ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.08.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., prin mandatar M., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. N. S.A.: constatarea retragerii reclamanților din societatea pârâtă începând cu data de 24.05.2013; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a contravalorii celor 22.393 acțiuni nominative emise de societatea pârâtă la valoarea nominativă de 0,10 RON/acțiune, pe care reclamanții le dețin, la valoarea medie ce rezultă din aplicarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data evaluării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2152 din 29 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției și a respins capătul II al cererii, constatând prescris dreptul material la acțiune; a admis excepția lipsei de interes și a respins capătul I al cererii pentru lipsa interesului; a anulat cererea formulată de reclamanta F. pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate de reclamanții B., D., J., A., C., E., G., H., I., K., L. împotriva sentinței civile nr. 2152 din 29 mai 2017, ca nefondate.

Reclamanții B., J., D. și, respectiv, reclamanții A., C., E., G., H., I., K., L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți B., J., D. sunt, în esență, următoarele:

Cu încălcarea și aplicarea greșită a legii a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la al doilea capăt de cerere, respectiv cel referitor la obligarea pârâtei N. S.A. la plata către reclamanți a contravalorii celor 22.393 acțiuni nominative emise de societatea pârâtă, pe care reclamanții le dețin.

Termenul de prescripție de trei ani nu a început să curgă, iar prima instanță și instanța de apel în mod greșit au reținut că acesta ar fi început să curgă; de altfel, instanța de apel a apreciat eronat că s-ar fi făcut declarația de retragere la data de 24.05.2013.

Câtă vreme intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile privind efectuarea unui raport de evaluare potrivit art. 134 din Legea nr. 31/1990, nu poate să curgă termenul de prescripție, nici la momentul formulării cererii de apel necunoscându-se cuantumul creanței, în lipsa unui raport de evaluare.

Momentul de la care se poate considera că a început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu poate fi decât acela al refuzului intimatei-pârâte de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Acest refuz apare ca fiind cert pentru reclamanți la expirarea termenului de 15 zile indicat în notificarea nr. x/22.12.2015, transmisă pârâtei, prin fax, la data de 23.12.2015.

Astfel, în mod greșit au înlăturat prima instanță și instanța de apel această notificare, transmisă intimatei-pârâte, prin fax, la data de 23.12.2015, apreciind, în mod eronat, că această comunicare nu poate fi considerată legală, întrucât, pe de o parte, rezultă cu certitudine atât transmiterea, cât și primirea notificării de către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, primirea acestui act nu a fost contestată de intimata-pârâtă în fața primei instanțe.

Câtă vreme actele de procedură se pot transmite, potrivit C. proc. civ., prin fax, iar pentru profesioniști transmiterea de comunicări, notificări, informări, contracte, facturi etc. este o practică curentă, aprecierea instanței de apel în sensul că notificarea nu poate fi luată în considerare, întrucât a fost transmisă prin fax, constituie nu numai o aplicare greșită a legii, dar nu ține cont de realitățile activității profesioniștilor.

Chiar și în ipoteza în care raportarea s-ar face la declarația de retragere, ipoteză exclusă de către recurenți, având în vedere că nu acesta este momentul instituit de art. 134 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a intervenit o suspendare a termenului de prescripție în perioada 24.05.2013-24.08.2013. Dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 impun parcurgerea unei proceduri prealabile (implică publicarea hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României formularea declarației de retragere, efectuarea unui raport de evaluare etc.), iar în situația în care se impune parcurgerea unei proceduri prealabile, potrivit art. 2.532 pct. 7 din C. civ., intervine suspendarea termenului de prescripție pentru o perioadă de trei luni.

Or, dacă s-ar aprecia ca moment de început al prescripției data declarației de retragere, acest termen ar fi suspendat până la data de 24.08.2013. Cererea de chemare în judecată a fost depusă în data de 12.08.2016 și nu în data de 16.08.2016, cum pretinde cu rea-credință intimata-pârâtă, deci înăuntrul termenului de prescripție.

În contradicție cu dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a reținut că "nu există vreo prevedere legală care să fixeze momentul de început al prescripției de efectuarea unui asemenea raport iar, pe de altă parte, astfel cum s-a arăta anterior, față de prevederile art. 2.523 C. civ. termenul de prescripție a început să curgă de la data formulării declarației de retragere - 24.05.2013".

Potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Legea 31/1990:

"Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României Partea a IV-a în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) și de la data adoptării hotărârii adunării generale în carul prevăzut la alin. (1) lit. d)."

