ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2019/2019

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 martie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 1.044.180 RON, reprezentând daune, cauzate prin atragerea clientelei către societatea concurentă C. S.R.L., calculate de la data comiterii faptei și până la data de 31 decembrie 2013, obligarea la plata sumei de 153.407,56 RON, reprezentând daune cauzate de către pârât, în calitate de administrator, prin neîndeplinirea obligațiilor fiscale prevăzute de legislația în materie, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3915 din 2 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a fost anulată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant că potrivit art. IV din Actul constitutiv al societății S.C. A. S.R.L., în varianta în vigoare la momentul promovării acțiunii care face obiectul prezentului dosar, "organul de conducere al societății este Adunarea Generală a Asociaților, care funcționează în conformitate cu prevederile prezentului act constitutiv". Printre obligațiile principale ale Adunării Generale a Asociaților se numără și aceea de a hotărî "urmărirea administratorului și a cenzorilor pentru daunele pricinuite societății, desemnând și persoana însărcinată să o exercite".

Apreciindu-se că nu s-a făcut dovada unui mandat special, astfel cum impun prevederile actului constitutiv, prima instanță a reținut că mandatul general al administratorului actual nu este suficient în cazul de față pentru a justifica reprezentarea, devenind, astfel, incidente prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 66/2015 din 22 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că, deși în apel s-a depus o hotărâre AGA prin care se ratifică mandatul acordat administratorului dată ulterior pronunțării sentinței apelate, acest fapt nu înseamnă că prima instanță a pronunțată o hotărâre nelegală și netemeinică, deoarece la momentul la care prima instanță a analizat îndeplinirea condițiilor pentru promovarea acțiunii nu exista această hotărâre.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauza primei instanțe, spre judecarea fondului.

Prin decizia nr. 43 din 20 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 66 din 22 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe de anulare a acțiunii pe excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al societății reclamante a administratorului D..

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub număr de dosar x/2014

Prin decizia civilă nr. 815 din 18 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3915 din 2 septembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a anulat sentința atacată și a acordat termen la 15 iunie 2016 pentru evocarea fondului, reținând, în esență, că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în mod greșit s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al societății reclamante a administratorului D., dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință de la 15 iunie 2016, au fost respinse excepțiile invocate de pârât în primă instanță și care au mai fost susținute, respectiv excepția tardivității cererii precizatoare și excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru motivele arătate în încheierea de la acel termen de judecată.

Prin decizia nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B.. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 89.221,54 RON cu titlu de despăgubiri. A obligat pârâtul la 5.029,95 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâtul B..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării recurentului-pârât B. la plata sumei de 868.013 RON, solicitată prin intermediul primului capăt de cerere și la plata sumei de 152.807,36 RON, solicitată prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, cât și la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră recurenta că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 1532 alin. (2) si (3) C. civ. din 2009; art. 1539 alin. (1) si art. 1540 alin. (1) C. civ. din 1864; art. 2018 alin. (1) teza prima C. civ. din 2009, raportat la art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta arată că, în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, instanța de apel a înțeles să ignore prevederile art. 1539 alin. (1) C. civ. și pe cele ale art. 2018 alin. (1) prima teză Cod, civil, în circumstanțele în care, deși, în mod just, a constatat diminuarea încasărilor sale, ca urmare a diminuării veniturilor, ceea ce a determinat imposibilitatea societății să achite la termen toate obligațiile fiscale, fapt ce a condus la acumularea de dobânzi și penalități de întârziere, nu a legat această constatare de faptul ilicit al recurentului-pârât - fapt ilicit dovedit și reținut prin hotărârea recurată - ce constă în înființarea unei noi societăți, cu același obiect de activitate cu al recurentei-reclamante, prin care s-a creat situația premisă ce a favorizat hotărârea clienților săi de a întrerupe relația contractuală, ci de o altă împrejurare.

Precizează recurenta că raționamentul care a stat la baza hotărârii atacate reflectă o greșită aplicare a prevederilor art. 1532 alin. (2) și (3) C. civ. din 1864; art. 1539 alin. (1) si art. 1540 alin. (1) C. civ. din 1864; art. 2018 alin. (1) teza prima C. civ. din 1864, arătând că din cuprinsul art. 1532 alin. (2) si (3) C. civ. 1864 rezultă că certitudinea prejudiciului nu constituie o cerință de absolută necesitate pentru condamnarea părții care se face vinovată de o faptă ilicită cauzatoare de daune.

