ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 334/2013

Asupra contestației

in anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7788/2/2010

pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal,

în data de 07 septembrie 2010, reclamanta SC D.P.N. SRL, a solicitat în

contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, anularea Deciziei nr. 329

din 17 decembrie 2009, pentru regularizarea situației privind obligațiile

suplimentare stabilite de controlul vamal, prin care a fost obligată la plata

sumei de 6.853.387 lei (reprezentând 2.505.949 lei - datorie vamală pentru

dreptul de utilizare înscris pe factura externă și 4.347.438 lei - penalități);

anularea procesului verbal de control nr. X din 17 decembrie 2009 încheiat la

sediul Direcției Regionale pentru Accize si Operațiuni Vamale Constanta, prin

care s-au stabilit aceste sume de plată, de către Serviciul Antifraudă Fiscală

și Vamală, suspendarea executării Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009.

La termenul de

judecată din data de 7 martie 2012 reclamanta a precizat că înțelege să

conteste și Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 prin care i-a fost soluționată

contestația administrativă.

Prin sentința nr. 2159

din 21 martie 2011 Curtea de Apel București a respins ca inadmisibile capetele 1

și 2 ale acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată de reclamanta SC D.P.N.

SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală, și Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Constanța, privind anularea Deciziei nr. 329 din 17 decembrie

2009 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite

de controlul vamal și respectiv anularea procesului verbal de control nr. X din

17 decembrie 2009, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 329

din 17 decembrie 2009, ca rămasă fără obiect, a respins capătul de acțiune

precizat, privind anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010 de soluționare a

contestației, ca tardiv formulat.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii inițiale, Curtea a reținut că cererea de anulare a

Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009 pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și a procesului - verbal

de control adresată direct instanței de contencios administrativ este

inadmisibilă.

S-a apreciat că ceea ce

poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ este doar decizia

de soluționare a contestației, lucru pe care societatea comercială reclamantă

l-a făcut prin precizarea/completarea, formulată oral, la termenul din 07

martie 2011 în fața Curții de Apel București.

Prin urmare, Curtea a

reținut că societatea comercială reclamantă și-a completat acțiunea la termenul

din 07 martie 2011 și cu capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 100

din 17 martie 2010 privind soluționarea contestației formulată împotriva

Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009.

Pe de altă parte,

Curtea nu a putut lua în considerare „mențiunea” adăugată în afara cadrului

procesual de pe cererea de chemare în câtă vreme, din copia acțiunii inițiale

primită de pârâte, această mențiune nu se regăsește.

Referitor la excepția

tardivității prescripției, Curtea a reținut că, societatea comercială reclamantă,

la termenul din 07 martie 2011 și-a completat acțiunea inițială cu un nou capăt

de cerere, prin care a solicitat și anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010,

prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei nr. 329 din

17 decembrie 2009.

Decizia nr. 100/2010

a fost comunicată prin poștă reclamantei la data de 23 martie 2010, fiind

înregistrată în evidențele societății sub nr. 191 din 23 martie 2010.

În cauză cererea de

anulare a Deciziei nr. 100/2010 a fost formulată în ședința din 07 martie 2011,

cu nerespectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc., cu trimitere la dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

554/2004 art. 1 privind cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ.

În ceea ce privește

cererea de suspendare, s-a apreciat că în raport de soluția adoptată și de

solicitarea societății comerciale reclamante de suspendare a executării actelor

administrative fiscale până la soluționarea definitivă a contestației, este

rămasă fără obiect.

Prin motivele de

recurs formulate împotriva sentinței nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curții de

Apel București, reclamanta contestatoare a precizat că în mod greșit s-a

constatat că nu a contestat Decizia nr. 100/2010 emisă de A.N.A.F.; că in mod

greșit a respins instanța de fond capetele 1 și 2 ale acțiunii ca fiind

inadmisibile; precum și că in mod greșit a respins ca tardivă cererea de

anulare a Deciziei nr. 100/2010, din moment ce această cerere a fost formulată

odată cu celelalte două capete ale acțiunii.

