ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2019

HOTĂRÂRE

17.01.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acestora la emiterea unui răspuns cu privire la situația dosarului vizând despăgubirile care urmează să fie primite de moștenitorii defunctei C., precum și la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la îndeplinirea obligațiilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, arătând, în esență, că temeiul juridic al acțiunii este Legea nr. 554/2004, obiectul acesteia constând în obligația de a face, respectiv obligarea pârâtelor să emită un răspuns cu privire la situația dosarului privind despăgubirile aferente imobilelor preluate abuziv de statul comunist.

Prin Sentința civilă nr. 1.846 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a constatat că obiectul litigiului dedus judecății vizează, în esență, nesoluționarea de către pârâte a cererii de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii Comisiei Județene Vaslui nr. 13 din 23.01.2009, validată parțial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015.

A reținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării; (2) "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi."

Având în vedere că reclamantul contestă nefinalizarea procedurii administrative, deși dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților încă din 2008, curtea a apreciat că situația de fapt se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, competența de soluționare a cauzei revenind secției civile a Tribunalului București.

Argumentele reclamanților referitoare la competența instanței de contencios administrativ nu au fost primite, prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 833/2015, în care s-a reținut, în esență, că "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum și refuzul autorității de a soluționa cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității", că "din coroborarea dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 mai sus menționate, rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București" și că s-a reglementat astfel, "competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze".

Apreciind că refuzul de soluționare sau, după caz, nesoluționarea cererilor de despăgubiri care urmează procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 sunt acte administrative asimilate, curtea de apel a stabilit că cenzurarea acestora, sub aspectul legalității, trebuie să revină aceleiași instanțe, care are competența de a examina și actul administrativ emis la finalizarea procedurii în discuție (decizia de compensare), respectiv secției civile a tribunalului.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 5 iulie 2018, sub nr. x/32018.

Prin Sentința civilă nr. 2.151 din 26 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtelor Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea unui răspuns cu privire la stadiul de soluționare a dosarului administrativ, aspect reiterat și în răspunsul la întâmpinare prin care reclamanții au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este Legea nr. 554/2004, iar nu Legea nr. 165/2013, obiectul fiind "obligație de a face - emiterea unui răspuns cu privire la situația dosarului privind despăgubirile".

Tribunalul a apreciat că nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, întrucât reclamanții nu au contestat nefinalizarea procedurii administrative de soluționare a dosarului de despăgubiri și obligarea pârâtelor la rezolvarea acestuia.

De asemenea, a apreciat că nu pot fi reținute considerentele Deciziei nr. 833/2015 a Curții Constituționale prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin care s-a constatat că secția civilă a Tribunalului București este competentă să soluționeze cererile având ca obiect refuzul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a soluționa cererile formulate în baza legilor reparatorii în materia proprietății, obiectul litigiului nefiind subsumat acestei ipoteze.

Dat fiind că reclamanții au invocat refuzul instituției publice de a soluționa cererea prin care au solicitat informații despre stadiul dosarului administrativ, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 554/2004, dintre care au fost reținute cele ale art. 1 și art. 2 alin. (2), tribunalul, având în vedere principiul disponibilității părților, reglementat de art. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130, art. 96 alin. (1) din același act normativ și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a stabilit competența materială a soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Examinând conflictul de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acestora la emiterea unui răspuns referitor la situația dosarului privind despăgubirile ce urmează a fi primite de moștenitorii defunctei C., precum și la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 RON, pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la îndeplinirea obligațiilor privind emiterea răspunsului.

Conform motivelor expuse de reclamanți în cererea de chemare în judecată, prin Hotărârea Comisiei Județene Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor nr. 13 din 23 ianuarie 2019 a fost modificată anexa 23, în sensul diminuării suprafeței de teren ce urma a fi restituită în natură sau prin echivalent. Ulterior emiterii acestei hotărâri, dosarul a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea stabilirii despăgubirilor. Deși reclamanții au efectuat numeroase demersuri la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru a li se comunica stadiul dosarului, această entitate nu a dat curs solicitărilor formulate de mai bine de 3 ani de zile.

În raport de situația de fapt și de pretențiile solicitate de reclamanți prin acțiunea dedusă judecății, Înalta Curte reține că aceasta vizează refuzul pârâtelor de a soluționa cererea de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii nr. 13 din 23.01.2009 a Comisiei Județene Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, validată parțial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care poate fi atacat în condițiile Legii nr. 165/2013.

Prin art. 1 alin. (2) din lege a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III".

Același act normativ prevede, la art. 35 alin. (1), că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării." (2) "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor".

Aceste prevederi legale instituie o normă de competență absolută, ce atribuie, secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității, competența de soluționare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menționat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Aplicarea în timp a dispozițiilor acestei legi este prevăzută în art. 4, care stipulează că acestea sunt incidente cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a actului normativ și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare.

Cum acțiunea a fost formulată de reclamanți la 3 ianuarie 2018, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în mod greșit s-a raportat Tribunalul București la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că cererea dedusă judecății este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

În ceea ce privește prevederile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care atribuiau în competența secției de contencios administrativ din cadrul tribunalului în a cărui rază domiciliază reclamantul soluționarea cauzelor având ca obiect anularea deciziilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ori obligarea acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, se constată că acestea au fost abrogate prin dispozițiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În acest context se impun a fi menționate și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 833/2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (la care au făcut referire instanțele aflate în conflict), conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum și refuzul autorității de a soluționa cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității", că, din coroborarea dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 menționate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București", reglementându-se astfel, "competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze".

Față de aspectele învederate, este irelevantă încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată de către reclamanți în dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, aceștia nu au dedus judecății o acțiune constând în "obligația de a face", respectiv obligarea pârâtelor Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea unui răspuns cu privire la stadiul de soluționare a dosarului administrativ privind despăgubirile, astfel cum a reținut Tribunalul București, ci au reclamat nesoluționarea, de către pârâte, a cererii de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii Comisiei Județene Vaslui nr. 13 din 23.01.2009, validată parțial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015.

Deși, potrivit principiului disponibilității, reclamantul trasează, inițial, cadrul procesual, din perspectiva indicării părților din proces, a pretenției deduse judecății, a motivării în fapt și în drept, Înalta Curte reține că, în baza rolului activ reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat să dea cererii "calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire", fiind obligat "să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au sediul în București, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secției civile a Tribunalului București.