ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2561/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20 iulie 2018, sub numărul x/2018, reclamanții A., B., C., D., E.. F., G., H., I.. J., K., L., M.. N. și O., reprezentați legal de mandatar P., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Q. S.A. (fostă R. S.A. BUCUREȘTI), ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea retragerii reclamanților din societatea pârâtă, obligarea pârâtei S.C. Q. S.A. la plata către mandatarul P. a contravalorii celor 42.457 de acțiuni emise de societatea pârâtă, pe care reclamanții le dețin, la valoarea medie ce rezultă din aplicarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare, la data evaluării, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194 C. proc. civ., prevederile Legii nr. 151/2014 și textul art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 790 din 26 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de instanță din oficiu și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâta S.C. Q. S.A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1325 din 13 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva sentinței civile nr. 790 din 26 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. Q. S.A. (fostă S.C. R. S.A. București), ca nefondat.

Împotriva deciziei civile anterior menționate au declarat recurs recurenții-reclamanți, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 22 noiembrie 2019.

Recursul declarat a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza cărora recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, urmare a respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a mandatarului P..

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au considerat că în mod eronat a reținut instanța de fond că mandatarul P. nu a depus la dosar un înscris autentic, astfel cum prevede textul art. 85 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că reprezentantul convențional al recurenților, respectiv Cabinetul de Avocat S., a semnat cererea de chemare în judecată cu respectarea prevederilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei".

S-a precizat că împuternicirea avocațială a fost depusă la dosarul cauzei în original, cu respectarea prevederilor art. 151 alin. (2) din C. proc. civ. și, în plus, la dosar s-au depus procuri speciale ad litem, date de recurenții-reclamanți mandatarului P., pentru reprezentare în prezenta cauză.

Au arătat că, potrivit deciziei pronunțate în apel, la dosar au fost depuse procuri speciale prin care au fost ratificate și actele anterioare, însă instanța a apreciat că nu au fost respectate condițiile prevăzute de art. 151 din C. proc. civ., deoarece aceste procuri au fost încheiate după data introducerii cererii de chemare în judecată.

Recurenții au făcut trimitere la dispozițiile art. 177 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia." și au arătat că în speță s-a făcut dovada calității de reprezentant a mandatarului recurenților, prin depunerea procurilor speciale la dosar, înainte de pronunțarea hotărârii instanței.

Au apreciat ca nelegală soluția de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant și de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 2 aprilie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 1 octombrie 2020, Înalta Curte a a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., însă din conținutul criticilor supuse atenției instanței de recurs rezultă că acestea se încadrează exclusiv în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", deoarece, recurenții invocă încălcarea de către instanțele de fond a unor norme privind reprezentarea procesuală convențională, respectiv formularea cererii de chemare în judecată prin mandatar.

În privința primei critici, referitoare la modul eronat în care a reținut instanța că mandatarul recurenților, P., nu a depus la dosar un înscris autentic, astfel cum prevede textul art. 85 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată nerelevant argumentul invocat de recurenți, prin reprezentantul avocat, constând în aceea că semnarea cererii de chemare în judecată s-ar fi realizat cu respectarea prevederilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ. (potrivit cărora "împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei").

Recurenții se raportează la două texte de lege care reglementează două aspecte diferite, respectiv, textul art. 85 alin. (1) din C. proc. civ. (invocat de instanță pentru a indica forma impusă de lege pentru mandatul reprezentantului recurenților, P.) și cel al art. 85 alin. (3) din același act normativ, care reglementează o cu totul altă chestiune, referitoare la împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic.

Potrivit primului text, reprezentantul (presupus) mandatar al recurenților trebuia să depună la dosar o împuternicire în formă autentică, iar cel de al doilea text vorbește despre împrejurarea că apărătorul recurenților, a cărui împuternicire a fost semnată de mandatarul acestora, trebuia să depună la dosar înscrisul necesar, conform legilor de organizare și exercitare a profesiei.

În cauză a fost ridicată, cu prioritate, problema lipsei calității de reprezentant a presupusului mandatar neavocat al recurenților, instanțele constatând că, potrivit art. 151 din C. proc. civ., când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura cererii procura în original sau în copie legalizată, iar avocatul și consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii.

Elucidarea, în principal, a problemei referitoare la lipsa calității de mandatar neavocat al recurenților are importanță în privința dovedirii subsecvente a calității de reprezentant convențional a apărătorului recurenților, din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată a fost semnată de către cel din urmă, fiind, deci, necesar ca împuternicirea avocațială prezentată de reprezentantul avocat să fi fost semnată de un veritabil mandatar neavocat, a cărui calitate să fi fost dovedită conform art. 151 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că mandatarul neavocat:

"și-a justificat calitatea sa prin procurile depuse la dosar în copie simplă ", în condițiile în care, potrivit dispozițiilor textului de lege mai sus enunțat, procurile date de recurenți mandatarului neavocat trebuiau depuse în copie legalizată sau în original, condiție neîndeplinită în speță.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat instanța de apel că:

"Doar împuternicirea avocatului nu este suficientă pentru a complini rigorile legii.".

În plus contrar susținerilor din recurs, instanța de apel nu s-a raportat, în motivarea sa, exclusiv la aspectul încheierii după data introducerii cererii de chemare în judecată a procurilor de reprezentare, cum eronat susțin recurenții, ci în apel s-a reținut că mandatele inițiale acordate mandatarului neavocat fie nu erau ad litem, cum s-a susținut, ci generale, fie, fiind încheiate fiind sub imperiul noului C. civ., nu mai erau valabile, fiind depășit termenul de 3 ani la data introducerii cererii (19 iulie 2018).

În același timp, cu referire la mandatele încheiate ulterior, instanța de apel a reținut că, deși acestea sunt speciale și ratifică actele anterioare, fiind încheiate după introducerea cererii de chemare în judecată, aceste mandate:

"nu au fost depuse în condițiile de formă prevăzute de legea procesuală", cu referire la dispozițiile art. 85 alin. (1) și 151 alin. (1) din C. proc. civ.

Tot astfel, în privința recurentei I. s-a constatat că a fost depus doar un act sub semnătură privată, iar pentru recurenții M. și N. "nu au fost depuse mandate noi care să îndeplinească condițiile legale privind conținutul și forma.".

În acest condiții, Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel, care a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada calității de reprezentant convențional a recurenților, în condițiile legii, întrucât, pe de o parte, procurile necesare dovedirii calității de mandatar neavocat a persoanei care a încheiat contractul de asistență juridică nu au fost depuse în copie legalizată sau în original, așa cum prevede art. 85 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, în ceea ce privește împuternicirile ulterioare ad litem, conținutul acestora nu putea prezenta relevanță de sine stătătoare, procurile nefiind depuse în forma prevăzută de art. 85 alin. (1) și, respectiv, 151 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceste condiții, nu se confirmă susținerile recurenților referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât, în speță nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a mandatarului neavocat al recurenților, astfel cum s-a arătat mai sus, cu consecința nedovedirii valabilei încheieri a contractului de asistență juridică, respectiv a calității de reprezentant convențional a apărătorului recurenților .

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1325 din 13 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 13 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.