ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor următoarele: a) să se constate refuzul acestor instituții de a soluționa Dosarul x/CC/2011; b) să fie obligați pârâții, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, să plătească daune materiale și morale în valoare estimată la 7.000.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea soluționării Dosarului x/CC/2011 și c) să fie obligați pârâții să plătească daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților întârzie să emită decizia reprezentând titlul de plată în Dosarul nr. x C. civ./2011, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întârzie să plătească titlul de plată în același dosar.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 554/2004, art. 6, 8 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, art. 51 din Constituție, art. 25 și 26 Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

La data de 10 octombrie 2018, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii prin raportare la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru lipsa procedurii prealabile, excepția lipsei calității procesuale pasive, în lipsa oricărui raport juridic dintre reclamant și pârât și excepția prematurității acțiunii față de prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 51 din 9 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivare, această instanță a reținut, în esență, că, potrivit Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, prevederile acestui act normativ se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor.

Legea nr. 165/2013 are caracter special față de prevederile cu caracter general, de drept comun invocate de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată. Pentru atingerea scopului urmărit de către reclamant prin promovarea cererii este necesar să fie urmate etapele și reglementările prevăzute de acest act normativ, reclamantul considerându-se persoană îndreptățită în sensul art. 3 pct. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, în Dosarul nr. x C. civ. al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; cererea sa depusă anterior în temeiul Legii nr. 10/2001 la entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor din categoria celor prevăzute la pct. 1, nu a fost soluționată până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

În ceea ce privește competența de soluționare a litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, s-a reținut că, potrivit art. 34 alin. (1

1

) din acest act normativ, aceasta aparține secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Tot astfel, conform alin. (2), în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Având în vedere opțiunea legiuitorului de a soluționa unitar, în temeiul Legii nr. 165/2013, ansamblul problemelor identificate prin Hotărârea pilot pronunțată în Cauza B. c. României, curtea de apel a constatat aplicabilitatea acestui act normativ în privința mecanismului de soluționare, respectiv de finalizare a cererilor anterior formulate, a termenelor de urmat, a autorităților implicate și a instanței competente să soluționeze litigiile izvorâte din aplicarea acestei legi.

De altfel, în Cauza Preda ș.a c. României din 29 aprilie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând noul mecanism introdus de legiuitor prin Legea nr. 165/2013, la paragrafele 119 - 133 din hotărâre a conchis asupra compatibilității noii legi cu standardele convenționale indicate anterior în Hotărârea pilot B., din prisma art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. În acest sens s-a reținut că: "Într-adevăr, Curtea subliniază că legea menționată anterior se înscrie într-o logică menită să le permită autorităților române competente să remedieze încălcările identificate în hotărârea B. și alții (citată anterior) și, în consecință, să reducă numărul de cereri supuse examinării sale. Acest lucru este valabil atât pentru cererile introduse după data intrării în vigoare a legii, cât și pentru cele care, la data respectivă, erau deja înscrise pe rolul Curții." (par. 139).

Curtea de apel a menționat că statuările Curții Europene a Drepturilor Omului prin Hotărârea Preda ș.a c României răspund susținerilor reclamantului privind eventuala încălcare a art. 6 CEDO și a art. 1 Protocol Adițional nr. 1, subliniind necesitatea urmării mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 pentru atingerea scopului urmărit prin prezentul demers judiciar, și anume, soluționarea Dosarului nr. x C. civ. înregistrat la A.N.P.R.

În ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 35/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, curtea de apel a constatat că în cauza de față aceste considerente nu sunt aplicabile, reclamantul neinvocând ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești favorabile, în fapt, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 165/2013 fiind în desfășurare. Sub un alt aspect, s-a arătat că, în considerentele acestei decizii s-a reținut că:

"În analizarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu privire specială asupra situației autorității obligate prin hotărâre judecătorească definitivă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trebuie pornit de la premisa că, în timp ce Legea nr. 165/2013 are caracter de lege specială în ceea ce privește realizarea dreptului la măsuri compensatorii, norma cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004 are caracter de lege specială, derogatorie, în ceea ce privește mijloacele de constrângere și, după caz, sancționare a persoanei culpabile pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanța de contencios administrativ, inclusiv a celor pronunțate în materia restituirii imobilelor."

