ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., în faliment, reprezentată de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a chemat în judecată pe pârâta C. solicitând instanței obligarea acesteia să restituie suma de 650.000 euro, achitată de A. cu titlu de plată parțială din prețul imobilului situat în București, str. x, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare; obligarea pârâtei să achite dobânda legală aferentă sumei de 650.000 euro, cu începere de la data de 2 aprilie 2015 și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

La data de 14 ianuarie 2016, reclamanta a depus cerere de modificare a cererii introductive, prin care a arătat că temeiurile juridice ale acțiunii sunt dispozițiile art. 1321 - 1322 noul C. civ. (restituirea prestațiilor ca urmare a desființării antecontractului prin denunțare unilaterală) și ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 2100 din 7 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, reprezentată de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta C., a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 650.000 euro achitată cu titlu de plată parțială din prețul imobilului situat în București, str. x, a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei de 650.000 euro, de la data de 5 aprilie 2015 până la data plății efective.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva încheierii de ședință din data de 25 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, precum și împotriva Sentinței civile nr. 2100 din 7 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâta C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță a reclamantei astfel cum a fost modificată la termenul din 14 ianuarie 2016 - în principal - ca fiind prescrisă, iar - în subsidiar - ca fiind neîntemeiată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 334 A din 15 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva încheierii de ședință din 25 februarie 2016 și a Sentinței civile nr. 2100 din 7 aprilie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

La data de 8 aprilie 2008 s-a perfectat între părți antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul imobil situat în București str. x sector 3, autentificat sub nr. 402 de BNP D.

Prin Sentința civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București s-a statuat cu putere de lucru judecat că, la momentul denunțării unilaterale formulate de către A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar, acest antecontract de vânzare-cumpărare nu încetase.

În privința executării obligațiilor asumate, respectiv acela de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, acest drept s-a născut la data de 19 noiembrie 2008.

Instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, în cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. Instanța a creat o confuzie cu privire la temeiul juridic al acțiunii în restituirea prestațiilor, între cauza de încetare a efectelor contractului, respectiv denunțarea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și temeiul restituirii prestațiilor, respectiv clauza contractuală prevăzută în art. 9.4 din antecontractul de vânzare.

Încetarea antecontractului prin denunțarea unilaterală a acestuia în temeiul dispozițiilor speciale ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, nu reprezintă temeiul dreptului la restituirea prestațiilor, denunțarea unilaterală neavând ca efect principiul repunerii părților în situația anterioară.

Clauza prevăzută în art. 9.4 din antecontract este rezultatul negocierii părților și este eronat să se interpreteze prescriptibilitatea efectelor acestei clauze prin prisma dispozițiilor art. 2525 C. civ.

În raport de termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, obligațiile asumate prin acest contract, precum și remediile sau sancțiunile contractuale aferente, s-au prescris la data de 19 noiembrie 2011.

În cauză lipsește temeiul juridic al restituirii prestațiilor. Instanța de apel a reținut că denunțarea unilaterală a convenției în temeiul art. 123 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o manifestare de voință a lichidatorului judiciar, iar starea de insolvență în care se regăsește societatea A. S.R.L. reprezintă o situație independentă de voința acesteia, fiind constatată de judecătorul-sindic.

C. civ. de la 1864 nu permitea o astfel de modalitate de încetare a contractelor, fiind în vădită contradicție cu principiul forței obligatorii a contractelor, iar denunțarea unilaterală se circumscrie noțiunii de condiție pur-potestativă.

Antecontractul de vânzare nu a încetat de drept în baza unei dispoziții legale, ci în baza dreptului de denunțare unilaterală, recunoscut prin dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în patrimoniul intimatei-reclamante.

Dreptul de denunțare a contractelor aflate în derulare la momentul intrării în insolvență nu este un drept născut în patrimoniul lichidatorului judiciar, întrucât lichidatorul judiciar, în calitate de reprezentant al societății falite în relațiile contractuale cu terții, nu poate exercita decât drepturile pe care acesta le are în patrimoniu, indiferent dacă izvorul acestor drepturi este unul convențional sau legal.

Starea de insolvență nu poate fi apreciată ca un motiv independent de voința societății, fiind rezultatul direct al acțiunilor acesteia.

