ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 799/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamanta Direcția de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără adăpost Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale, anularea Încheierii nr. VT/168 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul pârâtei și pe cale de consecință admiterea contestației înregistrată la Camera de Conturi Brașov sub nr. 2195 din 15 decembrie 2010, anularea măsurilor dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 51 din 30 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Brașov.

De asemenea, reclamanta a formulat și cerere de suspendare a încheierii în condițiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că Decizia nr. 51 din 30 noiembrie 2010 a fost emisă în baza Procesului-verbal de constatare nr 1441/54 din 02 august 2010 cu privire la stabilirea ca prejudiciu a drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, în sumă egală cu un salariu de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, drepturi în natură reprezentând o masă caldă pe zi efectiv lucrată, în cuantum de 13 RON/zi/salariat.

Prin Sentința nr. 148/F din 10 august 2011, Curtea de Apel Brașov a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Direcția de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără Adăpost și pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de Coordonare a Verificării Bugetelor Unităților Administrativ Teritoriale, în favoarea Tribunalului Brașov, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Brașov a reținut, în esență, că potrivit pct. 229 al Hotărârii Curții de Conturi a României nr. 130/2010 „cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării prezentului regulament în M. Of.

al României, Partea I, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanței", însă aceste dispoziții nu acoperă și situația actelor întocmite de Curtea de Conturi sau de Camerele de Conturi județene atacate înainte de publicarea noului regulament și în privința cărora sesizarea instanței a avut loc după publicarea noului regulament. În acest context, Curtea de Apel reținând că, în cauză este vorba de acte emise în baza unui Regulament privind și valorificarea actelor rezultate din activitățile specifice Curții de Conturi a României, a constatat că potrivit pct. 108 din Hotărârea 1/2009, în cazul încheierii emise la nivelul camerelor de conturi, sesizarea instanței se dispune la Secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalelor.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal sub nr. 10629/62/2011. Prin Sentința nr. 5369 din 6 decembrie 2011, Tribunalul Brașov a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța regulatorul de competență.

A reținut Tribunalul Brașov că acțiunea promovată de către reclamanta Direcția de Servicii Sociale - Centrul pentru persoane fără adăpost Brașov are ca obiect anularea Încheierii nr. VI/168 din data de 20 aprilie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României și anularea parțială a deciziei nr. 51 din 30 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Brașov, iar conform pct. 228 ale Hotărârii nr. 130/2010 (care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2011) „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ''.

S-a mai reținut că pct. 228 din Hotărârea nr. 130/2010 nu distinge în ceea ce privește încheierile emise de Curtea de Conturi în funcție de momentul la care a fost efectuat și finalizat controlul unităților descentralizate ale acestui organ de control, norma determinând competența numai după raportare la data emiterii încheierii contestate. Concluzionând, Tribunalul Brașov a constatat că nu se poate reține incidența, în cauză, nici a incidenței pct. 539 din Hotărârea nr. 130/2010, avut în vedere de Curtea de Apel Brașov, deoarece din interpretarea literală a acestei norme rezultă că aceasta se aplică numai „acțiunilor de control/audit" efectuate de unitățile descentralizate ale Curții de Conturi și care erau în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a regulamentului actual și nu modului de determinare a competenței instanțelor de judecată.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul Brașov a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență. Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea măsurilor dispuse la pct. 2 din Decizia Camerei de Conturi Constanta nr. 51 din 30 octombrie 2011, anularea Încheierii nr. VI/168 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate anterior, precum și suspendarea Încheierii nr. VI/168 din 20 aprilie 2011. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 51 din 30 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi Brașov a fost respinsă prin Încheierea nr. VI/168 din 20 aprilie 2011, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Direcția de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără Adăpost Brașov și pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de Coordonare a Verificării Bugetelor Unităților Administrativ Teritoriale, în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.