ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 571/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea introductivă A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. - în calitate de tată al defunctei D., decedată la data de 08.11.2016; E. și F. în calitate de nepoți de soră predecedată a defunctei, G. SA în calitate de creditor ipotecar asupra imobilului teren intravilan cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, x CF x Paleu; H. SA, în calitate de creditor ipotecar asupra imobilului casă de locuit și teren în suprafață de 800 mp. situate în Oradea str. x, jud. Bihor înscrise sub Al și Al. l în CF x Oradea solicitând instanței să constate: - nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/27.5.2011, de BNPA "I.", sub aspectul calității de bun propriu al defunctei D. și, în consecință, să constate calitatea de bun comun, aflate în proprietatea reclamantului A. și a soției decedate D., a bunului imobil constând în apartament, în casă colectivă, compus din 3 camere și dependințe situat în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris în sub Al în CF x Oradea nr. cad. x, cu rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x privitor la cad. x Oradea la poziția B4, în sensul intabulării dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare bun comun, a lui A. și D.; - nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/31.10.2006, de BNP "I.", sub aspectul calității de bun propriu al defunctei D. și, în consecință, să constate calitatea de bun comun, aflate în proprietatea lui A. și a soției decedate D. a bunului imobil constând în apartament, în casă colectivă, compus din 1 cameră și dependințe situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris sub. Al în CF x Oradea nr. top. x; cu rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x privitor la top. x Oradea la poziția B1, în sensul intabulării dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare bun comun, a lui A. și D.; - nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/25.05.2006, de BNP "I.", sub aspectul calității de bun propriu al defunctei D. și, în consecință, să constate calitatea de bun comun, aflat în proprietatea lui A. și a soției decedate D. a bunului imobil constând în teren intravilan în supr. de 800 mp. situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrise în CF x Oradea sub. Al cad. x; cu rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x privitor la cad. x Oradea la poziția B1 în sensul intabulării dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare-bun comun, a lui A. și D.; - calitatea de bun comun aflat în proprietatea lui A. și a soției decedate D., dobândit prin construire, a bunului imobil constând în casă de locuit în suprafață de 168 mp. la sol, supr. constr. 405,22 mp. situată în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrisă sub Al. l. în CF x Oradea cad. x; cu rectificarea cuprinsului Cărții Funciare x Oradea privitor la cad. x la poziția B4 în sensul intabulării dreptului de proprietate a lui A. și D. cu titlu de construire; - caracterul deghizat al prețului vânzării din cadrul contractului de donație și vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.06.2004, constatând totodată că prețul real al imobilului teren în suprafață de 6.000 mp. situat în Com. Paleu, sat x, înscris în CF nedef. x Paleu cad. x a fost de 41.500 euro, conform actului secret "Antecontract de vânzare-cumpărare bun Imobil" - nulitatea parțială a contractului de donație și vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.06.2004, sub aspectul calității de bun propriu al defunctei D. și, în consecință, să constate calitatea de bunuri comune în cotă de 39/41 parte, aflat în proprietatea lui A. și a soției decedate D., respectiv 2/41 parte bun propriu aflat în proprietatea soției decedate D. a următoarelor terenuri intravilane: 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; de 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 453 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; cu rectificarea Cărților Funciare CF x Paleu privitor la nr. cad. x,CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, toate în ceea ce privește B 1 în sensul intabulării ca bun comun în cotă de 39/41 parte, aflate în proprietatea lui A. și a soției decedate D., respectiv 2/41 parte bun propriu aflat în proprietatea soției decedate D.. Prin cererea modificatoare a acțiunii, reclamantul a solicitat extinderea cadrului procesual al cererii de chemare în judecată, ce formează obiectul dosarului x/2017, prin introducerea în cauză a pârâților: SC J. (fostă SC K. SRL), având calitatea de vânzător, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.5.2011 