În speța dedusă judecății, A. S.R.L. a intrat în procedura de insolvență la cererea acesteia, direct în procedura simplificată, a falimentului, așadar fără a avea șanse de redresare.

Starea de insolvență, prin definiția și efectele sale, prezumă o culpă a societății falite, scopul procedurii fiind acela de a proteja creditorii, prin organizarea unei proceduri comune de recuperare a creanțelor datorate de societatea falită.

Instanța de apel nu a făcut o analiză judicioasă a cauzelor reale care au determinat neperfectarea contractului de vânzare, optând aleatoriu pentru motivul intrării în insolvență, întrucât acesta ar fi fost "consistent" cu restul soluției.

În realitate motivul pentru neperfectarea contractului de vânzare la 16 iunie 2008 a fost refuzul promitentei vânzătoare de a perfecta actul, datorită lipsei de fonduri bănești, în vederea achitării diferenței de preț.

Instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ignorând voința părților exprimată în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Antecontractul a încetat în baza denunțării unilaterale a acestuia la 10 ianuarie 2015 și toate efectele acestuia au încetat, așadar inclusiv efectele clauzei prevăzute în art. 9.4.

Restituirea prestațiilor părților în temeiul clauzei contractuale prevăzute în art. 9.4 din antecontract putea opera doar dacă această convenție înceta prin pactul comisoriu prevăzut în clauză, nu și în baza altor modalități de încetare a contractului.

Denunțarea unilaterală a unui contract are ca efect încetarea acestuia, însă nu afectează prestațiile deja executate de părți în temeiul respectivului contract, întrucât contractul nu este desființat cu efect retroactiv.

Se solicită admiterea recursului, casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a și 8 C. proc. civ., în tot a hotărârii recurate, aceasta conținând motive contradictorii și fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

De asemenea, se solicită obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

F. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect, instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Termenul de prescripție se calculează prin raportare la data la care antecontractul de vânzare-cumpărare a fost denunțat de lichidatorul judiciar, respectiv 10 ianuarie 2015. Este de necontestat faptul că până la această dată, antecontractul de vânzare-cumpărare era în vigoare. Acest lucru a fost reținut cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București. Așadar, la momentul denunțării unilaterale formulate de A. S.R.L. prin lichidator judiciar, antecontractul de vânzare-cumpărare nu încetase.

De altfel, acțiunea formulată de societate prin care s-a solicitat constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare ca urmare a impreviziunii a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu toate că, recurenta-pârâtă a formulat contestație împotriva măsurii dispuse de lichidatorul judiciar privind încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta a fost respinsă, soluția fiind menținută de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 611 din 6 aprilie 2016.

Obiectul acțiunii din prezentul litigiu îl constituie restituirea prestațiilor, așadar data de la care se calculează termenul de prescripție este 10 ianuarie 2015, moment la care a încetat antecontractul de vânzare-cumpărare prin denunțarea unilaterală de către lichidatorul judiciar.

Având în vedere aceste considerente, respectiv obiectul acțiunii și data încetării antecontractului de vânzare-cumpărare, nu se poate reține că data de la care se calculează termenul de prescripție în prezentul litigiu este 19 noiembrie 2008, astfel cum reține recurenta, aceasta fiind data convocării la notar în vederea încheierii vânzării-cumpărării.

Legalitatea denunțării unilaterale a fost reținută prin decizia pronunțată de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 611 din 6 aprilie 2016.

Nu se poate reține că denunțarea unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare nu produce efecte cu privire la restituirea prestațiilor, astfel cum susține recurenta pe considerentul că vechiul C. civ. de la 1864 nu permitea o astfel de modalitate de încetare a contractelor fiind în vădită contradicție cu principiul forței obligatorii a contractelor potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ.

Analiza dispozițiilor art. 969 C. civ. (1864) și ale Legii nr. 85/2014 s-a realizat de judecătorul sindic în Sentința nr. 7638 din 5 octombrie 2015, sentință rămasă definitivă, în care s-au reținut următoarele:

"În ceea ce privește argumentele contestatoarei privind nesocotirea dispozițiilor art. 969 din C. civ. anterior, se reține că Legea nr. 85/2014 conține atât reglementări procedurale în materia procedurii civile, cât și reglementări de drept substanțial în această materie, având caracter special față de C. civ. anterior, și se aplică cu prioritate.

