ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2201 A, pronunțată la data de 04 decembrie 2017, în Dosarul nr. x/2016, a admis excepția insuficientei timbrări a apelului principal; a anulat ca insuficient timbrat apelul principal formulat de apelantele - pârâte A. S.A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 7843 din data de 12.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, și a respins, ca rămas fără obiect, apelul incident formulat de apelanții - reclamanți C. și D. împotriva Sentinței civile nr. 7843 din data de 12.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții C. și D., solicitând admiterea recursului, cu casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel spre o nouă judecată, cât și pârâtele A. S.A. București și B. - prin mandatar A. S.A. București, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în sensul respingerii excepției insuficientei timbrări și, pe cale de consecință, trimiterea spre rejudecare a apelului formulat de pârâte.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., recurenții-reclamanți C. și D. au relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și, în dezvoltarea motivului de casare invocat conform art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., privind nelegalitatea deciziei civile recurate, au invocat, în esență, următoarele:

În mod nelegal instanța de apel a respins apelul incident ca rămas fără obiect și a anulat apelul principal ca insuficient timbrat, încălcând dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 și ale Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, față de prevederile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în mod evident, apelul trebuia timbrat doar pentru două motive de apel, iar nu pentru toate motivele de apel.

Susțin recurenții-reclamanți că, în mod eronat instanța a calculat taxa judiciară de timbru la valoarea cumulativă a celor 2 capete din cererea de apel, deși suma de restituit, așa cum a fost evaluată de apelantele-pârâte conform art. 5.1 lit. b) din contractul de creditare, este de 2.320 CHF plus dobânda, în sumă totală de 7450,5 RON, și îi corespunde taxa judiciară de 212 RON, iar conform art. 5.1 lit. c) din contractul de creditare suma de restituit este de 62.754,91 RON și îi corespunde taxa judiciară de 2.360 RON.

Astfel, solicită a se observa că apelantele-pârâte B. și A. S.A. au achitat suma de 1.254 RON, ce cuprinde integral taxa judiciară de timbru pentru capătul de cerere aferent art. 5.1 lit. b) - comisionul de acordare credit, și au achitat insuficient taxa privind art. 5.1 lit. c) - comisionul de administrare.

Deoarece din cele 8 capete de cerere ale apelului - 6 nu sunt supuse timbrajului, și cea aferentă art. 5.1 lit. b) a fost timbrată integral, recurenții-reclamanți consideră că instanța era obligată, conform legii, să anuleze în parte apelul B. și A. S.A., doar pentru cererea privind art. 5.1 lit. c), cu consecința judecării apelului incident, iar nu respingerea acestuia ca rămas fără obiect.

Totodată, recurenții-reclamanți au invocat, în continuare, prevederile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ale art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 și au redat conținutul acestora, solicitând a se observa că, în cauza de față instanța de apel nu a aplicat niciuna dintre dispozițiile legale, pronunțând o hotărâre prin care a dezavantajat apelanții-reclamanți C. și D., deși, în mod evident, apelul trebuia judecat în limitele timbrajului, iar apelul incident are obiect și motive, așa cum au fost detaliate la instanța de apel, pentru a fi judecat.

În fine, în continuarea recursului lor, recurenții-reclamanți C. și D. au redat motivele de apel formulate și cele solicitate prin apelul incident, considerând că se impune casarea în tot a deciziei civile recurate, și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ., recurentele-pârâte A. S.A. București și B. - prin mandatar A. S.A. București au prezentat, pe scurt, situația de fapt relevantă în cauză și considerente privind caracterul admisibil al recursului și au criticat hotărârea recurată ca fiind nelegală, deoarece, au susținut acestea, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență, invocând următoarele motive de recurs:

Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 482 și art. 200 C. proc. civ., și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, ale căror texte au fost redate, în continuare.

Așadar, recurentele-pârâte au arătat că, din coroborarea prevederilor legale enumerate anterior, având în vedere că art. 200 C. proc. civ. se aplică și în ceea ce privește regularizarea cererii de apel, rezultă că instanța, ulterior admiterii cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, avea obligația de a aduce la cunoștință, în scris, apelantelor-pârâte obligația, de a achita diferența taxei de timbru în termen de 10 zile de la comunicare.

În cauză, au susținut acestea, cu toate că apelantele-pârâte au solicitat instanței de apel un termen scurt în scopul achitării diferenței taxei judiciare de timbru, instanța de apel a înțeles să respingă toate argumentele invocate și să anuleze apelul, ca insuficient timbrat, dând dovadă de exces de putere.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiurilor de drept indicate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și D., Înalta Curte reține următoarele:

Prin prima critică dezvoltată în susținerea recursului lor, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că în mod eronat instanța a calculat taxa judiciară de timbru la valoarea cumulativă a celor 2 capete din cererea de apel, solicitând a se observa că apelantele-pârâte B.. și A. S.A. au achitat suma de 1.254 RON, ce cuprinde integral taxa judiciară de timbru pentru capătul de cerere aferent art. 5.1 lit. b) - comisionul de acordare credit, și au achitat insuficient taxa privind art. 5.1 lit. c) - comisionul de administrare.

