ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 585/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și a Contractului de construire autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de către B.N.P. E., repunerea părților în situația anterioara prin restituirea avansului achitat de reclamant în cuantum de 90.000 de euro, la cursul BNR din ziua plații, și a dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plații efective, obligarea pârâților în solidar la plata daunelor interese în cuantum de 18.000 euro, reprezentând 20% din suma achitata cu titlu de avans conform prevederilor antecontractului stipulate la art. 9 paragraful 2, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecat ocazionate de soluționarea dosarului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 1020, 1021, 1073, 1079 vechiul C. civ.

La data de 26 martie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a identificat imobilul în litigiu ce formează obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 aprilie 2010 ca fiind imobilul situat în București, Calea x, înscris în Cartea Funciară a Municipiului București, Sector 3 sub nr. x cu același număr cadastral nou.

La data de 5 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. x situat în București, Calea x, ce a format obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de BNP E., înscris în C.F a localității București nr. x.

Prin sentința civilă nr. 510 din 29 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca neîntemeiată. Totodată, a obligat reclamantul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul C..

Împotriva sentinței civile nr. 510 din 29 aprilie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a formulat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 693A din 18 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 510 din 29 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., C. și D.

La data de 2 noiembrie 2017 (plic fila x recurs) recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 693A din 18 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că soluția pronunțată de Curtea de Apel București, sub aspectul respingerii cererii de apel, este nelegală, raportat la următoarele motive de recurs, pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.:

Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, cu privire la cererea completatoare privind instituirea unui sechestru asigurător, recurentul a învederat că modalitatea în care s-a făcut judecata în apel atrage incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul fiind vătămat în drepturile sale prin "neputința de a-și face apărări în privința problemei în raport de care instanța s-a pronunțat asupra fondului."

S-a arătat că prin încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituția României, hotărârea pronunțată în aceste condiții devine nulă, date fiind imposibilitatea părților de a pune concluzii pe cererea de sechestru formulată și depusă la data de 31 martie 2014, respectiv omisiunea punerii în dezbaterea părților referitor la necesitatea clarificării obiectului cererii de chemare în judecată cu capătul de cerere subsidiar privind rezoluțiunea contractului.

Totodată, s-a susținut, prin încălcarea principiului disponibilității, au fost lăsate necercetate criticile formulate la primul termen de judecată ce au făcut obiectul apelului, fără să fie analizată temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii.

În această împrejurare, a susținut recurentul, se impunea ca instanța de fond, în exercitarea rolului activ, să dea calificarea exactă cererii sau dacă aprecia că obiectul său este imprecis, să solicite reclamantului să precizeze obiectul cererii, precum și să solicite lămuri și explicații, respectând regula dezbaterii contradictorii, în scopul de a determina obiectul cererii și temeiul său juridic, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar.

De asemenea, a mai arătat recurentul-reclamant, încălcarea principiului contradictorialității decurge din nepunerea în discuția părților a cererii de sechestru și a cererii subsidiare, iar încălcarea principiului oralității dezbaterilor prin lipsa dezbaterilor pe fond atrage nulitatea hotărârii judecătorești, dacă legea nu prevede altfel.

S-a susținut că prin nepronunțarea asupra fondului cererii de sechestru se cauzează părții o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, s-a arătat că cererea de sechestru asigurător (anexată la prezenta cerere), ce nu se regăsește la dosarul cauzei, a fost depusă de reprezentantul convențional al reclamantului prin Registratura Tribunalului București și poartă viza acestei instanțe, ulterior fiind depusă la OCPI București în vederea notării litigiului cu obiectul dosarului așa cum acesta a fost completat, în Cartea Funciara a imobilului în litigiu.

Cu privire la "cererea completatoare" formulată în data de 5 iunie 2014, recurentul-reclamant a susținut că greșita denumire a cererii din data de 5 iunie 2014, intitulată de reclamant în mod eronat cerere "modificatoare" a fost adusă la cunoștința instanței de judecată în urma dezbaterilor din data de 8 aprilie 2016, consemnate în încheierea de ședință, ce face parte integrantă din Sentința civilă nr. 510/2016.