Astfel, prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 reglementează o "cauză autorizată de lege", respectiv tocmai o situație specială pe care o lege distinctă de C. civ. anterior o reglementează cu titlu excepțional față de art. 969 din acest cod, dat fiind caracterul particular și special al procedurii insolvenței față de legea generală civilă, această reglementare urmând așadar a se aplica cu prioritate. În concret, prin prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul a reglementat și a autorizat în mod expres posibilitatea excepțională a denunțării contractelor de către lichidatorul judiciar cu titlu astfel derogatoriu de la vechiul C. civ.

Lichidatorul judiciar nu a dispus repunerea părților în situația anterioară, neavând o asemenea competență, ci doar a solicitat contestatoarei restituirea voluntară a sumelor încasate în temeiul antecontractului fără să fi oferit o contraprestație. O solicitare de plată voluntară nu are niciodată semnificația juridică a repunerii părților în situația anterioară, atribut exclusiv al instanței de judecată".

În actualul C. civ., denunțarea unilaterală a fost stabilită expres printre cauzele care generează restituirea prestațiilor: art. 1321 - 1323 și art. 1635 noul C. civ.

Denunțarea unilaterală este o modalitate de încetare a antecontractului de vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu nu se mai poate pune în discuție culpa societății A., legalitatea măsurii denunțării unilaterale a antecontractului fiind stabilită prin hotărârile judecătorești anterior evocate.

Astfel, starea de insolvență a intimatei-reclamante, stare constatată de judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenței acesteia, nu s-a constatat ca fiind imputabilă intimatei.

În concluzie, neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare din cauza intervenirii acestei stări de insolvență nu poate reprezenta o cauză ce ar atrage culpa intimatei-reclamante potrivit prevederilor antecontractului de vânzare-cumpărare.

Neexistând o culpă a părților, în cauză s-au creat premisele aplicării clauzei 9.4 din antecontract, potrivit căreia, atunci când vânzarea nu se perfectează din cauze care nu țin de culpa părților, părțile vor fi repuse în situația anterioară.

Așa fiind, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanța de apel a forțat asocierea sancțiunii/remediului contractual prevăzut în art. 9.4 din contract, unei modalități de încetare a contractului, pe care părțile contractante nu au prevăzut-o, creând artificial un temei juridic al restituirii prestațiilor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 334 A din 15 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 februarie 2019.

Opinie separată judecător E.:

Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursul declarat de pârâta C. este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitor la caracterul contradictoriu al considerentelor.

Astfel, este de netăgăduit că părțile au perfectat, la data de 8 aprilie 2008, un antecontract de vânzare - cumpărare, prin care recurenta pârâtă, în calitate de promitent vânzător, și-a asumat obligația de a perfecta în viitor, un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, iar pârâta-intimată, în calitate de promitent-cumpărător de a cumpăra imobilul promis.

La data de 10 ianuarie 2015, în temeiul art. 123 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al promitentului cumpărător a denunțat unilateral contractul în discuție. Măsura lichidatorului judiciar, de denunțare unilaterală a convenției, a fost contestată, în condițiile art. 59 din Legea nr. 85/2014, de către promitenta vânzătoare, în cadrul procedurii insolvenței contestația fiind respinsă, prin hotărâre definitivă (Sentința civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă).

Chestiunile tranșate, cu putere de lucru judecat, în litigiul anterior, ce pot fi opuse în prezenta cauză, conform art. 431 C. proc. civ., sunt limitate însă la următoarele aspecte: antecontractul de vânzare-cumpărare era în ființă la data denunțării (nu își încetase efectele), la data încetării contractului acesta nu fusese executat în totalitate sau substanțial de către ambele părți.

Deși vechiul C. civ. din 1864 nu reglementa, în mod explicit, denunțarea unilaterală a contractului, doctrina și jurisprudența admiteau posibilitatea încetării convenției într-o atare modalitate, fie în prezența unei clauze contractuale atribuind uneia dintre părți dreptul de a denunța contractul (clauza de dezicere), fie în prezența cauzelor autorizate de lege în acest sens. O atare cauză autorizată de lege o reprezintă și ipoteza reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Însă, indiferent de natura dreptului de denunțare unilaterală a contractului, convențională sau legală (ca în prezenta speță), denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor deja executate sau în curs de executare.

