ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1459/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanții reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., toți prin reprezentant legal Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

1.2. Prin încheierea de ședință din 30.05.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 s-a dispus disjungerea cauzei și constituirea de dosare distincte în raport de domiciliile reclamanților, respectiv pentru reclamanții care nu au domiciliul în Municipiul București.

Astfel, sub nr. x/2019 a fost înregistrată ca urmare a disjungerii, cererea formulată de către reclamantul Y. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

Prin Sentința civilă nr. 3961/30.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Vâlcea.

A reținut instanța că, raportat la obiectul acțiunii și ținând seama de data la care acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei este necesar să fie avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la data de 02.08.2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din același act normativ, "Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.".

Date fiind aceste dispoziții legale și ținând seama că reclamantul din prezentul dosar au domiciliul situat în județul Vâlcea, competența teritorială de soluționare a prezentei cauze revine Tribunalului Vâlcea, iar nu Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 55 C. proc. civ., respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, nu poate conduce la concluzia că dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu ar fi aplicabile în cazul în care acțiunea este formulată în numele reclamanților de către organizația sindicală.

Totodată, este de subliniat că reglementarea de la art. 59 C. proc. civ. nu poate fi aplicată decât în situațiile expres și limitativ prevăzute de acest text legal, iar în cazul dat aceste situații nu sunt incidente, în condițiile în care pretențiile reclamanților au la bază raporturi juridice distincte, fiind vorba de realizarea unor pretinse drepturi care privesc raportul de serviciu al fiecărui reclamant în parte.

Modul în care a fost formulată acțiunea introductivă de instanță de către reclamanți, sub aspectul cadrului procesual activ, respectiv o acțiune colectivă, nu poate să conducă la atragerea competenței teritoriale a unei anumite instanțe, deoarece ar echivala cu posibilitatea alegerii de către reclamanți a instanței care să le soluționeze acțiunea, deși prin dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost instituit un caz de competență teritorială exclusivă de la care nu sunt permise derogări.

După cum rezultă din norma imperativă de la art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la data de 02.08.2018, respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din același act normativ este obligatorie inclusiv în situația în care acțiunea este formulată în numele reclamantului de organizația sindicală, sens în care legiuitorul a subliniat că această competență teritorială exclusivă trebuie respectată "indiferent de calitatea acestuia din proces.".

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1078 din 3 octombrie 2019, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

A reținut instanța că, pentru litigiile în materia contenciosului administrativ declanșate după intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018, cum este cazul în speță, din moment ce acțiunea fost înregistrată în data de 07 mai 2019, competența teritorială de soluționare nu mai este alternativă, ci exclusivă, prin voința legiuitorului devenind competentă, în mod exclusiv, instanța competentă material de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat [art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004], o astfel de competență impunându-se a fi respectată și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces" potrivit art. 10 alin. (4) din aceeași lege.

Mai apoi, instanța a reținut că ceea ce interesează în stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, este domiciliul reclamantului de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fiind fără relevanță un domiciliu anterior precum și faptul că acesta ar fi fost schimbat ulterior sesizării instanței, și de asemenea că prin domiciliul, în materia dreptului procesual civil, potrivit practicii constante a instanțelor de judecată, nu se înțelege doar locuința principală, cu care acesta figurează înregistrat în evidențe, ci locuința efectivă, lucru firesc, o astfel de locuință fiind cea interesează pentru respectarea drepturilor procesuale.

De asemenea a constatat, că la baza hotărârii de declinare, Tribunalul București a avut în vedere faptul că persoana reprezentate de sindicatul reclamant are domiciliul în județul Vâlcea, competent fiind astfel în materia contenciosului administrativ din punct de vedere teritorial Tribunalul Vâlcea, fără însă a fi indicate și motivele care susțin o astfel de concluzie, deși din actele dosarului a rezultat că angajatorul direct al acestuia este o instituție publică cu sediul în București, iar activitatea în mod cert este desfășurată la sediul acesteia.

Cum în cauză, din verificările efectuate de Tribunalul Vâlcea, din oficiu, în Baza de Date pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, conform adresei atașate la dosar Tribunalul Vâlcea, a rezultat că, numitul Y. figurează cu reședința în București, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind valabilă un an de zile până la data de 08 august 2019, lucru firesc din moment ce acesta este angajatul unei instituții publice cu sediul în București, unde în mod firesc desfășoară și activitate, competența de soluționare a cauzei nu poate aparține decât instanței competente din punct de vedere material și teritorial de la respectiva reședință, în concret Tribunalului București, fiind astfel lipsit de importanță că acesta figurează cu domiciliul în Râmnicu Vâlcea în actul de identitate, din moment ce acesta nu corespunde locuinței efective, deziderat pe care-l respectă doar reședința.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată: "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Așadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispozițiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal, de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamanților, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamanții nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamanților accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiesc.

Din verificările efectuate de Tribunalul Vâlcea rezultă că reclamantul Y. are domiciliul în județul Vâlcea, însă reședința se află în municipiul București, aceasta fiind locuința statornică, în raport de care se stabilește competența teritorială a instanței de contencios administrativ.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Y. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și pe pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București în favoarea în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2020.

GGC - GV