ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 700/2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 2290 din 13 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Poliția Locală Galați împotriva Sentinței civile nr. 5316/12.09.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații- reclamanți A., B., C. și D., toți prin Sindicatul E., având ca obiect "litigiu privind funcționarii publici" a casat sentința recurată și, rejudecând, a respins în integralitate acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, în termen, reclamanta C., întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii și anularea deciziei civile revizuite, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei- pârâte Poliția Locală Galați la stabilirea salariului de bază al reclamantei C. la nivelul maxim pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, de la data de 09.04.2015 și până la data de 30.06.2017, inclusiv, precum și obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv achitate, aferente perioadei 09.04.2015 - 30.06.2017, inclusiv, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În cererea sa, revizuenta C. a susținut, în esență, că decizia civilă revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia civilă nr. 559/2019 din data de 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2017, precum și prin Decizia civilă nr. 3256/2017 din data de 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2016 și, întrucât art. 509 pct. 8 C. proc. civ. face referire la revizuirea pentru existența de hotărâri potrivnice, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, pentru stabilirea domeniului de aplicare a textului acesta trebuie coroborat cu prevederile art. 430- 431 C. proc. civ., cele care determină conținutul și efectele autorității de lucru judecat.

În acest sens, revizuenta a dezvoltat, foarte pe larg, considerații privind autoritatea de lucru judecat în noul C. proc. civ., cu evocarea prevederilor art. 430 alin. (2), art. 431 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., subliniind că, separat de faptul că autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, aceasta nu vizează doar considerentele decisive, adică, acelea care susțin și explicitează dispozitivul, ci și considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi, așadar, în dispozitivul hotărârii.

Cu respectarea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta consideră că în mod nelegal s-a respins cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Poliția Locală Galați, pentru considerentele reținute prin decizie, pe care revizuenta le reia și în cuprinsul cererii sale de revizuire, la paginile 4, 5 și 6 din cerere, considerente care, în opinia sa, încalcă considerentele Deciziei civile nr. 559/2019 din data de 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2017, în consecință, reclamanții funcționari publici din cadrul Poliției Locale Galați, colegii săi, având câștig de cauză, iar pârâta Poliția Locală Galați fiind obligată la stabilirea, pentru perioada 09.04.2015 - 01.07.2017, a unui nivel de salarizare în favoarea reclamanților funcționari publici, în funcție de nivelul maxim de salarizare existent în plată în cadrul categoriei profesionale, respectiv, familiei ocupaționale, pentru aceeași funcție și grad profesional, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, de asemenea, pârâta fiind obligată și la plata drepturilor salariale reprezentând diferența, actualizate cu dobânda legală.

Așadar, arată revizuenta C. că are aceeași situație cu reclamanții din Dosar nr. x/2017, este funcționar public în cadrul Poliției Locale Galați, iar Curtea de Apel București, în considerentele deciziei civile revizuite a reținut, cu încălcarea autorității de lucru judecat, faptul că " (...), însă din probele administrate rezultă că au beneficiat deja de acest nivel maxim (...)".

Precizează că, din probele administrate, nu rezultă că a beneficiat deja de acest nivel maxim, ci doar din data de 01.07.2017, prin raportare la Legea nr. 153/2017, iar prin înscrisurile înaintate de Poliția Locală Galați, în data de 27.03.2019, pentru Dosarul nr. x/2018, s-au indicat salariile de bază pentru perioada 01.04.2015, până în prezent, dar fără a se menționa salariul maxim începând cu data de 01.04.2015 până în prezent.

De asemenea, revizuenta a mai arătat contrarietatea acestor hotărâri și prin prisma faptului că reclamantului B., în Dosarul nr. x/2015, soluționat definitiv în data de 13.06.2019, i s-a respins acțiunea de către Curtea de Apel București, dar în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Galați i-a admis acțiunea acestuia, fiind pronunțate, așadar, susține revizuenta, o soluție de admitere, și una de respingere, pentru una și aceeași persoană (B.), cu o cerere identică sub aspectul obiectului și cauzei.

