ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 332/2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 12.04.2017 sub nr. x/2017 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. Și W., personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei Oltenița, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Călărași și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și au solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași, să plătească reclamanților, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare gradație, vechime în funcție, care să includă, cumulat:

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 18%, începând cu luna februarie 2014 până la data de 31.12.2015, inclusiv, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective, creșteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor și magistraților asistenți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 18%, începând cu 01.01.2016 până la data de 31.07.2016, inclusiv, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective, creșteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor și magistraților asistenți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție; la acestea se va adăuga mărirea cu 10% a salariului, în baza O.G. nr. 35/2015

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 7%, începând cu luna februarie a anului 2014, până la data de 31.12.2015, inclusiv, creșteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% și 5%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 și aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor și magistraților asistenți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 7%, începând cu 01.01.2016 până la data de 31.09.2016, inclusiv, creșteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% și 5%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 și aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor și magistraților asistenți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție; la acestea se va adăuga mărirea cu 10% a salariului, în baza O.G. nr. 35/2015.

- dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având în vedere și Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În drept au invocat dispozițiile O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 11/2007, O.G. nr. 24/2000, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016, art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275, toate din C. muncii, Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin. (1') - (l4) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în M. Of. nr. nr. 1029/21 decembrie 2016.

Astfel cu privire la excepția necompetenței materiale a tribunalului, instanța a respins-o ca neîntemeiată întrucât dispozițiile art. 7 CAP VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 pe care este întemeiată această excepție, se referă la modul de stabilire a drepturilor salariale și nu la acordarea unui drept în sine, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 269 din C. muncii.

Față de excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției instanța a reținut că între reclamanți și acest pârât nu există raport juridic de muncă, situație față de care se constată că drepturile salariale solicitate de reclamanți sunt calculate și plătite de către Curtea de Apel București și respectiv Tribunalul Călărași.

Având în vedere considerentele reținute, instanța a apreciat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiției și pe cale de consecință a admis-o și a respins cererea reclamanților împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că acțiunea reclamanților este neîntemeiată pentru perioada februarie 2014 - 8 aprilie 2015 și întemeiată pentru restul pretențiilor.

În consecință, Tribunalul Călărași, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.059/2017 din 16 noiembrie 2017 a respins excepția lipsei competenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiției.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, invocată de acesta și pe cale de consecință a respins cererea formulată de reclamanți împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții la calcularea și plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând creșteri salariale de 25%, începând cu data de 09.04.2015, urmând ca diferențele dintre veniturile calculate potrivit referinței sectoriale ce rezultă din această creștere și veniturile efectiv plătite să fie actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă până la data plății efective, în funcție de perioada lucrată efectiv de fiecare reclamant în parte; a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților pentru perioada februarie 2014 - 8 aprilie 2015; a respins acțiunea formulată de reclamanta X. și Y., contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași.

Împotriva acestei sentințe au formulat cereri de apel pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii în întregime.

Apelurile au fost înaintate spre soluționare Curții de Apel București.

Prin Decizia civilă nr. 3.734 din 27.09.2018, Curtea de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Constanța.

În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 290 din 26.04.2018, publicată în M. Of. nr. 638/23.07.2018 - decizie care este general-obligatorie conform art. 147 din Constituția României - s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că "sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale".

Prin aceeași decizie s-a statuat că "dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În considerentele acestei hotărâri a Curții Constituționale s-a arătat, printre altele, că "noțiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Totodată, s-a reținut că "permiterea cumulului competenței jurisdicționale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței, contrar art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție".

Practic, instanța de contencios constituțional a stabilit că procesele civile de orice gen, în care una dintre părți este chiar instanța de judecată ce trebuie să le soluționeze, nu mai pot fi rezolvate de judecătorii de la acea instanță. Aceasta este și situația din pricina de față, căci una dintre părțile în proces este Curtea de Apel București, cea care are calitatea de apelantă-pârâtă. În aceste condiții, Curtea de Apel București nu mai are competența teritorială de a soluționa cererile de apel ce fac obiectul prezentei cauze.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, la data de 12 octombrie 2018.

