ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1836/2017

HOTĂRÂRE

17.11.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1836/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Deliberând, asupra conflictului de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, sub nr. 379/116/2016, la data de 21 martie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ. și RRR., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, au solicitat obligarea pârâților la plata lunară, începând cu data de 09 aprilie 2015, către fiecare reclamant, a unei indemnizații de încadrare și a unor sporuri calculate conform art. 1 alin. (5), (1) din O.U.G. nr. 83/2014, adică la nivelul maxim aferent fiecărei funcții, grad, treaptă și gradație.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea sumelor menționate cu rata inflației și acordarea dobânzii legale penalizatoare până la data plății efective; au precizat că lucrează ca personal auxiliar în cadrul Tribunalului București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Călărași, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 30 iunie 2016, pronunțată în dosar nr. x/2016, Tribunalul Călărași, secția civilă, având în vedere excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtul Ministerul Justiției și față de faptul că niciunul dintre reclamanți nu are domiciliul în raza sa de competență, a dispus disjungerea dosar nr. x/2016 în mai multe dosare, în funcție de domiciliul fiecărui reclamant, în dosar nr. x/2016 având calitatea de reclamanți: F., I., V., MM. și HHH.

Prin sentința civilă nr. 787 din 29 septembrie 2016, pronunțată în dosar nr. x/2016, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, reținând incidența dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, coroborate cu art. 269 alin. (2) din C. muncii, și împrejurarea că reclamanții au domiciliul pe raza de competență a Tribunalului Ilfov.

Pe rolul Tribunalului Ilfov dosarul a fost înregistrat la data de 26 octombrie 2016, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 1670 din 07 iunie 2017, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Ilfov a reținut că reclamanții au calitatea de personal auxiliar în cadrul Tribunalului București, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului Prahova dosarul a fost înregistrat la data de 03 august 2017, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 3825 din 18 septembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

La adoptarea acestei soluții, Tribunalul Prahova a reținut că reclamanții au domiciliul în județul Ilfov, având calitatea de grefieri în cadrul Tribunalului București. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la Tribunalul Călărași care a declinat cauza în favoarea Tribunalului Ilfov, invocând dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta din urmă instanță declinându-și competența de soluționare a cauzei în baza art. 127 C. proc. civ.

De asemenea, Tribunalul Prahova a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, competența, din punct de vedere al legii speciale, ar fi aparținut Tribunalului Ilfov (instanța de domiciliu) sau Tribunalului București (instanța locului de muncă). Dispoziția este instituită exclusiv în interesul reclamantului care poate alege între cele două instanțe.

Art. 127 C. proc. civ. instituie obligația reclamanților care au calitatea de grefieri de a sesiza orice instanță de același grad (în speță orice tribunal) din raza oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

S-a mai reținut că norma sus evocată reprezintă o dispoziție specială față de norma instituită în Codul muncii, justificată de necesitatea de a asigura aparența de imparțialitate în judecata unui litigiu în care au calitatea de parte și este de ordine publică. Însă, deși de ordine publică (putând fi, așadar, invocată din oficiu de către instanță), față de numărul mare de instanțe deopotrivă competente (având în vedere că sunt învecinate Curții de Apel București 5 curți de apel, în raza cărora se găsesc 14 tribunale în total), este necesară opțiunea reclamantului.

Astfel, analizând actele dosarului, Tribunalul Prahova a reținut că reclamanții nu au formulat vreo opțiune în scris sau verbal în ședință în ceea ce privește alegerea ca instanță competentă a Tribunalului Prahova. Or textul prevăzut la art. 116 instituie dreptul de a face această alegere, în favoarea reclamantului, nu a instanței.

Prin urmare, această instanță a statuat că, în lipsa opțiunii reclamantului, Tribunalul Ilfov nu putea stabili căreia din instanțele prevăzute la art. 127 C. proc. civ. să îi trimită cauza, tot astfel cum Tribunalul Călărași nu putea trimite cauza Tribunalului Ilfov.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte apreciază că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului Prahova, în considerarea dispozițiilor legale și a argumentelor ce succed:

Prin acțiunea formulată de reclamanții F., I., V., MM. și HHH., care au domiciliul în județul Ilfov, instanța a fost învestită cu soluționarea unui conflict de muncă, de competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială își au domiciliul sau locul de muncă reclamanții, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Înalta Curte reține că reclamanții funcționează în cadrul Tribunalului București, având calitatea de personal auxiliar de specialitate.

În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Dispozițiile alin. (3) prevăd că dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Or, norma legală în cauză reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, interzicând sesizarea instanței competente dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

În acest sens sunt și considerentele deciziei nr. 7 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că sintagma "instanța la care își desfășoare activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în prima instanță.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții, care, potrivit mențiunilor cuprinse în tabelul anexat cererii de chemare în judecacă, domiciliază în raza teritorială a Tribunalului Ilfov, au locul de muncă la Tribunalul București, ambele aflate în circumscripția Curții de Apel București.

Cum dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. conțin o derogare de la normele de competență, reglementând o situație excepțională, și cum este îndeplinită condiția premisă, aceea ca judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza, Înalta Curte constată că operează prorogarea de competență în favoarea Tribunalului Prahova, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel București.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.