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 martie 2019 sub nr. x/2018.

La termenul din 22 mai 2019, tribunalul a invocat excepția necompetenței materiale, iar reclamantul a pus concluzii de admitere a acestei excepții, apreciind că, în raport de temeiul de drept invocat, competența de soluționare a cererii revine Curții de Apel București.

Prin decizia nr. 1264/06 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind de reclamantul A. și pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând existența conflictului negativ de competență a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire".

Cu toate acestea, așa cum s-a statuat în mod constant atât în jurisprudență, cât și în doctrină, acest text de lege nu poate conduce la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată.

În speță reclamantul a arătat, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile formulate în fața curții de apel, respectiv a tribunalului, că obiectul și cauza cererii sunt cele pe care le-a formulat în scris.

Astfel, acesta a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, cu titlu de daune materiale și morale, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având la bază refuzul acestor instituții de a soluționa Dosarul administrativ nr. x/CC/2011.

Curtea de apel, procedând în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., la calificarea prezentei cereri (pornind de la actele și faptele deduse judecății, prin prisma obiectului și scopului urmărit de reclamant), a constatat că acesta urmărește, prin promovarea prezentei acțiuni, să obțină obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, la soluționarea Dosarului nr. x C. civ./2011.

Constatând că reclamantul a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, soluționarea pe fond a Dosarului administrativ nr. x/CC/2011 și stabilirea valorii măsurilor reparatorii care i se cuvin, această instanță a apreciat că prezentul dosar nu are obiectul menționat de curtea de apel, din moment ce reclamantul a formulat o altă cerere cu acest obiect, iar în prezenta cauză urmărește obținerea unor despăgubiri.

Reținând că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., obiectul sau cauza cererii nu pot fi schimbate, Tribunalului București a apreciat că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze cauza, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004; cum reclamantul este nemulțumit de împrejurarea că prin mai multe adrese emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în anul 2018, i s-a comunicat că dosarul său nu a fost analizat încă, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport de pretențiile concrete cu care a învestit instanța.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor următoarele: a) să se constate refuzul acestor instituții de a soluționa Dosarul înregistrat sub nr. x la Secretariatul Comisiei Centrale; b) să fie obligați pârâții, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, să plătească daune materiale și morale în valoare estimată la 7.000.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea soluționării Dosarului x/CC/2011 și c) să fie obligați pârâții să plătească daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților întârzie să emită decizia reprezentând titlul de plată în Dosarul nr. x C. civ./2011, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întârzie să plătească titlul de plată în același dosar.

Reclamantul a indicat ca temeiuri de drept: Legea nr. 554/2004, art. 6, 8 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, art. 51 din Constituție, dar și art. 25 și 26 Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

Art. 18 din același act normative prevede că: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate: a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații; d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)."

În schimb, dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, invocate, de asemenea, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, reglementează obligația unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, respectiv de a acorda în compensare alte bunuri și servicii ori de a propune acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că finalitatea demersului judiciar este aceea de soluționare a dosarului în care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, înregistrat sub nr. x C. civ. la Secretariatul Comisiei Centrale, dosar care urmează să parcurgă procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea nr. 165/2013.

Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi, care au caracter de normă specială în ceea ce privește realizarea dreptului la măsuri reparatorii, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza B. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Cum reclamantul tinde la obținerea titlului de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, respectiv a titlului de plată, Înalta Curte reține că litigiul înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești la data de 28 august 2018 se subsumează prevederilor art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2013; pe cale de consecință, competența de soluționare urmează a fi stabilită în favoarea secției civile a tribunalului, în speță, a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP