ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 449/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 ianuarie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanții menționați la pct. 1-109 din anexa la acțiune, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, au solicitat:

- obligarea pârâtei să emită documentele prin care să recalculeze salariul de bază și sporurile de care beneficiază fiecare dintre reclamanți la nivelul maxim al funcției ocupate și al acestor drepturi salariale acordat în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaționale, începând cu 09.04.2015 și pentru viitor, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, funcție de vechime, specialitate sau studii, conform art. 1 alin. (5)

1

, art. 5 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, art. (3)

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 și Deciziei Curții Constituționale a României nr. 794/2016;

- obligarea pârâtei să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanți și sumele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală aferentă, până la data plății efective.

1.2. Prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul nr. x/2019, la data de 30 mai 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus disjungerea cauzei și constituirea de dosare distincte în raport cu domiciliul reclamanților, pentru reclamanții A., B. și C. fiind constituit dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul aceleiași instanțe.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3964 din 30 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 și împrejurarea că domiciliul reclamanților sunt situate în județul Buzău.

2.2. Prin sentința civilă nr. 708 din 08 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a disjuns acțiunea promovată de către reclamanții Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I., A. și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, formând dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul aceleiași instanțe.

2.3. Prin sentința civilă nr. 709 din 08 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Buzău a reținut, în esență, că reclamanții A. și B. au reședința în București, acesta reprezentând domiciliul la care instanța se raportează, din punct de vedere al normelor procedurale, atunci când face aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Așadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispozițiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamanților, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamanții nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamanților accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiesc.

Din verificările efectuate de Tribunalul Buzău rezultă că reclamanții A. și B. au domiciliul în județul Buzău, însă reședința se află în municipiul București, aceasta fiind locuința statornică, în raport de care se stabilește competența teritorială a instanței de contencios administrativ.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I., A. și B. și pe pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.