Curtea de Apel Constanța a invocat, din oficiu, la primul termen în fața acesteia, respectiv la 18.12.2018, excepția necompetenței sale teritoriale.

Curtea de Apel Constanța a constatat că excepția necompetenței sale teritoriale este întemeiată pentru următoarele argumente:

Astfel, instanța superioară în grad Tribunalului Călărași, care a pronunțat sentința apelată, este Curtea de Apel București.

Aceasta și-a declinat competența de soluționare a cauzei în apel către Curtea de Apel Constanța, în calitate de instanță de același grad învecinată, în temeiul art. 127 C. proc. civ. și al Deciziei Curții Constituționale nr. 290 din 26.04.2018.

Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale; totodată, a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Se observă că decizia sus menționată privește domeniul de aplicare al celor două alineate ale art. 127 C. proc. civ., care reglementează, potrivit denumirii marginale, competența facultativă.

Art. 127 C. proc. civ. prevede următoarele:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Alin. 1 reglementează situația în care un judecător are calitatea de reclamant, iar alin. (2) reglementează situația inversă, în care un judecător are calitatea de pârât.

În lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, prin "judecător" se va înțelege și instanța. Totodată, domeniul de aplicare s-a extins de la cazurile în care instanța care este parte în cauză sau instanța la care activează judecătorul este competentă în primă instanță și la cazurile în care aceasta este competentă în eventualitatea formulării unor căi de atac.

Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018 nu extinde însă decât domeniul de aplicare al competenței facultative a art. 127 C. proc. civ., nu și natura dispozitivă a acestor norme; competența facultativă nu devine o competență teritorială exclusivă.

În ceea ce privește situația prevăzută de alin. (1), aceasta nu privește chestiunea competenței instanței de apel, aici dezbătută. Alin. 1 se referă la situația în care un judecător are calitatea de reclamant, caz în care va sesiza una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Dacă în același timp și o instanță are calitatea de pârât, potrivit alin. (2), reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă.

În ambele cazuri, se are în vedere numai competența primei instanțe, de vreme ce se prevede ce trebuie să facă reclamantul când sesizează instanța.

Dacă cele două cereri de apel pot conduce sau nu la antamarea chestiunii competenței facultative a primei instanțe este o chestiune care ține de fondul apelurilor, iar nu de cea a competenței teritoriale a instanței de apel. La acest moment nu se discută dacă prima instanță era competentă să soluționeze cauza, ci dacă instanța superioară acesteia, sub aspect teritorial, este competență să judece cauza în apel.

De altfel, art. 127 C. proc. civ., astfel cum a rezultat în urma admiterii unor excepții de neconstituționalitate prin Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, reglementează, ca de altfel toate primele trei capitole ale titlului III al C. proc. civ., doar competența în primă instanță. Legea prevede în acest reguli cu privire la ce instanță sau instanțe poate sesiza reclamantul. Apelul este întotdeauna de competența instanței superioare, sub rezerva prorogării judiciare a competenței în urma procedurii de strămutare.

Instanța de apel poate cerceta, în anumite condiții, dacă prima instanță era competentă să soluționeze cauza. În niciun caz această prerogativă nu poate pune în discuție competența instanței de apel, ca instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea apelată. Statutul de instanță superioară decurge numai din situarea primei instanțe în circumscripția teritorială a instanței de apel.

Prin urmare, calitatea de judecător a părții reclamante și/sau calitatea de instanță a părții pârâte prezintă relevanță numai din perspectiva stabilirii competenței primei instanțe, iar nu a celei de apel.

Numai printr-o interpretare forțată s-ar putea echivala calitatea de reclamant în primă instanță cu cea de apelant în apel, din perspectiva aplicării art. 127 C. proc. civ.