de I., a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat; L., având calitatea de vânzător, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr. x/25.05.2006, de BNP I., a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat; M. și N., în calitate de vânzători în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.10.2006 de BNP I., a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat; O., în calitate de vânzător, în cadrul contractului de donație și vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2004 a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat și a arătat că celelalte capete de cerere cuprinse în cadrul acțiunii civile introductive rămân neschimbate. În drept s-au invocat dispozițiile art. 30 Codul familiei (Legea nr. 4/1953), art. 907 C. civ., art. 30 C. proc. civ. Pârâții C. și B., E. și F. au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii formulate de A. cu acordarea de cheltuieli de judecata. Au invocat excepțiile inadmisibilității cererii și prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele 1 - 3 de cerere. Pârâta G. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a capătului de cerere cu privire la constatarea caracterului deghizat al prețului vânzării și, respectiv, a nulități parțiale a contractului de donație și vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2004. Pârâții M. și N., prin concluzii scrise, au solicitat respingerea acțiunii în partea care îi privește.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 196/C/11 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele 1 - 3 de cerere și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., acesta fiind obligat să achite pârâților C., B., E. și F. suma de 3500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată, în apel, de curtea de apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.. Prin Decizia nr. 1102/A din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva Sentinței civile nr. 196/C din 11 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractual de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27 mai 2011 de I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului reprezentând în natură apartamentul nr. x din casa colectivă, compus din 3 camere și dependințe, situat în Oradea, strada x, nr. 20, județul Bihor, înscris sub Al în C.F. nr. x Oradea, număr cadastral x și, în consecință, a constat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, mențiunea de sub B4, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus-menționat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 octombrie 2006 de BNP I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului reprezentând în natură apartamentul 1 din casa colectivă, compus din o cameră și dependințe, situat în Oradea, strada x, nr. 11, județul Bihor, înscris sub A 1 în C.F. nr. x Oradea, nr. topo. x și, în consecință, a constat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x Oradea, cu privire la nr. topo. x, mențiunea de sub B 1, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 25 mai 2006 de BNP I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului constând în teren intravilan în suprafață de 800 mp, situat în Oradea, strada x, nr. 125, județul Bihor, înscris în CF nr. x Oradea, sub Al, număr cadastral x și, în consecință, a constatat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, mențiunea de sub B1, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a constatat calitatea de bun comun al apelantului A. și al defunctei sale soții, D., dobândit prin construire, a bunului imobil constând în casă de locuit cu o suprafață construită la sol de 168 mp, situată în Oradea, strada x, nr. 125, județul Bihor, înscrisă sub A 1.1 în C.F. nr. x Oradea, număr cadastral x; a dispus rectificarea cuprinsului Cărții Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, mențiunea de sub B4, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, cu titlu de construire, bun comun al apelantului A. și al defunctei sale soții, D.; a obligat pe pârâții C., B., E. și F. la plata către reclamantul A. a sumei de 11.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță; a înlăturat dispoziția prin care a fost obligat reclamantul A. să achite pârâților C., B., E. și F. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial redus; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; au fost obligați intimații C., B., E. și F. la plata către apelantul A. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel; a fost respinsă cererea formulată de intimata H. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată. Această ultimă decizie a fost atacată pe calea recursului de către pârâții C., B., E. și F..