Prin Decizia nr. 1915

din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal s-a respins recursul declarat de SC D.P.N. SRL

împotriva sentinței nr. 2159 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut că pe prima pagină a acțiunii

(fila 2 din dosarul de fond), sub cuvântul Contestație, apare o mențiune adăugată

cu un pix, cu litere mari de tipar „Împotriva Deciziei nr. 100/2000”, după care

urmează ceva ce poate constitui o semnătură, dar nu a persoanei care a semnat

cererea de chemare în judecată.

S-a mai constatat că

în cuprinsul Încheierii din data de 7 martie 2011 nu apare nicio referire la

mențiunea adăugată cu pixul în cererea de chemare în judecată, ceea ce

demonstrează că aceasta a fost executată în condiții extraprocesuale

precipitate, concluzie întărită și de împrejurarea că în conținutul acțiunii nu

există nicio solicitare referitoare la Decizia nr. 100/2010.

Astfel, a apreciat

instanța de recurs că situația reținută de instanța de fond este temeinică și

legală, societatea comercială cerând prin acțiune exclusiv anularea Deciziei nr.

329/2009 și a procesului-verbal nr. X/2009, cerere inadmisibilă în raport cu

dispozițiile art. 205 și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește

excepția de tardivitate a cererii de anulare a Deciziei nr. 100/2010 formulată

ca o completare a acțiunii la data de 7 martie 2011, soluția instanței de fond

este legală din moment ce această decizie fusese comunicată

recurentei-reclamante la data de 23 martie 2010, fiind înregistrată în

evidențele sale sub nr. 191 din 23 martie 2010, ceea ce reprezintă o încălcare

a termenului de 6 luni care rezultă din interpretarea art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. și art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Motivele și temeiul

juridic al contestației în anulare promovată , împotriva deciziei nr. 1915 din

5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație in anulare contestatoarea

reclamantă SC D.P.N. SRL.

În motivarea

contestației s-a arătat că sentința civilă nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curții

de Apel București este nelegală și netemeinică, instanța de fond încălcând

dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a dispus comunicarea

intre termenele din data de 7 martie 2011 și data de 14 martie 2011 a

concluziilor și a cererii de modificare a acțiunii.

A mai arătat

contestatoarea că la data de 7 martie 2011, dată considerată prima zi de

înfățișare, a fost completată in scris contestația de către

apărătorul reclamantei cu, Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 fiind atacată pe

data de 7 septembrie 2010, in termenul legal de 6 luni de către contestatoare.

Pentru aceste motive

a solicitat admiterea contestației in anulare, anularea deciziei instanței de

recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În drept contestația

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și art. 317 alin. (1) și alin.

(2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanta a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca

inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

Considerentele și

soluția asupra contestației în anulare de față, urmează a fi respinsă ca

inadmisibilă, față de temeiurile de drept invocate și raportat la motivele

înfățișate de contestatoare, în considerarea celor ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau

dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Verificând

susținerile contestatoarei, Înalta Curte constată pe de o parte, că aceasta

vizează o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.,

de către instanța de fond, față de necomunicarea părților adverse a modificării

acțiunii, și care nu se încadrează in textul prevăzut de art. 317 alin. (1) C.

proc. civ., iar pe de altă parte că această neregularitate nu a fost invocată

nici in fața instanței de fond, la termenele următoare și nici prin motivele de

recurs.

Contestația în

anulare specială este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de

lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, ce poate fi exercitată

doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune

o rejudecare a recursului.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, ori Înalta Curte

constată că textul de lege este formal invocat de către contestatoare, fiind

formulate critici care nu constituie nici „erori materiale” și nici „omisiuni” in

cercetarea vreunui caz de casare.

Prin

urmare, față de toate considerentele expuse, va fi respinsă contestația în

anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 și art. 318

C. proc. civ., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC D.P.N. SRL București împotriva Deciziei nr. 1915 din

5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.