Nu poate să înceapă să curgă un termen de prescripție înainte de a se putea exercita însuși dreptul de retragere, iar considerentul instanței de apel potrivit căruia termenul a început să curgă în data de 24.05.2013, adică înainte de momentul în care se putea exercita dreptul de retragere, reprezintă încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 sunt imperative și interzic exercitarea dreptului de retragere înainte de publicarea hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial. Aceasta prevedere nu leagă momentul exercitării dreptului de retragere de un eventual moment al cunoașterii pe altă cale (cunoaștere care nu a avut loc, recurenții neavând cunoștință de hotărâre decât ulterior publicării acesteia), ci de momentul publicării hotărârii.

Sub acest aspect, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 134 din Legea nr. 31/1990 și reprezintă o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 C.E.D.O.

Instanța de apel, în mod greșit, a respins apărările recurenților în sensul că nu sunt incidente dispozițiile privind termenul general de prescripție de 3 ani, acțiunea fiind imprescriptibilă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, acțiunea are un capăt de cerere principal, respectiv constatarea retragerii din societate, precum și un capăt de cerere accesoriu, respectiv obligarea pârâtei S.C. N. S.A. la plata contravalorii acțiunilor emise de aceasta la valoarea nominală de 0,10 RON/acțiune, pe care reclamanții le dețin, la valoarea medie ce rezultă din aplicarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data evaluării și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.502 din C. civ., potrivit cărora acțiunea în constatare este imprescriptibilă, motiv pentru care se impune respingerea ca nefondată a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Chiar și în ipoteza în care ar fi fost incident termenul de prescripție de 3 ani, au intervenit o serie de împrejurări care, potrivit art. 2.537 C. civ., determină întreruperea cursului prescripției.

Astfel, a intervenit recunoașterea dreptului, așa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 19.09.2013. Prin acest act, încheiat ulterior declarației de retragere, se recunoaște dreptul recurenților, se reconfirmă calitatea de mandatar a lui M. și se consemnează restituirea procurilor, în original.

În mod greșit prima instanță nu a avut în vedere acest proces-verbal, precum și semnificația solicitării procurilor în original.

De asemenea, reclamanții au adresat și notificarea nr. x/22.12.2015, prin care solicitau ca, în termen de 15 zile de la primirea acesteia, să achite contravaloarea acțiunilor, la prețul stabilit de către un expert autorizat independent, inclusiv prin acest act intimata-pârâtă fiind pusă în întârziere, intervenind astfel o întrerupere a cursului prescripției.

În mod greșit a înlăturat instanța de apel cererea de retragere din societate purtând numărul 323/14.08.2013 și comunicată intimatei-pârâte prin B.E.J. O. la data de 23.08.2013, conform procesului-verbal atașat cererii de apel; cererea privind retragerea din societate a fost recomunicată intimatei pârâte la data de 28.08.2013 prin același executor judecătoresc, astfel cum rezultă din dovada de înmânare depusă la dosarul cauzei.

Dreptul de retragere poate fi exercitat în 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, iar pentru hotărârile ce privesc fuziunea sau divizarea societății, de la data adoptării hotărârii respective - art. 134 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor S.C. N. S.A. din 26.04.2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 4121/08.08.2013 Partea a IV-a, iar în conformitate cu dispozițiile legale, dreptul de retragere poate fi exercitat în 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat în mod greșit că recurenții și-au exercitat dreptul de retragere la data de 24.05.2013, drept care nu se născuse încă, acesta putând fi exercitat abia după data de 08.08.2013 (data publicării în Monitorul Oficial) în termenul legal de 30 de zile.

Recurenții și-au exercitat dreptul legal de retragere din societate prin notificarea nr. x/14.08.2013, comunicată intimatei la data de 23.08.2013 prin lăsarea la cutia poștală de către executorul judecătoresc și recomunicată la data de 28.08.2013, recepționată sub semnătură de primire, aceasta fiind în fapt data de la care s-a născut dreptul de creanță al recurenților asupra societății, respectiv 14.08.2013, termenul de prescripție împlinindu-se cel mai devreme la data de 14.08.2016.

Momentul care poate fi considerat ca început al termenului de prescripție este cel din 23.08.2013, or, raportat la data depunerii acțiunii prin poștă (12.08.2016), nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește excepția lipsei de interes privitor la capătul întâi al cererii de chemare în judecată, respectiv cel referitor la constatarea retragerii reclamanților din societate.

Există un interes legitim, născut și actual pentru formularea acestui capăt de cerere.