În continuare, revizuenta a mai invocat și faptul că decizia civilă revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia civilă nr. 3256/2017 din data de 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2016, arătând că are aceeași situație cu reclamanții din Dosar nr. x/2016, este funcționar public în cadrul Poliției Locale Galați, iar Curtea de Apel București, în considerentele deciziei civile revizuite, a încălcat autoritatea de lucru judecat și prin raportare la cele tranșate definitiv în Dosarul nr. x/2016, cu același obiect și cauză.

În dosar, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de revizuire și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 23 iulie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata cererii de revizuire, în data de 07.02.2020, cu citarea părților, în condițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 494 - 495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în ședință publică.

Analizând cererea de revizuire formulată, prin prisma motivelor invocate, în raport și de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.

Retractarea unei hotărâri judecătorești definitive produce efecte grave pentru părți și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.

În reglementarea C. proc. civ., revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 C. proc. civ. Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiții specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită.

În afara acestor motive stricte și a cadrului procesul reglementat, părțile nu pot solicita anularea hotărârilor judecătorești pentru motive care ar presupune reluarea judecății și stabilirea unei alte situații de fapt sau de drept, pentru că s-ar încălca astfel principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive și s-ar crea căi de atac care nu sunt prevăzute de lege.

Revizuenta în speță a invocat în susținerea cererii sale de revizuire, motivul prevăzut de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, încât, exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

De pe acest fundament legal, este de observat că, prin reglementarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat, se poate ajunge la hotărâri potrivnice, ale căror dispozitive nu se pot concilia.

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute în acest text izvorăște, deci, din necesitatea de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluționării aceleiași cauze, prin două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți precum și a dificultății create prin imposibilitatea executării simultane a hotărârilor pronunțate în aceeași pricină.

Căci, în asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.

Rezultă că, revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat - "una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una și aceeași pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

În situația din speță, această cerință nu este îndeplinită, hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluționarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare și în care raporturile procesuale se desfășoară între aproximativ aceleași părți - reclamanți, funcționari publici și Poliția Locală Galați -, nu îndeplinesc condițiile reglementate de textul legal anterior citat.

Astfel, revizuenta C. susține faptul că Decizia civilă nr. 2290 din 13 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis recursul formulat de recurenta- pârâtă Poliția Locală Galați împotriva Sentinței civile nr. 5316/12.09.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C. și D., toți prin Sindicatul E., având ca obiect "litigiu privind funcționarii publici", s-a casat sentința recurată și, rejudecând, s-a respins în integralitate acțiunea, ca neîntemeiată, se află în contradicție cu soluțiile adoptate prin Decizia civilă nr. 559/2019 din 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, și Decizia nr. 3256/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul nr. x/2016, dosare care, însă, au privit cu totul alte părți și alți reclamanți.

Revizuenta circumscrie, așadar, noțiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluționare a unor cauze similare, privitor la alți salariați, funcționari publici ai Poliției Locale Galați, diferiți, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicție este împrejurarea ca același litigiu, supus judecății a doua oară, și purtând între aceleași părți și având aceeași cauză, primește o altă rezolvare.

Or, în speță, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluțiile pronunțate nu sunt contrare unele altora, nu se contrazic, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunțate în litigii diferite, purtând între părți diferite, cu obiect și cauze, de asemenea, diferite.

Condiția triplei identități nu este îndeplinită în cauză, de vreme ce, în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-au judecat cereri de chemare în judecată diferite, întemeiate pe diverse temeiuri legale, cereri de chemare în judecată formulate, de asemenea, de reclamanți- salariați diferiți.

Astfel fiind, între cauzele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu și identitatea cerută în mod expres prin dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existența unor hotărâri definitive potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

În realitate, ceea ce revizuenta deduce prezentei judecăți pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., este o chestiune de practică judiciară neunitară, aceasta semnalând faptul că, apreciind asupra cererilor de obligare a intimatei-pârâte Poliția Locală Galați la stabilirea salariului de bază al reclamanților - salariați funcționari publici ai acesteia, la nivelul maxim pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, de la data de 09.04.2015 și până la data de 30.06.2017, inclusiv, precum și obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv achitate, aferente perioadei 09.04.2015 - 30.06.2017, inclusiv, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală aferentă, instanțele de judecată au pronunțat fie soluții de admitere, sau de admitere în parte, fie soluții de respingere, ca nefondate, a acestor cereri.