Cererea de recurs Recurenții au indicat, ca temei de drept a cererii de recurs, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: 1. Printr-o primă critică, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la mărturisire, ca mijloc de probă, întrucât a reținut că mărturisirea este inadmisibilă, fără a indica temeiul de drept. Arată că, în raport de dispozițiile art. 349 alin. (1), art. 350 alin. (1) și art. 270 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară, privind calitatea de bunuri proprii a imobilelor aparținând defunctei D., a fost făcută de către reclamant în fața notarului public și are aceeași forță probantă ca înscrisul în care a fost materializată. Instanța de apel nu analizează aceste aspecte, recurenții susținând că, sub acest aspect, hotărârea este și nemotivată. 2. Recurenții susțin că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 30 și art. 31 lit. b) și f) din C. fam., dând valoare absolută prezumției legale potrivit căreia, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, menționând în susținerea acestui considerent o decizie din anul 1960, a fostului Tribunal Suprem. Însă, mărturisirea extrajudiciară a unuia dintre soți referitoare la caracterul de bun propriu a bunului dobândit în timpul căsătoriei de către celălalt soț constituie o probă prin care prezumția privind comunitatea de bunuri poate fi răsturnată. O astfel de mărturisire nu are natura juridică a unei convenții matrimoniale contrară comunității de bunuri, întrucât ea reprezintă o manifestare unilaterală de voință, deci un act juridic unilateral, iar nu o convenție. 3. Decizia atacată este nelegală și sub aspectul neaplicării de către instanța de apel a prevederilor dispozițiilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Astfel, dacă instanța de apel nu a recunoscut valoare probantă mărturisirii extrajudiciare făcută de reclamant în cuprinsul fiecărui contract de vânzare cumpărare, cât privește proveniența banilor reprezentând prețul, instanța trebuia să clarifice dacă o astfel de declarație nu are semnificația juridică a unei renunțări la drept în favoarea defunctei sale soții, respectiv a unei donații indirecte în favoarea acesteia. Oricum, indiferent de calificarea care ar fi fost dată acestei mărturisiri, ea reprezintă un act juridic pe deplin valabil, ce nu putea fi ignorat sau lovit de nulitate absolută, astfel cum reține greșit instanța de apel. 4. În mod greșit și fără temei legal a reținut instanța de apel că, dată fiind sancțiunea instituită de art. 30 alin. (2) din C. fam., a nulității absolute, principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil în cauză. Acest principiu este de aplicabilitate generală în materie contractuală și în materie procesuală, întrucât respectarea lui constituie o premisă a exercitării cu bună credință a drepturilor subiective și a drepturilor procesuale, evitarea abuzului de drept și prezervarea securității raporturilor juridice.

Decizia recurată este nelegală și sub aspectul statuărilor făcute în legătură cu imobilul casă de locuit, cu suprafață la sol de 168 mp. Se pretinde că instanța a reținut greșit ipoteza în care ambii soți ridică o construcție, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, construcția devine proprietatea comună a soților, iar soțul neproprietar al terenului dobândește asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcției, fiind înlăturate eronat de la aplicare regulile privind accesiunea imobiliară. În susținerea incidenței dispozițiile art. 492 C. proc. civ. 1865, recurenții au invocat și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Bock și Palade contra României Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a apelului reclamantului, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond. 5. Apărări formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la 27 martie 2019, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității cererii de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar prin întâmpinarea formulată, la 5,04.2019, intimata H. SA a a solicitat să constate caracterul fondat al motivelor de recurs. Recurenții au depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul A., solicitând respingerea apărărilor formulate în cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâții B., E., C. și F. împotriva Deciziei nr. 1102/A din 30 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și a fixat termen de judecată a recursului la 27 februarie 2020, ora 09:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed: Printr-un prim motiv de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor legale referitoare la mărturisire, ca mijloc de