Înalta Curte observă că, prin această critică formulată, recurenții-reclamanți readuc în discuție timbrajul aferent cererii de apel principal formulat de pârâte, ceea ce este inadmisibil, obiectul căii de atac deduse prezentei judecăți, constituindu-l Decizia civilă nr. 2201 A din 04 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Mai mult, față de dispozițiile art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, este definitivă, și, aplicând cu prioritate aceste norme imperative, în condițiile în care legile procesuale și de organizare judiciară nu menționează expres o astfel de abilitare a instanței supreme de a examina nemulțumirile față de modalitatea în care a fost soluționată o cerere de reexaminare făcută împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, atare critică formulată de recurenții-reclamanți nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.

Dispozițiile art. 39 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbre constituie o normă procedurală care reglementează soluționarea cererii de reexaminare împotriva încheierii de stabilire a taxei judiciare de timbru, așadar, un incident procedural prealabil antamării fondului de către instanța de judecată, întrucât în discuție este o chestiune prealabilă, soluționarea acesteia fiind guvernată de principiul celerității, care ar fi grav afectat prin aplicarea în materie a principiilor oralității și contradictorialității, a obligativității citării părților, ca și a posibilității exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de soluționare a cererii de reexaminare.

Rațiuni ce țin de necesitatea soluționării într-un termen rezonabil a cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești justifică în mod obiectiv soluția legislativă criticată, care asigură în mod eficient un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit - stabilirea corectă a taxelor judiciare de timbru - și mijloacele procedurale utilizate, cadru legislativ care, în deplin acord cu normele fundamentale, creează premisele necesare ce permit instanței judecătorești să examineze circumstanțele specifice fiecărui caz și să realizeze un just echilibru între interesele individuale și cele privind administrarea justiției, astfel încât solicitantului să îi fie asigurat accesul efectiv la justiție.

De altfel, interes în utilizarea căii de atac a reexaminării au doar părțile care au obligația de a timbra și, chiar dacă toate părțile implicate într-un proces urmăresc rezolvarea litigiului într-un cadru legal, exercitarea unei cereri (indiferent că este o cerere de chemare în judecată sau o cale de atac, ori- cerere de reexaminare, cazul în speță) trebuie să aibă la bază interesul.

Cererea de reexaminare este instrumentul juridic pe care legiuitorul l-a pus la îndemână reclamantului din cadrul unei acțiuni aflate pe rolul instanței, prin care acesta poate cere unui alt complet de judecată decât cel care i-a stabilit cuantumul taxei de timbru să recalculeze suma fixată cu acest titlu, pe care o apreciază ca fiind nejustificat de mare, iar nu pârâtului.

Obligația de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligație fiscală și este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiție. Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată se stabilește un raport de drept fiscal, caracterizat prin relația de subordonare a părților. Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanța de judecată, separat și distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă și care este, de regulă, unul de drept privat, procesul debutând numai în măsura în care obligația de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.

Potrivit art. 32 din Ordonanța de Urgență nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, fiind o dezvoltare a dispozițiilor art. 1 din același act normativ, potrivit cărora, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru. Astfel, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

Nicio dispoziție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție.

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o caracteristică a principiului accesului liber la justiție este aceea că el nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. Totodată, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 54, instanța europeană a reținut că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanțele judecătorești, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiție cu gratuitatea actului de justiție.

Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la cea de-a doua critică formulată de recurenți, prin care arată că instanța era obligată, conform legii, să anuleze în parte apelul B. și A. S.A., cu consecința judecării apelului incident, iar nu respingerea acestuia, ca rămas fără obiect, Înalta Curte reține următoarele:

Plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora.

Așadar, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

Totodată, într-adevăr, astfel cum prevăd dispozițiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(2) Dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanță reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, acțiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal".

Însă, reglementarea soluționării acțiunii ori a cererii în limitele în care s-a plătit, în mod legal, taxa judiciară de timbru, este la latitudinea legiuitorului, cât și a instanței.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține încălcarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, acestea nefiind incidente în speță, așa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme cuantumul legal datorat al taxei judiciare de timbru a fost în mod definitiv stabilit, cu ocazia reexaminării, și asupra căruia nu se mai poate reveni, soluția de admitere a excepției insuficientei timbrări a apelului pârâtelor fiind tocmai subsecventă neconformării părților de a achita taxa de timbru, integral, astfel cum s-a dispus.