Așadar, denunțarea unilaterală a convenției produce efecte numai pentru viitor, actul juridic nefiind desființat cu efect retroactiv (ca efect, de exemplu, al nulității contractului, al rezoluțiunii ș.a.m.d.). În consecință, în mod corect susține recurenta că prezenta acțiune în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare, ale cărui efecte au încetat prin denunțare unilaterală, este lipsită de temei juridic.

De altfel, instanța de apel, constatând inexistența izvorului restituirii prestațiilor, a încercat să identifice, dincolo de temeiul juridic invocat de reclamantă prin cererea introductivă (încetarea convenției prin denunțarea unilaterală și îmbogățirea fără justă cauză), un temei contractual. În acest sens, a invocat, direct prin considerente și fără a pune în discuția contradictorie a părților acest aspect, incidența, în speță, a prevederilor art. 9.4 din antecontract, potrivit cărora în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu va fi încheiat din orice motiv, excluzând culpa părților, antecontractul va fi considerat desființat de plin drept, fără vreo formalitate suplimentară și fără intervenția unei instanțe judecătorești, iar părțile vor fi puse în situația anterioară. În acest context, instanța de apel a apreciat că starea de insolvență a promitentului cumpărător reprezintă o situație independentă de voința și, respectiv, culpa vreuneia din părți.

Instanța de recurs constată însă că această clauză contractuală (art. 9.4) transpune în convenție cauzele exoneratoare de răspundere contractuală, cum ar fi forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a terțului ș.a.m.d., prin includerea generică a formulei "orice motiv, excluzând culpa părților".

C. civ. din 1864, incident în ce privește antecontractul de vânzare-cumpărare în discuție, prevedea stingerea obligațiilor datorită intervenirii unui eveniment fortuit, în art. 1156, în timp ce în art. 1083 stipula exonerarea de răspundere a debitorului datorită intervenirii unei "cauze străine". În materie contractuală, imposibilitatea fortuită de executare are drept efect imposibilitatea executării în natură a obligației, exonerarea debitorului de răspundere pentru consecințele neexecutării, desființarea de drept a contractului.

Este adevărat că măsura desființării de drept a contractului se aplică retroactiv, din momentul producerii evenimentului fortuit și intervine ope legis fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități și ar putea constitui temei al restituirii prestațiilor.

Fără a analiza însă dacă intrarea în insolvență a promitentului-cumpărător poate avea natura unui eveniment fortuit exonerator de răspundere contractuală, instanța de recurs constată caracterul vădit contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate de către instanța de apel. Astfel, desființarea convenției perfectate de părți nu se putea produce, simultan, în ambele modalități indicate de către instanța de prim control judiciar, prin denunțarea unilaterală a acesteia, de către lichidatorul judiciar, ceea ce înseamnă că era vorba de o convenție în ființă la data intrării în insolvență a societății ce nu era încă integral sau substanțial executată de către părți, pe de o parte, iar pe de altă parte, a fost desființată de plin drept, ope legis, fără nicio formalitate, la data la care imposibilitatea de executare a obligației contractuale a fost totală și definitivă (instalarea insolvenței, în opinia instanței).

Așadar, cele două modalități de desființare ale unui contract excluzându-se reciproc, instanța reține că există o contrarietate vădită între considerentele hotărârii recurate, o motivare confuză care echivalează, deopotrivă, cu o nemotivare.

Cum motivarea hotărârii constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (2) C. proc. civ.), constată întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest context, nu se mai impune o analiză separată a criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în principal, greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei temeiului juridic al restituirii prestațiilor, deși acest ultim aspect a fost antamat în precedentele considerente. Pentru a se verifica regula privind începutul prescripției extinctive, în ipoteza dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor și legea substanțială aplicabilă prescripției (Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ.), este necesar, mai întâi, ca instanța să stabilească modalitatea de desființare a actului juridic în temeiul căruia acele prestații s-au executat și data de la care cauza de ineficacitate a convenției a intervenit.

Față de considerentele mai sus arătate, apreciem că recursul ar fi trebuit admis și, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., să se dispună casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței care a pronunțat hotărârea casată.

Procesat de GGC - NN