ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 227/105/2011,

reclamantul Primarul comunei Gornet Gricov a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova anularea Deciziei

nr. 31/2010 emisă de către aceasta.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că, urmare a controlului efectuat de auditorii publici

externi din cadrul Camerei de Conturi Prahova la Primăria comunei Gornet Gricov, prin Decizia nr. 31/2010 a fost reținut ca abatere de la

legalitate și regularitate care a determinat producerea de prejudicii, faptul

că „în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009 s-au plătit către

salariații primăriei, precum și primarului și viceprimarului sporuri de

dificultate pentru participarea în cadrul comisiilor locale constituite în baza

prevederilor art. 12 din Legea nr. 18/1991, 55.661 lei pentru care s-au vizat

contribuții către bugetele publice de 15.057 lei”(…), iar plata acestor sporuri

după data de 30 iunie 2008 salariaților și după data de 01 ianuarie 2008

persoanelor ce ocupau funcții de demnitate publică nu mai are bază legală ”.

S-a mai arătat că in

mod nelegal și netemeinic s-a respins Contestația nr. 2667 din 24 septembrie 2010

formulată împotriva măsurilor dispuse la litera B1 din Decizia nr. 31/03

septembrie 2010.

Prin

sentința nr. 449 din 2 iunie 2011, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a admis excepția lipsei competenței materiale și s-a declinat

competența de soluționare a acțiunii având ca obiect Legea 94/1992 formulată de

reclamantul Primarul Comunei Gornet Gricov în contradictoriu cu pârâții Curtea

de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova, în favoarea Curții de Apel

Ploiești.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor legale

aplicabile speței - O.U.G. nr. 117/2003 și pct. 28 din Regulamentul de

funcționare al Curții de Conturi, competența de soluționare a contestațiilor

formulate împotriva actelor emise de către Comisia de soluționare a

contestațiilor este de competența curților de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul unității verificate.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal sub nr. 782/42/2011, la data de 08 septembrie 2011.

Hotărârea instanței

de fond

Prin

Sentința

nr.

278 din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată potrivit Legii

contenciosului administrativ de reclamantul Primarul Comunei Gornet Gricov, în

contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi

Prahova.

S-a dispus anularea

Încheierii nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curții de Conturi a României și

anularea în parte a Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, cu

privire la pct. B1.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. II alin.

(1) teza II din Legea 263/2006,

salariații instituțiilor

publice implicați în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membrii

în comisiile constituite în baza

art. 12

din Legea nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de un spor

lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de

un an calculată de la data intrării în vigoare a legii, iar stabilirea salariaților

care beneficiază de acest drept și a cuantumului sporului ce se acordă se face

anual de către conducătorul instituției implicate în aplicarea dispozițiilor

legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietății

funciare, în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor.

Interpretând

dispozițiile incidente, in raport de

regula conținută în art. 978 C. civ, a

apreciat judecătorul fondului că acordarea sporului nu era limitată la perioada

de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2006, din moment ce s-a

stabilit ca anual conducătorul instituției să nominalizeze salariații care pot

beneficia de acest spor, în condițiile legii, aplicabilitatea legilor fondului

funciar făcându-se neîntrerupt, ca urmare a necesităților determinate de

imposibilitatea finalizării acțiunilor de restituire a proprietăților, din

motive obiective, unele ținând de acțiunile litigioase ivite pe parcurs sau de

necesitatea modificării suprafețelor la care foștii proprietari erau

îndreptățiți, ca urmare a măsurătorilor făcute cu ocazia punerii în posesie.

Întrucât reclamantul

a făcut dovada, cu înscrisurile depuse la dosar, că membrii Comisiei de aplicare

a Legii 18/1991 din cadrul comunei Gornet Gricov au desfășurat continuu

activitate în cadrul acestei comisii, a apreciat instanța că sunt îndreptățiți

la acordarea sporului de dificultate de 50% din salariul de încadrare.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, a arătat în esență că in mod greșit instanța de fond a considerat

aplicabile dispozițiile art. 978 C. civ., întrucât autoritățile publice nu au

abilitatea de a institui sau prelungi, prin convenții bilaterale, drepturi

salariale in afara celor prevăzute prin acte normative.

Totodată s-a arătat

că in mod greșit au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale ce

reglementează sporul de dificultate de până la 50% din salariul de bază,

solicitându-se admiterea recursului și respingerea cererii de anulare a

Încheierii nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curții de Conturi a României.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ.

Procedura în fața

instanței de recurs

Intimatul - reclamant

a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea

recursului, fiind formulat de o persoană fără interes, in condițiile in care nu

a fost declarat de către structura județeană a Curții de Conturi.

Considerentele și soluția

instanței de recurs.

Înalta Curte,

examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ.,

excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea

recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va

admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ.,

va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova,

contestată de către Primarul comunei Gornet Gricov cu privire la punctul B1,

contestație respinsă prin Încheierea nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curții

de Conturi a României.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în

care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei

tribunalului – Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul

litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/ anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ

care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie

care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins

recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin

care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză,

contestația împotriva Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova a

fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI/386 din data de 21 decembrie 2010

emisă de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ținând seama de considerentele

expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Prahova,

secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența teritorială revine aceleiași instanțe.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6)

1

,

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 278 din 19

octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competență soluționare Tribunalului Prahova, secția

a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.