Deopotrivă, nu pot fi reținute nici prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, de asemenea, invocate de recurenții-reclamanți, întrucât, această Lege a fost abrogată și înlocuită de O.U.G. nr. 80/2013, astfel, nu este aplicabilă litigiului pendinte, care a fost început după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, și, deci, inaplicabilă în raport de norma tranzitorie prevăzută în art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de altă parte, dispoziția similară de la art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, de asemenea, invocată de recurenți, potrivit cu care, "În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu", nu este incidentă în speță.

Acestea prevederi legale ar fi putut fi incidente doar în situația în care, constatând că în etapa judecării cauzei în apel, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal de către apelantele-pârâte și, astfel, instanța de recurs ar dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente - ceea ce nu este cazul.

În speță, câtă vreme atare constatare a neplății taxei de timbru în cuantumul legal datorat a fost făcută chiar de către instanța de apel, și reverificată în cadrul cererii de reexaminare, cu consecința anulării căii de atac ca insuficient timbrată, instanța de recurs nu mai poate reveni asupra acestei măsuri în exercițiul controlului de legalitate, căci, în caz contrar, ar însemna să reverifice, ea însăși, cuantumul taxei judiciare de timbru - astfel cum solicită recurenții-reclamanți a se face aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce este nepermis, inadmisibil, pe calea recursului.

În fine, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a analizat apelul incident numai în limitele imperative de la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Apelul incident exercitat în condițiile art. 472 și 474 C. proc. civ. are caracter accesoriu în raport de apelul principal, în sensul că, prin declararea apelului principal, există riscul pentru partea care a câștigat procesul, în tot sau în parte, de a i se înrăutăți situația prin eventuala admitere a apelului principal și are, astfel, interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii apelate.

Caracterul accesoriu este accentuat de dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă dependența soluției date apelului incident de soluția dată de instanță apelului principal.

Așadar, apelul incident este admisibil numai în măsura existenței riscului schimbării soluției date în fond într-un sens favorabil apelantului principal, prin aderarea la apel urmărindu-se împiedicarea adoptării unei asemenea soluții în calea de atac. Apelul incident nu este deschis în absența acestui risc sau, dacă a fost exercitat, rămâne fără efect atunci când riscul nu mai există, față nesoluționarea în fond a apelului principal.

În cauză, se reține că, prin decizia recurată, apelul principal declarat de către pârâte a fost anulat, ca insuficient timbrat.

Astfel fiind, față de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al apelului incident, se constată că riscul unei soluții defavorabile nu există în privința soluției vizând pe reclamanți și, în aceste condiții, urmează a se constata că apelul incident în mod corect a fost respins ca rămas fără obiect.

Apelul incident ar fi putut fi admisibil, însă doar în limitele criticilor din apelul principal și doar în măsura în care acesta ar fi fost soluționat pe fond, astfel încât, nu pot fi primite motivele de recurs prin care se readuc în discuție motivele apelului reclamanților, pe fond, și nu vor fi cercetate.

În ce privește recursul declarat de recurentele-pârâte A. S.A. București și B. - prin mandatar A. S.A. București, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 31 alin. (1) și art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată.

Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 470 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, rețin faptul că "la cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru.". De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "(3) Cerințele (…) de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, (…)".

Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau deforma."

Reiese așadar, că neplata taxei judiciare de timbru a fost apreciată de către legiuitor ca reprezentând o cauză de nulitate extrinsecă actului de procedură (în sensul în care neregularitatea actului de procedură nu se situează în cuprinsul acestuia).

În cauza de față, instanța de apel a reținut că, prin încheierea de la termenul din 09.10.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel București, secția a VI-a a pus în vedere apelantelor-pârâte A. S.A. și B. să completeze taxa de timbru aferentă soluționării apelului cu suma de 3673,5 RON.

Prin încheierea nr. 130 de la termenul din 14.11.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de reexaminare a taxei de timbru și a constatat că apelantele pârâte datorează cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 2310,42 RON, din care acestea au achitat deja 1254, rămânând de achitat diferența.

Această încheiere prin care a fost soluționată cererea de reexaminare a fost comunicată apelantelor-pârâte la data de 21.11.2017.

În aplicarea dispozițiilor art. 470 alin. (2) și alin. (3) teza I din Noul C. proc. civ., instanța de apel a constatat că, pentru termenul din 04.12.2017 apelantele-pârâte aveau cunoștință de obligația de a completa taxa de timbru cu suma de 1056,42 RON, fără a se conforma însă acestei dispoziții a instanței.