Consideră recurenta-reclamantă că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, se observă că instanța de apel nu a dat deloc eficiență acestor prevederi legale, în condițiile în care a înlăturat cu totul din sfera prejudiciului pe care i l-a creat profitul probabil a fi realizat în baza clauzelor de prelungire "automată" a contractelor încheiate cu clienții captați subsecvent de către societatea înființată recurentul-pârât - clauza 3.2 din fiecare contract - fiind de remarcat faptul că durata contractelor fusese deja prelungită, cu doar două excepții, pentru toate raporturile contractuale în discuție, într-un caz chiar din anul 2006, astfel încât, în lipsa faptei ilicite a intimatului-pârât, probabilitatea prelungirii raporturilor contractuale până cel puțin la data de 31 decembrie 2013 nu poate fi apreciată decât ca fiind foarte ridicată.

În ce privește cel de al doilea capăt de cerere, se remarcă împrejurarea că instanța de apel a înțeles să ignore prevederile legale anterior citate, în circumstanțele în care, deși, în mod just, a constatat diminuarea încasărilor reclamantei, ca urmare a diminuării veniturilor, ceea ce a determinat imposibilitatea societății să achite la termen toate obligațiile fiscale, fapt ce a condus la acumularea de dobânzi și penalități de întârziere, nu a legat această constatare de faptul ilicit al intimatului-pârât.

Recurentul-pârât B. solicită, în temeiul dispozițiilor. art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate indicate, cu consecința respingerii primului capăt din acțiunea precizată, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât susține, în esență, că instanța nu a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală și nici întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, motiv pentru care, în cauză, instanța nu putea verifica dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit principiului disponibilității părților.

Instanța de fond a admis, în parte, capătul de cerere privind deturnarea clientelei, întemeindu-și decizia pe conflictul de interese reglementat de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep. afirmând în considerentele hotărârii recurate faptul că:

"prin însăși înființarea noii societăți, pârâtul a creat situația premisă care a favorizat hotărârea clienților de a întrerupe relația contractuală cu reclamanta, contrazicându-se însă prin afirmația potrivit căreia "din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, Curtea constată că nu s-a dovedit fapta de deturnare a clientele de către pârât, respective influențarea deciziei clienților în sensul încheierii contractelor cu noua societate, martorii declarând că a fost alegerea clienților să schimbe raporturile contractuale, în considerarea reputației și experienței personale a pârâtului".

Or, arată recurentul, întrucât chiar instanța de judecată a constatat lipsa faptei ilicite (deturnarea clientelei) atunci constatarea privind existența răspunderii civile este rezultatul unei constatări întemeiate pe motive contradictorii.

Conform dreptului comun, în cazul răspunderii civile delictuale culpa se analizează după criteriul obiectiv, pe când în cazul răspunderii contractuale se analizează după criteriul subiectiv sau obiectiv, de la caz la caz.

Cu privire la sarcina probei, recurentul arată că culpa trebuie dovedită în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv se prezumă, în cazul cele contractuale, în speță sarcina dovedirii culpei revenind societății.

Recurentul arată că, în cazul societății cu răspundere limitată, criteriul bunului administrator nu este aplicabil, prevederile privind administrarea societății pe acțiuni nefiindu-i incidente, conform art. 197 alin. (4) din Legea societăților, că incidența de plano a criteriului bunului administrator nu face însă ca natura răspunderii civile a administratorilor unei societăți cu răspundere limitată să fie delictuală sau contractuală, după caz, art. 73 alin. (1) lit. d) și e) din Legea societăților fiind, chiar dacă nu atât de evident precum art. 144

1

alin. (1)-(3) din aceeași lege, suficient pentru a concluziona că răspunderea este unică.

Arată recurentul că instanța de fond, deși constată lipsa unei fapte ilicite de deturnare a clientelei, consideră totuși că starea de conflict de interese reprezintă o situație premisă care a favorizat decizia clienților de a întrerupe relația contractuală cu reclamanta.

Recurentul precizează că, față de faptul că în considerentele deciziei recurate, în care se regăsește pe de o parte concluzia că, din coroborarea probelor administrate nu s-a dovedit influențarea deciziei clienților în sensul încheierii contractelor, iar pe de altă parte afirmația potrivit căreia, "...pârâtul a creat situația premisă care a favorizat hotărârea clienților de a întrerupe relația contractuală cu reclamanta" hotărârea atacată prezintă motive contradictorii, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă, în esență, faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep., deoarece a pus semnul egal între existența unei situații conflict de interese și existența faptei ilicite și a interpretat textul de lege în mod greșit, răsturnând prezumția de bună-credință a administratorului aflat în situația conflictului de interese, în sensul că existența situației premise a conflictului de interese echivalează cu prejudicierea societății, fără mai fi necesar să fie administrate probe în acest sens, iar motivele pe care se întemeiază hotărârea sunt străine de natura cauzei.

