ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 655/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 martie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea clauzei prevăzute de art. 5 din Contractul de credit nr. x/27.02.2013, întrucât este abuziva și încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori; restituirea sumei de 300 RON reprezentând comision de analiză la care să se adauge dobânda legală și indicele de inflație de la data reținerii și până la data plații efective; restituirea sumei de 600 RON reprezentând comision de gestiune datorat conform Contractului de credit la care să se adauge dobânda legală și indicele de inflație de la data reținerii și până la data plații efective; restituirea comisionului de rambursare anticipată în cuantum de 1% rămas de achitat pe perioada creditului; anularea clauzei prevăzute de art. 8 privind dobânda anuală efectivă (DAE) care este de 43,46%; anularea clauzei prevăzute de art. 8 lit. c) și d) din Contractul de credit nr. x/27.02.2013, întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000; anularea clauzelor prevăzute de art. 12 din Contractul de credit nr. x/27.02.2013, potrivit cărora comisioanele menționate mai sus nu sunt cuprinse în DAE, dar cad în sarcina reclamanților, întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000; anularea clauzelor prevăzute de art. 13 din Contractul de credit nr. x/27.02.2013, dispoziție potrivit căreia, daca ziua scadenței este o zi nelucrătoare, sumele ajunse la scadență și neachitate se trec la restanță în ziua lucrătoare, întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000; plata de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro echivalentul în RON la care să se adauge dobânda legală și indicele de inflație de la data de 27.02.2013 și până la data plații efective; anularea clauzei prevăzute de art. 28 din Contractul de credit nr. x/27.02.2013 care prevede instituirea ipotecii asupra apartamentului nr. x, situat in București, B-dul x nr. 59, etaj l, apartament 2, dar și a actului juridic intitulat contract de ipoteca imobiliara, act încheiat sub nr. x/27.02.2013 de către B.N.P. Asociați D., E. si F., întrucât între reclamanți și pârâtă nu a fost negociat direct Contractul de credit nr. x/27.02.2013, acesta fiind un contract cadru în blank și impus, neputând fi negociat, tocmai datorită comportamentului instituției de credit, fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori.

Prin sentința civilă nr. 2106 din 25 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 757A din 25 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2106 din 25 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin memoriul de recurs, reclamanții A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 2106 din 25 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, arătând că cele două hotărâri sunt netemeinice și nelegale întrucât nu cuprind motivele pe care se întemeiază și cuprind motive contradictorii, față de împrejurarea că cele două instanțe de judecată nu au motivat în niciun fel hotărârile judecătorești pronunțate, astfel cum prevede atât legislația națională, dar și cea comunitară.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că la instanța de fond la termenul de judecată din 22 mai 2018 nu au fost puse în discuția părților excepțiile invocate prin întâmpinarea formulată de către intimata S.C. C. S.A., ci s-a acordat cuvântul pe probe și pe fondul cauzei, trecându-se peste excepțiile de procedură, încălcând în mod grav și iremediabil dispozițiile legale în materie, respectiv dispozițiile art. 248 C. proc. civ. și obligația instanței de a soluționa mai întâi excepțiile de procedură.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârile recurate nu cuprind motivele pentru care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii, ambele instanțe concluzionând în mod eronat că prevederile actului juridic intitulat Contract de credit nr. x/27.02.2013 nu își mai produce efectele, deși din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că, intimata C. a perceput penalități de întârziere potrivit contractului după declararea scadenței anticipate a acestuia, conform actului intitulat comunicare, înregistrată sub nr. x/21.01.2015 și y/21.01.2015, care prevedea suma de 33.529,40 RON, or este cert dovedit că suma aproape s-a triplat ajungând la suma de 96,452,45 RON, iar din analiza dosarului rezultă actele dosarului nu au fost studiate.

Practic, cele două instanțe de judecată nu au analizat și probele depuse în sprijinul susținerilor recurenților prin care este cert dovedit că și după declararea scadenței anticipate a contractului de credit, intimata a perceput penalități de 1% pe zi întârziere, întrucât respectiva penalitate este o penalitate prevăzută în contractul de credit, ori dacă, contractul a fost declarat scadent anticipat această dispoziție contractuală nu s-ar mai fi aplicat, chiar având în vedere si normele Băncii Naționale a României. În prezenta cauza s-a făcut dovada că și după declararea scadenței anticipate a contractului de credit, intimata a perceput dobânda penalizatoare contractuală, astfel, contractul din punct de vedere al intimatei fiind în ființă, situație în care, acțiunea formulată este admisibilă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Printr-o altă critică, recurenții susțin că cele două instanțe au concluzionat în mod eronat faptul că suma de 90.765,95 RON a fost distribuită intimatei, acel înscris fiind de fapt, Proces-verbal distribuire sumă, încheiat la 4 noiembrie 2015 de către Societatea Civila Profesională de Executori Judecătorești în dosarul de executare nr. 458/2015.

Mai susțin recurenții că cele două hotărâri sunt netemeinice și nelegale, critică subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a ținut cont de nota de probatorii, situație menținută și în faza soluționării cererii de apel, având în vedere că instanța nu s-a aplecat asupra acestei critici și nici nu a analizat în vreun fel criticile recurenților din prezenta cauză, cu toate că acestea erau întemeiate în raport cu lămurirea ce urma a fi făcută de către un expert autorizat și care ar fi avut înrâurire în soluționarea judicioasă a cauzei. Consideră recurenții, că prin acest procedeu, ambele instanțe au încălcat dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă, la 3 octombrie 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, totodată a apreciat că motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Prin punctul de vedere, depus la 3 octombrie 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea sesizării cu întrebări preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul de Constituire a Uniunii Europene (TFUE), formulată de către recurenții reclamanți A. și B..

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși recurenții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile vizează de fapt chestiuni referitoare la situația de fapt reținută și aspecte de netemeinicie, dispozițiile legale fiind invocate formal fără a se arăta în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii.

Se reține, în consecință, că criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 prin care se invocă o pretinsă nemotivare a deciziei de apel reprezintă în fapt nemulțumirea recurenților față de considerentele hotărârii, nefiind indicat în mod concret în ce constă nemotivarea susținută.

De asemenea, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă o nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva greșitei interpretări ori aplicări a unor norme legale, ci conduc spre o analiză a situației de fapt.

Recurenții mai susțin că ambele instanțe de fond și de apel au concluzionat în mod eronat că prevederile actului juridic intitulat Contract de credit nr. x/27.02.2013 nu își mai produce efectele, deși din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că, intimata C. a perceput penalități de întârziere potrivit contractului după declararea scadenței anticipate a acestuia, conform actului intitulat comunicare.

Aceste critici nu vizează nelegalitatea deciziei atacate ci aspecte care au în vedere, pe de o parte hotărârea instanței de fond iar pe de altă parte, modul de interpretare a probelor de către instanța de apel.

Într-o altă critică, recurenții apreciază că instanța de fond la termenul de judecată din 22 mai 2018 nu a pus în discuția părților excepțiile invocate prin întâmpinarea formulată de către intimata S.C. C. S.A., ci s-a acordat cuvântul pe probe și pe fondul cauzei, trecându-se peste excepțiile de procedură, încălcând în mod grav și iremediabil dispozițiile legale în materie, respectiv dispozițiile art. 248 C. proc. civ. și obligația instanței de a soluționa mai întâi excepțiile de procedură.

Această critică nu poate fi analizată, instanța de recurs fiind limitată la controlul legalității deciziei de apel.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 757A din 25 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 757A din 25 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi12 martie 2020.