În consecință, instanța de apel în mod corect a reținut că cererea de apel nu îndeplinește o condiție formală și extrinsecă, reglementată expres de lege, în absența căreia, instanța nu se poate considera regulat învestită, considerând legal că se impune aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de art. 470 alin. (3) teza I din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că recurentele au fost reprezentate în faza procesuală a apelului de o persoană specializată în domeniul juridic, respectiv, avocat E., așa cum reiese din împuternicirea avocațială aflată la dosarului de apel.

Prin urmare, reiese că acestea au beneficiat în această fază procesuală de asistență juridică de specialitate, o necunoaștere a dispozițiilor procedurale neputând fi invocată în acest context, legea acordând avocaților prezumția de specialiști ai dreptului.

Și din perspectiva dreptului la apărare, reglementat de același art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că încheierea prin care a fost soluționată cererea de reexaminare formulată de acestea împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate în apel, a fost comunicată recurentelor-pârâte la adresa indicată chiar de către acestea în cuprinsul cererii de reexaminare aflată la Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, ocazie cu care s-a constatat că apelantele- pârâte nu sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, cererea de reexaminare fiind respinsă, ca nefondată.

Cu toate că apelantele-pârâte înseși au depus la dosar cerere de amânare a cauzei până la soluționarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, și cărora li s-a comunicat că cererea de apel nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității, inclusiv, cu ocazia comunicării încheierii prin care a fost respinsă cererea lor de reexaminare atare formulată, acestea nu au înțeles să complinească lipsa dovezii achitării diferenței de taxă judiciară de timbru aferente soluționării apelului, afirmând că atât timp cât nu au fost înștiințate despre această obligație prin intermediul unei comunicări în scris, nu se poate reține vreo culpă în acest sens.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține următoarele:

Este adevărat că dreptul procesual civil are caracter formalist, formalismul dreptului procesual civil izvorând din faptul că actele de procedură sunt supuse unor condiții de formă și unor termene. Formalismul este inevitabil, însă el nu prezintă numai inconveniente. Formele prescrise sunt o garanție pentru protejarea intereselor justițiabililor împotriva manevrelor unui adversar de rea-credință dar și împotriva arbitrariului judecătorului.

Cu toate acestea, nu se poate susține în mod fondat că nu există vreo culpă a recurentelor-pârâte în ceea ce privește neachitarea taxei de timbru în apel, pe considerentul că această obligație nu le-a fost adusă la cunoștință printr-un anumit act de procedură, respectiv, că nu le-a fost adusă la cunoștință, în scris, o atare obligație.

În condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care părțile să fie încunoștințate de către instanță despre obligația achitării taxelor judiciare de timbru, recurentele-pârâte invocă o interpretare excesiv de formalistă a normelor procesual civile, ceea ce contravine principiilor care guvernează dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat și reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, terminologia utilizată de legiuitor atunci când face referire la obligația instanței de a informa părțile în legătură cu obligația de achitare a taxelor judiciare de timbru datorate, cuprinde sintagma "instanța va pune în vedere" (art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013), neprecizând un anumit act de procedură pe care instanța trebuie să îl emită pentru efectuarea acestui demers, respectiv, o încunoștințare în scris, cum în mod nefondat susțin recurentele-pârâte.

Or, atâta timp cât legiuitorul a nu a impus ca înștiințarea părților în legătură cu obligația de achitare a taxei judiciare de timbru, urmare soluționării cererii de reexaminare formulate de acestea, să se efectueze printr-o anumită formă, reiese că legiuitorul a acceptat ca scopul informării părților să se poată realiza și prin alte acte procedurale, cum este, în apelul de față, cazul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, din care recurentele-pârâte au luat la cunoștință despre obligația timbrării recursului.

Învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției.

Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Deși în speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de principiu, a instanței de contencios european cu privire la soluțiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, cum este și cazul în speță, atunci când limitările impuse îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în această materie.

Având în vedere că neachitarea taxei judiciare de timbru reprezintă un fine de neprimire a cererii de apel, și că recurentele- pârâte nu au înțeles să suplinească cerința timbrării după primirea încheierii prin care a fost soluționată cererea lor de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate în apel, văzând și dispozițiile art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, potrivit cărora "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", în mod corect și legal instanța de apel a reținut că nu poate trece la analiza pe fond a apelului principal, dispunând anularea acestuia ca insuficient timbrat, cu respectarea întocmai și evidentă a cerințelor art. 470 alin. (2) și alin. (3) teza I din C. proc. civ., coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamanți și de pârâte, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C. și D. și de pârâtele A. S.A. București și B. - prin mandatar A. S.A. București împotriva Deciziei civile nr. 2201 A din 04 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - NN