probă, întrucât a reținut că mărturisirea este inadmisibilă, fără a indica temeiul de drept. Au mai susținut că, în raport de dispozițiile art. 349 alin. (1), art. 350 alin. (1) și art. 270 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară privind calitatea de bunuri proprii a imobilelor aparținând defunctei D. a fost făcută de către reclamant în fața notarului public, cu ocazia redactării contractelor de vânzare cumpărare și a fost reprodusă în conținutul fiecăruia dintre ele. Consideră, astfel, că forța probantă a acestei mărturisiri extrajudiciare este aceeași pe care o are înscrisul notarial constatator al acesteia, aspecte care nu au fost analizate de instanța de apel, sens în care au apreciat că, din această perspectivă, hotărârea este și nemotivată. Referitor la legea aplicabilă mijloacelor de probă, cu titlu preliminar, Înalta Curte va reține că, potrivit art. 26 C. proc. civ., legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. Astfel, chiar dacă trimiterea recurenților la dispozițiile procedurale din noul C. proc. civ., respectiv la art. 349 alin. (4), art. 350 alin. (1), art. 270 alin. (2) din Noul C. proc. civ., cu privire la forța probantă a mărturisirii extrajudiciare din cuprinsul actelor juridice contestate, este eronată, Înalta Curte va avea în vedere că textele legale evocate își găsesc corespondent (în raport de normele care vizează aplicarea în timp a legii de procedură civilă relativ la mijloacele de probă) în normele înscrise în art. 1204 și art. 1206 din vechiul C. civ. Cu toate acestea, examinarea susținerilor recurenților care vizează modul în care instanța de apel a apreciat forța probantă a mărturisirii reclamantului, inserată în cuprinsul actelor juridice contestate nu va putea fi realizată în recurs. Mărturisirea extrajudiciară constituie un mijloc de probă, iar modalitatea în care instanța de apel a dat valoare probatorie acestui mijloc de probă se circumscrie operațiunii de apreciere a judecătorului, în conformitate cu regulile generale de probațiune. Rezultă că aprecierea poartă asupra elementelor de fapt și nu asupra elementelor de drept, astfel încât criticile recurenților care se referă la modul în care instanța de apel a dat valoare probatorie mărturisirii extrajudiciare (element supus aprecierii judecătorului) reprezintă aspecte care vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt, raportat la probele administrate Or, aceste critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Subsumat acestor critici, recurenții au pretins că instanța de apel nu a analizat forța probantă a mărturisirii extrajudiciare făcute în fața notarului și nu a înlăturat justificat statuarea primei instanțe cu privire la faptul că mărturisirea inserată în conținutul contractelor contestate nu contravine regimului comunității matrimoniale, fără a stabili un alt regim matrimonial între soți, neregularitate care ar conduce și la concluzia că decizia atacată este și nemotivată. Relativ la aceste din urmă susțineri, Înalta Curte constată că, deși recursul este în integralitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), critica recurenților impune și examinarea motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce a fost evocată și ipoteza referitoare la nemotivarea hotărârii. Susținerea recurenților nu poate fi primită, de vreme ce instanța de apel a constatat, din situația de fapt reținută în cauză, că declarațiile reclamantului, inserate în cuprinsul contractelor a căror nulitate se solicită, conduc la recunoașterea regimului juridic de bun propriu a bunurilor achiziționate de soți în timpul căsătoriei, care reprezintă în fapt o convenție a soților care încalcă regimul comunității legale prevăzut de art. 30 din C. fam.. Contrar celor arătate de recurenți, nu poate fi reținută incidența ipotezei ce atrage casarea pentru motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de admitere a apelului. În esență, evocând regula înscrisă în art. 30 Codul familiei, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, precum și excepția de la comunitatea de bunuri, înscrisă în art. 31 Codul familiei care prevedea, în mod limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț, Curtea de Apel a reținut că soții nu pot, prin act juridic, să prevadă că anumite bunuri (care nu intră în categoria celor prevăzute de lege) sunt proprii, deoarece ar însemna, contrar art. 30 din C. fam., să se restrângă comunitatea de bunuri. Instanța de apel a arătat că legea nu permite încheierea de convenții între soți sau între aceștia și terți prin care să se recunoască, ca fiind bunuri proprii, și alte categorii de bunuri decât cele reglementate de art. 31 Codul