Or, precum s-a arătat, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunțate între aceleași părți, și având același obiect și aceeași cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie.

Ca atare, nu poate fi reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, hotărârile despre care se susține că ar fi contrare nu au acest caracter, iar pe de altă parte, tripla identitate nu se regăsește în cauză, conform considerentelor anterior expuse.

Cât privește susținerea revizuentei, în sensul că, autoritatea de lucru judecat la care face referire pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. trebuie avută în vedere atât sub aspectul efectului pozitiv, cât și al celui negativ, și astfel, susține aceasta, vizează nu doar considerentele decisive, adică, acelea care susțin și explicitează dispozitivul, ci și considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental și a cărei rezolvare nu se va regăsi, așadar, în dispozitivul hotărârii, Înalta Curte reține că revizuenta se află în eroare asupra funcțiilor autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecății.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esențiale ale judecății - respectiv obiect cauză și părți - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesității stabilității juridice și ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuție a situațiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudența, să sancționeze o a doua cerere adresată justiției care, chiar și în condițiile lipsei identității obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuția judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Este de principiu, constituind fundamentul instituției, că, ceea ce rămâne înzestrat cu autoritate de lucru judecat, sunt aspectele contestate și dezbătute judiciar în cadrul unui proces, bucurându-se de imutabilitate jurisdicțională.

În speță, se constată că revizuenta nu pretinde o altă cauză juridică și care să fi fost deja analizată prin hotărârile anterioare, de care se prevalează în invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci invocă alte hotărâri, pronunțate într-un litigiu ce a purtat între cu totul alte părți, cu obiect, și acesta, diferit, invocând, practic, jurisprudența instanțelor în cauze similare.

Or, ceea ce principiul autorității de lucru judecat interzice părților, precum și instanței de judecată să nege, să conteste, este rezultatul finit al unei judecăți, readucând-o în dezbaterea judiciară și pretinzând o altă soluție, și nicidecum o soluție pronunțată într-un cu totul alt litigiu, chiar similar.

În realitate, există o manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat (prezumția de lucru judecat) - în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional într-un litigiu nu mai poate fi contestat, impunându-se ca atare unei judecăți ulterioare- și aceasta reprezintă, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției autorității lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: o acțiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

În consecință, pretinzând că ar fi nesocotite efectele unor hotărâri judecătorești și, pe de altă parte, că în mod greșit nu ar fi fost recunoscută și aplicată autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri definitive, dintre alte părți, revizuenta ignoră conținutul acestei instituții.

Este nesocotită, în concret, modalitatea în care se manifestă autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba despre tripla identitate de elemente pentru a se opune excepția lucrului judecat și despre existența aceleiași chestiuni litigioase deduse deja judecății într-un litigiu anterior.

Prin urmare, se constată că decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire, de față, nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub niciun aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătorești invocate de revizuentă ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii, ci au fost pronunțate în dosare diferite, fiind, de fapt, invocate ca și practică judiciară.

Cererea de revizuire apare, astfel, ca nefondată, atât din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., cât și în raport de rațiunea avută în vedere de legiuitor la edictarea textului legal, aceea de a evita pronunțarea de hotărâri între aceleași părți, în aceeași cauză cu același obiect, în dosare diferite, care bucurându-se ambele de autoritate de lucru judecat, dar având dispozitive contradictorii, să nu poată fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite - ceea ce nu este cazul în speță.

În raport de toate cele anterior evocate, constatând, așadar, că, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele textului legal invocat - art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta C. împotriva Deciziei civile nr. 2290 din 13 iunie 2019, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2020.

GGC - NN