În acest sens, trebuie ținut cont că, în cazul apelului, care se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității, potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu exercită niciun drept și nicio posibilitate de alegere cu privire la instanța de apel, care este întotdeauna cea imediat superioară în circumscripția căreia se află instanța a cărei hotărâre a fost apelată.

Câtă vreme apelantul nu are nicio participare la stabilirea instanței de apel, rezultă că acestuia nu i se aplică exigențele art. 127 C. proc. civ., care reglementează competența instanțelor pe care reclamantul le poate sesiza.

Totodată, aplicarea art. 127 C. proc. civ., nu se poate face cu neobservarea naturii facultative a competenței, ceea ce, în lumina art. 129 alin. (3) C. proc. civ., îi conferă caracter de ordine privată. Prin urmare, astfel cum rezultă din art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ea nu poate fi invocată din oficiu de către instanță, ci numai de către pârât.

Astfel, în aplicarea alin. (1), dacă un judecător sau o instanță are calitatea de reclamant, revine numai pârâtului alegerea dacă să se prevaleze sau nu de normele referitoare la competența facultativă. Dacă un judecător sau o instanță are calitatea de pârât, în aplicarea alin. (2), revine numai reclamantului alegerea dacă sesizează o instanță din circumscripția curții de apel învecinate.

În cauza de față, niciuna dintre părți nu a invocat excepția de necompetență a Curții de Apel București, prin invocarea art. 127 C. proc. civ., ci instanța din oficiu a pus în discuția aplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale din 26.04.2018, prin încheierea din 28.06.2018, după care a invocat excepția necompetenței teritoriale la termenul din 27.09.2018, când a și dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Constanța.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că instanța de apel era deja sesizată la data publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018. Dosarul s-a înregistrat la Curtea de Apel București la 12.01.2018, iar decizia Curții Constituționale s-a publicat la 23.07.2018.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale "au putere numai pentru viitor", astfel că extinderea domeniului de aplicare al art. 127 Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a produs numai în privința cauzelor înregistrate după 23.07.2018.

Toate aceste motive conduc la concluzia că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză în apel nu este Curtea de Apel Constanța, ci Curtea de Apel București.

Prin urmare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 13/CM din 15 ianuarie 2019 a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Constanța, a declinat competența de soluționare a apelurilor civile formulate de apelanții-pârâți intimați Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași împotriva Sentinței civile nr. 1.059 din data de 16 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2017, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabilește că "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate".

Cu alte cuvinte, o eventuală necompetență teritorială în cauză nu poate fi valorificată decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Întrucât prezenta cauză este o pricină referitoare la acordarea unor drepturi salariale, dispozițiile aplicabile sunt cele prevăzute de art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, competența de soluționare aparținând exclusiv tribunalului în a cărei circumscripție se află locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

În cauza de față pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția de necompetență materială, respinsă ca neîntemeiată de către Tribunalul Călărași prin Sentința civilă nr. 1.059/2017 din 16 noiembrie 2017. Pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale în fața primei instanțe.

În acest context, Înalta Curte reține că, prin neinvocarea necompetenței teritoriale în termenul prevăzut de lege, Tribunalului Călărași a rămas competent să soluționeze cauza.

Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018 nu extinde domeniul de aplicare al competenței facultative a art. 127 C. proc. civ., care nu devine o competență teritorială exclusivă.

De altfel, situația prevăzută la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. nu privește chestiunea competenței instanței de apel, ci are în vedere numai competența primei instanțe.

În raport de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Călărași, instanța sesizată de reclamanți a devenit în mod exclusiv competentă să soluționeze acțiunea, competența fiind câștigată instanței sesizate de reclamanți, respectiv Tribunalul Călărași și Curtea de Apel București, instanță competentă să soluționeze apelurile declarate împotriva sentinței de fond.

Pentru aceste considerente Înalta Curte apreciază că, în cauză, competentă să soluționeze apelurile declarate de către pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași împotriva Sentinței civile nr. 1059 din 16 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă este Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, necompetența de ordine publică a acestei instanțe acoperindu-se prin neinvocarea în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care va dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED