privește

competența materială de soluționare a cauzei, față de prevederile Codului de

procedură civilă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care

prevede că declinarea de competență se dă fără cale de atac, iar Curtea a fost

sesizată cu această acțiune ca urmare a admiterii excepției și a declinării

soluționării cauzei de către tribunal în favoarea acestei instanțe, Curtea de

Apel a reținut că această chestiune se va reglementa dacă e cazul de instanța

de recurs odată cu soluționarea recursului, dacă se va declara această cale de

atac de vreo parte.

În ce privește

apărarea formulată de pârâtă prin întâmpinare și notele depuse la dosar,

instanța a reținut că nu reprezintă abateri de la prevederile legale faptele

reținute prin procesul-verbal de constatare, iar măsurile dispuse în Decizia

nr. 40/2010 nu se impun, așa încât actele atacate au fost anulate ca nelegale.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de

Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, autoritatea recurentă susține că, atât cât privește admiterea pe fond a

cererii reclamantei și anularea măsurii dispusă la pct. 8 din Decizia nr.

40/2010, prin care s-a stabilit recuperarea prejudiciului cauzat prin acordarea

drepturilor de natură salarială în baza contractului colectiv de muncă,

instanța în mod greșit a apreciat că acordarea acestora are temei legal.

Astfel, la

soluționarea cauzei, instanța a ignorat prevederile actului normativ-cadru care

reglementa condițiile de negociere și încheiere a contractului colectiv de

muncă, respectiv, Legea nr. 130/1996 privind contractual colectiv de muncă.

Înaltei Curți asupra recursului

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele

ce vor fi arătate în continuare.

În raport de actele

depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea Încheierii Curții de Conturi a României nr. VI 379 din

16 decembrie 2010 prin care s-a respins contestația formulată de C.A. împotriva

Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 și anularea abaterilor reținute în sarcina

reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia

atacată.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva

măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula

contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și

fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege

organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a

cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și

fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice",

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care

funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul

admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De

asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat

nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei

jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (61) și

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Totodată, Înalta

Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea

celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de

atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 29/F din 20

februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2013.

Procesat de GGC - CL