Din această perspectivă recurentul conchide că decizia civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind astfel incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului recurentei-reclamante și, în subsidiar, a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției tardivității declarării recursului și a reiterat criticile formulate prin cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost respinsă excepția tardivității recursului recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., invocată de recurentul-pârât B., au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză și a fost acordat termen pentru soluționarea acestora la 8 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența pentru considerentele care succed.

Litigiul de față poartă asupra pretențiilor reclamantei S.C. A. S.R.L. reprezentând daune cauzate de pârâtul B., în perioada când acesta a deținut funcția de administrator al societății reclamante, prin atragerea clientelei către societatea concurentă C. S.R.L. și daune cauzate de către pârât prin neîndeplinirea obligațiilor fiscale prevăzute de legislația în materie.

Este de necontestat că Legea nr. 31/1990 conține reguli diferite privind conducerea și administrarea societății în funcție de forma juridică a acesteia, instituind pentru administratori un regim juridic special.

În mod eronat, recurenta-reclamantă se prevalează de o greșită aplicare a prevederilor art. 1532 alin. (2) și (3), art. 1539 alin. (1), art. 1540 alin. (1) și art. 2018 C. civ. din 1864.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea societăților nr. 31/1990, respectiv prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată, prevederi care se completează cu dispozițiile C. civ. de la 1865, de care se prevalează recurenta și care reprezintă dreptul comun în materie, în măsura în care legea specială nu derogă.

În conformitate cu art. 197 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Potrivit art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep., administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune.

Este de necontestat că Legea nr. 31/1990 impune administratorilor societății cu răspundere limitată anumite obligații de loialitate și restricții pe durata exercitării mandatului lor, instanța de apel analizând cu justețe din această perspectivă posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului pentru eventualele daune pricinuite societății reclamante conform art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acordând reclamantei despăgubiri în temeiul art. 1539 alin. (1) C. civ. 1864 (aplicabil față de data dobândirii mandatului de administrator și dispozițiile art. 102 alin. (1) și art. 142 din Legea nr. 71/2011), art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e) și art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep.

Cu referire la pretențiile exprimate de reclamantă prin intermediul primului capăt de cerere, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței de control judiciar să rețină că, în speță, nu a existat autorizarea adunării asociaților A. S.R.L. pentru ca pârâtul, care îndeplinea funcția de administrator al acestei societăți, să poată să facă același fel de comerț pe contul altei persoane juridice, aspect ce dă naștere posibilității atragerii răspunderii acestuia pentru eventualele daune pricinuite societății în acest fel, conform art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Din coroborarea întregului material probatoriu administrat în cauză, Curtea a reținut că în cauză nu s-a dovedit fapta de deturnare a clientelei de către pârât, respectiv influențarea deciziei clienților în sensul încheierii contractelor cu noua societate, iar prin însăși înființarea noii societăți, pârâtul a creat situația premisă care a favorizat hotărârea anumitor clienți de a întrerupe relația contractuală cu reclamanta.

Totodată, s-a constatat că pârâtul figurează în evidențele contabile ale societății ca debitor cu suma de 2.510,72 RON, iar conform documentelor puse la dispoziția expertului, suma nejustificată este de 1.910,52 RON.

De altfel, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție și chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt excedează competenței instanței de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentul-pârât B. este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Criticile recurentului nu susțin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În mod greșit recurentul se prevalează de o motivare contradictorie, în sensul că, deși instanța a constatat lipsa unei fapte ilicite de deturnare a clientelei, a reținut că pârâtul a creat situația premisă care a favorizat hotărârea clienților de a întrerupe relația contractuală cu reclamanta.

Fără a reitera aspectele dezvoltate cu referire la recursul reclamantei, se constată că, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, temei al acțiunii deduse judecății, cu respectarea principiului disponibilității în procesul civil, instanța de apel a analizat cu justețe posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului pentru eventualele daune pricinuite societății reclamante, fiind de necontestat în speță conduita pârâtului prohibită de textul legal menționat, aceea de a înființa o nouă societate fără o hotărâre a adunării generale a asociaților în sensul autorizării de a desfășura același gen de activități în cadrul unei alte societăți, ca asociat.

Argumentat și legal motivat, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a arătat că fundamentul conflictului de interese reglementat de art. 197 alin. (2) din lege este reprezentat de loialitatea pe care membrii organelor de administrare o datorează societății și de interesul acesteia pe care ei trebuie să îl urmărească în mod exclusiv, iar instanța a procedat la o analiză exhaustivă a circumstanțelor cauzei pentru a putea stabili, concret, în ce măsură administratorul a fost de rea-credință și și-a încălcat obligația de loialitate față de societate.

Este de menționat că referirile recurentului vizând dovedirea culpei sunt chestiuni de fapt, care aparțin în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Totodată, susținerile recurentului-pârât pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenți, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2019.