În legătură cu acest aspect au fost invocate dispozițiile art. 152 C. proc. civ., subliniindu-se că în literatura de specialitate s-a arătat că dreptul de a califica o cerere constituie dreptul instanței de a da denumirea legală unei cereri intitulată greșit de părți, dar fundamentate corect în raport de situația de fapt. Indicarea eronată a textelor legale nu este de natură a impieta asupra dreptului instanței de calificare corectă a cererii, independent de poziția procesuală adoptată de părți.

Dreptul instanței de a pune în discuție oportunitatea modificării unei cereri, implicând refundamentarea cererii întemeiate greșit în raport de situația de fapt sau schimbarea cadrului procesual, nu este de natură să conducă la modificarea cererii decât cu concursul părții ce a formulat-o, s-a mai susținut.

Evidențiind argumente doctrinare, recurentul-reclamant a arătat că instanța are dreptul să pună în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii sau necesitatea completării cadrului procesual, însă, în măsura în care partea insistă în soluționarea acesteia astfel cum a fost inițial formulată, instanța nu poate considera cererea modificată, întrucât acestea ar avea drept consecință încălcarea principiului disponibilității părții în procesul civil.

S-a mai susținut că, deși art. 152 din C. proc. civ. se referă numai la cererea de chemare în judecată și la cererea pentru exercitarea unei căi de atac drept cereri susceptibile de calificare, textul poate fi interpretat extensiv, incluzând și alte cereri sau excepții procesuale, denumite greșit de către părți, dar din motivarea cărora rezultă cu claritate scopul urmărit de acestea, cererea sau excepția fiind corect fundamentată.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluționarea prezentului recurs.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2017, intimații-pârâți C. și D. au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin Încheierea din 22 martie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., față de care recurentul-reclamant a depus punct de vedere, arătând că este de acord cu acesta.

Prin Încheierea de ședință din 7 iunie 2018 s-a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din Noul C. proc. civ., până la soluționarea Dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin viza din 26 septembrie 2018 s-a dispus completarea raportului în sensul celor statuate prin Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar prin încheierea din 27 septembrie 2018 s-a repus cauza pe rol, s-a dispus comunicarea către părți a suplimentului la raport, iar acestea nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 21 martie 2018, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 693 A din 18 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat instanței rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și a Contractului de construire autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de către B.N.P. E., repunerea părților în situația anterioara prin restituirea avansului achitat de reclamant în cuantum de 90.000 de euro, la cursul BNR din ziua plații, și a dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plații efective, obligarea pârâților în solidar la plata daunelor interese în cuantum de 18.000 euro, reprezentând 20% din suma achitata cu titlu de avans conform prevederilor antecontractului stipulate la art. 9 paragraful 2, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecat ocazionate de soluționarea dosarului.

Ulterior, la data de 5 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. x situat în București, Calea x, ce a format obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de BNP E., înscris în C.F a localității București nr. x.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", iar conform art. 22 pct. 6 din același cod, "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

De asemenea, reține că art. 204 din C. proc. civ. reglementează regimul juridic al cererii modificatoare și că, în condițiile prevăzute de acest text legal, reclamantul are dreptul să își modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial sub aspectul oricărora dintre cele trei elemente ale sale (părți, obiect și cauză).

În speță, se observă că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, anterior primului termen de judecată acordat de prima instanță, respectiv la 5 iunie 2014, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a arătat că nu mai solicită rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, ci pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, menționând în cuprinsul cererii că solicită acest lucru întrucât apreciază că nu este posibilă obținerea sumelor achitate cu titlu de avans.

Este de natura evidenței că această cerere nu poate fi interpretată ca fiind o completare a cererii de chemare în judecată, în sensul indicat de reclamant, ci reprezintă o veritabilă modificare în întregime a obiectului cererii inițiale de chemare în judecată, fără a menține capetele de cerere inițiale.

