ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 334/2013

Asupra contestației in anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7788/2/2010 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în data de 07 septembrie 2010, reclamanta SC D.P.N.

SRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, anularea Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009, pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, prin care a fost obligată la plata sumei de 6.853.387 lei (reprezentând 2.505.949 lei - datorie vamală pentru dreptul de utilizare înscris pe factura externă și 4.347.438 lei - penalități); anularea procesului verbal de control nr. X din 17 decembrie 2009 încheiat la sediul Direcției Regionale pentru Accize si Operațiuni Vamale Constanta, prin care s-au stabilit aceste sume de plată, de către Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, suspendarea executării Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009. La termenul de judecată din data de 7 martie 2012 reclamanta a precizat că înțelege să conteste și Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 prin care i-a fost soluționată contestația administrativă.

Prin sentința nr. 2159 din 21 martie 2011 Curtea de Apel București a respins ca inadmisibile capetele 1 și 2 ale acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată de reclamanta SC D.P.N. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, privind anularea Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și respectiv anularea procesului verbal de control nr. X din 17 decembrie 2009, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009, ca rămasă fără obiect, a respins capătul de acțiune precizat, privind anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010 de soluționare a contestației, ca tardiv formulat.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii inițiale, Curtea a reținut că cererea de anulare a Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și a procesului - verbal de control adresată direct instanței de contencios administrativ este inadmisibilă. S-a apreciat că ceea ce poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ este doar decizia de soluționare a contestației, lucru pe care societatea comercială reclamantă l-a făcut prin precizarea/completarea, formulată oral, la termenul din 07 martie 2011 în fața Curții de Apel București.

Prin urmare, Curtea a reținut că societatea comercială reclamantă și-a completat acțiunea la termenul din 07 martie 2011 și cu capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010 privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009. Pe de altă parte, Curtea nu a putut lua în considerare „mențiunea” adăugată în afara cadrului procesual de pe cererea de chemare în câtă vreme, din copia acțiunii inițiale primită de pârâte, această mențiune nu se regăsește.

Referitor la excepția tardivității prescripției, Curtea a reținut că, societatea comercială reclamantă, la termenul din 07 martie 2011 și-a completat acțiunea inițială cu un nou capăt de cerere, prin care a solicitat și anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009. Decizia nr. 100/2010 a fost comunicată prin poștă reclamantei la data de 23 martie 2010, fiind înregistrată în evidențele societății sub nr. 191 din 23 martie 2010. În cauză cererea de anulare a Deciziei nr. 100/2010 a fost formulată în ședința din 07 martie 2011, cu nerespectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., cu trimitere la dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 art. 1 privind cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ. În ceea ce privește cererea de suspendare, s-a apreciat că în raport de soluția adoptată și de solicitarea societății comerciale reclamante de suspendare a executării actelor administrative fiscale până la soluționarea definitivă a contestației, este rămasă fără obiect. Prin motivele de recurs formulate împotriva sentinței nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, reclamanta contestatoare a precizat că în mod greșit s-a constatat că nu a contestat Decizia nr. 100/2010 emisă de A.N.A.F.; că in mod greșit a respins instanța de fond capetele 1 și 2 ale acțiunii ca fiind inadmisibile; precum și că in mod greșit a respins ca tardivă cererea de anulare a Deciziei nr. 100/2010, din moment ce această cerere a fost formulată odată cu celelalte două capete ale acțiunii.

Prin Decizia nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins recursul declarat de SC D.P.N. SRL împotriva sentinței nr. 2159 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că pe prima pagină a acțiunii (fila 2 din dosarul de fond), sub cuvântul Contestație, apare o mențiune adăugată cu un pix, cu litere mari de tipar „Împotriva Deciziei nr. 100/2000”, după care urmează ceva ce poate constitui o semnătură, dar nu a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată.

S-a mai constatat că în cuprinsul Încheierii din data de 7 martie 2011 nu apare nicio referire la mențiunea adăugată cu pixul în cererea de chemare în judecată, ceea ce demonstrează că aceasta a fost executată în condiții extraprocesuale precipitate, concluzie întărită și de împrejurarea că în conținutul acțiunii nu există nicio solicitare referitoare la Decizia nr. 100/2010. Astfel, a apreciat instanța de recurs că situația reținută de instanța de fond este temeinică și legală, societatea comercială cerând prin acțiune exclusiv anularea Deciziei nr. 329/2009 și a procesului-verbal nr. X/2009, cerere inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 205 și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește excepția de tardivitate a cererii de anulare a Deciziei nr. 100/2010 formulată ca o completare a acțiunii la data de 7 martie 2011, soluția instanței de fond este legală din moment ce această decizie fusese comunicată recurentei-reclamante la data de 23 martie 2010, fiind înregistrată în evidențele sale sub nr. 191 din 23 martie 2010, ceea ce reprezintă o încălcare a termenului de 6 luni care rezultă din interpretarea art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată , împotriva deciziei nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație in anulare contestatoarea reclamantă SC D.P.N.

SRL. În motivarea contestației s-a arătat că sentința civilă nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București este nelegală și netemeinică, instanța de fond încălcând dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a dispus comunicarea intre termenele din data de 7 martie 2011 și data de 14 martie 2011 a concluziilor și a cererii de modificare a acțiunii. A mai arătat contestatoarea că la data de 7 martie 2011, dată considerată prima zi de înfățișare, a fost completată in scris contestația de către apărătorul reclamantei cu, Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 fiind atacată pe data de 7 septembrie 2010, in termenul legal de 6 luni de către contestatoare. Pentru aceste motive a solicitat admiterea contestației in anulare, anularea deciziei instanței de recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În drept contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și art. 317 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, intimata Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanta a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. Considerentele și soluția asupra contestației în anulare de față, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, față de temeiurile de drept invocate și raportat la motivele înfățișate de contestatoare, în considerarea celor ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Verificând susținerile contestatoarei, Înalta Curte constată pe de o parte, că aceasta vizează o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., de către instanța de fond, față de necomunicarea părților adverse a modificării acțiunii, și care nu se încadrează in textul prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte că această neregularitate nu a fost invocată nici in fața instanței de fond, la termenele următoare și nici prin motivele de recurs.

Contestația în anulare specială este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune o rejudecare a recursului. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, ori Înalta Curte constată că textul de lege este formal invocat de către contestatoare, fiind formulate critici care nu constituie nici „erori materiale” și nici „omisiuni” in cercetarea vreunui caz de casare.

Prin urmare, față de toate considerentele expuse, va fi respinsă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 și art. 318 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC D.P.N. SRL București împotriva Deciziei nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.