De altfel, capătul principal al cererii nu este cel privind obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii acțiunilor, recurenții-reclamanți neputând solicita răscumpărarea acțiunilor fără ca instanța să constate retragerea acestora din societatea pârâtă.

În consecință, interesul capătului principal al cererii de chemare în judecată nu poate fi apreciat în funcție de un capăt accesoriu, un principiu al dreptului civil fiind acela că accesoriul urmează soarta principalului (și nu invers).

În ipoteza în care s-ar admite că interesul capătului 1 al cererii putea fi analizat prin raportare la capătul 2 al cererii, având în vedere greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenții justifică un interes pentru formularea capătului 1 din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care se impune respingerea excepției lipsei de interes ca neîntemeiată.

În mod greșit, cu încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil, garantat de art. 6 C.E.D.O., prima instanță nu a dat curs cererii recurenților de unire a excepțiilor cu fondul cauzei, având în vedere că a existat și există necesitatea administrării de probe cu privire la aceste excepții, iar instanța de apel în mod greșit a respins criticile pe acest aspect.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți A., C., E., G., H., I., K., L., fiind, în esență, următoarele:

Argumentele expuse de către recurenți cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, precum și cele referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii sunt identice cu cele exprimate de recurenții-reclamanți B., J., D., motiv pentru care acestea nu vor mai fi reluate.

Recurenții arată că instanța de apel s-a mulțumit să reia considerentele greșite ale primei instanțe, fără a răspunde în fapt și drept tuturor pretențiilor, raportat la întregul probatoriul administrat în cauză, astfel încât hotărârea dată nu conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Depunerea declarației de retragere, conform art. 134 din Legea nr. 31/1990, nu exprimă decât intenția acționarului în sensul retragerii acestuia, constituind element esențial al procedurii retragerii, dar nu este sinonimă cu retragerea efectivă din societate, retragere care nu poate avea loc decât odată cu cumpărarea acțiunilor deținute de către societate sau de către o terță persoană, până la acel moment recurenții păstrându-și calitatea de acționari.

Prin aceste dispoziții s-au avut în vedere situațiile în care este posibil ca prin voința societară să fie afectate interesele acționarilor De aceea, legea le-a recunoscut dreptul de a se retrage din societate, stipulând drepturile care li se cuvin acționarilor.

Conceput ca mijloc de conciliere a intereselor generale ale societății, dreptul de retragere este, el însuși, un drept intangibil care nu poate fi limitat de societate.

Indiferent de inexistența unor dispoziții legale clare în această materie, ceea ce trebuie să prevaleze este dreptul fundamental al acționarului de a se retrage dintr-o societate a cărei activitate nu mai corespunde cu rațiunea pentru care a devenit acționar, drept de retragere care trebuie să poată fi exercitat în mod efectiv.

În mod greșit instanța de apel a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere.

Dreptul de retragere este un drept individual al asociatului, drept care este de esența libertății contractuale. Chiar dacă acest drept trebuie să țină seama de interesul social, respectiv de stabilitatea societăților comerciale, de faptul că societățile pe acțiuni sunt societăți în care acțiunile pot fi, în principiu, liber tranzacționate, tocmai datorită faptului că există libertatea tranzacționării acțiunilor, legea a instituit un mecanism prin care, în anumite condiții, societatea este obligată să accepte retragerea unui acționar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenții B., J., D., prin mandatar M., au prezentat asemenea punct de vedere.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată că sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Cererile de recursurs sunt formulate împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Capătul principal al cererii de chemare în judecată are ca obiect constatarea retragerii reclamanților din societatea pârâtă începând cu data de 24.05.2013, operațiune care este supusă înregistrării în registrul comerțului, conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 29/1990. "orice modificare privitoare la actele, faptele și mențiunile înregistrate".

De asemenea, conform prevederilor art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990 privind registrul comerțului, "Comerciantul are obligația să solicite înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor prevăzute la art. 21, în cel mult 15 zile de la data actelor și faptelor supuse obligației de înregistrare. (2) Înregistrarea mențiunilor se poate face și la cererea persoanelor interesate, în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării."

Potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data introducerii acțiunii (16 august 2016), orice înregistrări în registrul comerțului sunt executorii și sunt supuse numai apelului.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) teza a 2-a din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Înalta Curte reține, de asemenea, incidența dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți B., J., prin mandatar M., D., prin același mandatar și de recurenții-reclamanți A., C., E., G., H., I., K., L. împotriva deciziei civile nr. 455 din 27 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibile.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.