În cazul formulării unei cereri modificatoare, instanța este ținută să se pronunțe în limitele în care a fost învestită prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată.

Cum prin cererea din 5 iunie 2014, reclamantul a modificat pretențiile inițiale, cerând ceea ce inițial nu s-a pretins, în mod corect, atât instanța de fond, cât și cea de apel au procedat la soluționarea cauzei în limitele în care au fost sesizate, cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 22 pct. 6 din C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar corect a reținut că instanța de fond era învestită exclusiv cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, precum și că solicitarea de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare făcută cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei este tardivă, instanța nefiind învestită cu o cerere în acest sens.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora, în mod greșit, instanțele anterioare nu ar fi calificat "cererea modificatoare" depusă de parte la 5 iunie 2014 ca fiind o cerere "completatoare", nu pot fi primite.

Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 152 din C. proc. civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită."

Este adevărat că instanța are obligația, în temeiul rolului său activ, de a pune în discuția contradictorie a părților calificarea corectă a unei cereri formulate în cadrul procesului, raportându-se la conținutul cererii și intuind scopul urmărit de parte prin promovarea sa.

În speță, însă, se constată că nu suntem în prezența unei denumiri greșite a unei cereri, în condițiile în care examinarea cererii depuse la 5 iunie 2014, prin raportare la natura dreptului și la scopul urmărit, relevă că voința reală a reclamantului a fost aceea ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și nu să pronunțe rezoluțiunea antecontractului, instanța fiind lămurită cu privire la obiectul cererii, care a fost foarte clar exprimat.

Prin urmare, se reține că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care reclamantul, prin cererea din 5 iunie 2014, a modificat în întregime obiectul cererii de chemare în judecată inițiale, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, fără a menține capetele de cerere inițiale.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia și acesta poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de prim control judiciar și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel.

Astfel, în ceea ce privește strict criticile recurentului-reclamant referitoare la pretinsa cerere completatoare privind instituirea unui sechestru asigurător, se observă că acestea sunt formulate omisso medio, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Criticile vizând încălcarea principiilor dreptului la apărare, contradictorialității, disponibilității și oralității care guvernează procesul civil sunt neîntemeiate, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentat soluția adoptată cu privire la cererea reclamantului, astfel cum a fost modificată și a dat posibilitatea acestuia să-și prezinte concluziile cu privire la fondul litigiului, în raport de obiectul cererii și apărările formulate de părți, precum și față de faptul că în cauză nu s-a invocat de către partea adversă sau din oficiu de către instanță vreo excepție, în lipsa părții apelante, iar aceasta să fi fost împiedicată să-și exprime punctul de vedere și, de asemenea, față de faptul că nu se impunea determinarea obiectului cererii și temeiul său juridic având în vedere voința neechivocă a reclamantului, exprimată prin cererea din 5 iunie 2014, ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și nu să pronunțe rezoluțiunea antecontractului.

Invocarea omisiunii punerii în dezbaterea părților a necesității clarificării obiectului cererii de chemare în judecată referitor la capătul de cerere subsidiar privind rezoluțiunea contractului nu poate fi susținută cu temei având în vedere modificarea evidentă a obiectului inițial al cererii de chemare în judecată și obligația instanței de a se pronunța numai în limitele învestirii.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, fără a menține capetele de cerere inițiale, instanța era ținută, în aplicarea principiului disponibilității, să soluționeze cauza cu respectarea obiectului și limitelor procesului stabilite prin cererea părții, astfel încât nu se poate susține cu temei că a fost lăsat nesoluționat fondul pricinii.

Așa cum rezultă din decizie, instanța a judecat cauza în limitele în care a fost sesizată, cu sublinierea considerentelor avute în vedere la pronunțarea soluției.

Prin urmare, față de cele arătate, se reține că atât prima instanță, cât și instanța de prim control judiciar, în mod corect, au soluționat cauza, exclusiv cu privire la solicitarea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, apreciind că nu au fost învestite cu rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, motiv pentru care hotărârea atacată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 693 A din 18 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - LM