familiei, astfel încât declarația prin care unul din soți recunoaște că nu a avut nicio contribuție la dobândirea unor bunuri achiziționate în timpul căsătoriei este nulă, sens în care s-a făcut referire și la aspectele reținute în jurisprudența fostului Tribunal Suprem (Decizia civilă nr. 31/11 ianuarie 1960). De asemenea, Curtea de Apel a reținut că mărturisirea este inadmisibilă ori de câte ori este de natură să ducă la pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate să facă tranzacție. Cum cel mai adesea mărturisirea constituie o renunțare parțială la comunitatea de bunuri, instanța de apel a arătat că este nulă mărturisirea extrajudiciară făcută în timpul căsătoriei prin care unul dintre soți recunoaște că un bun aparține, cu titlu de bun propriu, celuilalt soț. S-a mai arătat că, în situația în care o asemenea mărturisire nu se sprijină pe probe obiective, aceasta este lipsită de orice putere probantă. În cazul analizat, instanța de apel a argumentat că declarațiile reclamantului inserate în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare autentice, în sensul că bunurile achiziționate sunt bunuri proprii ale defunctei D., nu se sprijină pe probe obiective din care să rezulte încadrarea lor în categoriile enumerate de art. 31 din C. fam., fiind lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 30 alin. (2) din C. fam.. În considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a mai arătat că nu a fost dovedită nici existența unei subrogații reale cu titlu universal, respectiv că prețul imobilelor ar fi fost plătit efectiv cu banii proveniți din vânzarea unui alt imobil, bun propriu al defunctei sau cu banii proprii ai acesteia, în sensul dispozițiilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Dimpotrivă, din cuprinsul antecontractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că prețul imobilelor a fost achitat de ambii soți, anterior încheierii contractelor în formă autentică. În concluzie, nu se poate reține că instanța de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau nu ar fi analizat apărările formulate în cauză cu privire la forța probantă a mărturisirii extrajudiciare cuprinse în contractele autentice de vânzare-cumpărare care fac obiectul cauzei de față, aceste aspecte fiind supuse examinării și cuprinse în raționamentul juridic al instanței, care a fundamentat soluția pronunțată relativ la apelul declarat de reclamant. Evocând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. 1, pct. 8 C. proc. civ., recurenții au pretins aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiile art. 30 și art. 31 lit. b) și f) din C. fam.. În esență, s-a susținut că instanța de apel, în mod greși, a dat o valoare absolută prezumției legale potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. Astfel, nu s-a avut în vedere că prezumția legală a comunității de bunuri are o valoare relativă, care poate fi răsturnată, prin probe, de soțul interesat. S-a pretins că mărturisirea extrajudiciară a reclamantului referitoare la caracterul de bun propriu a bunului dobândit, în timpul căsătoriei, de către defunctă constituie o probă care a condus la răsturnarea prezumției privind comunitatea de bunuri și care constituie o manifestare unilaterală de voință, deci un act juridic unilateral și nu o convenție. Critica recurenților nu poate fi primită. vechiul Cod al familiei a constituit sediul materiei în privința regimului matrimonial unic, act normativ care stabilea o prezumție de comunitate, în sensul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a se deosebi între modurile de dobândire [art. 30 alin. (3) din C. fam.]. Deși calitatea de bun comun era prezumată de lege, într-adevăr, astfel cum susțin și recurenții, prezumția de comunitate nu avea caracter absolut, ci relativ, putând fi răsturnată, prin probe contrare, de soțul care o contestă. Reținând aceste considerații de ordin teoretic Înalta Curte notează că susținerea recurenților potrivit cărora instanța de apel ar fi dat valoare absolută prezumției legale referitoare la comunitatea de bunuri, este greșită. Se observă, din considerentele deciziei atacate, că instanța de apel nu a negat susținerea pârâților potrivit căreia mărturisirea din cuprinsul contractelor autentice ar putea conduce la răsturnarea prezumției referitoare la comunitatea de bunuri, însă dat fiind faptul că mărturisirea constituie un mijloc de probă, instanța de apel a arătat că declarațiile reclamantului, inserate în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare, nu se sprijină și nu se coroborează cu alte probe obiective, din care să rezulte că bunurile achiziționate sunt bunuri proprii ale defunctei, în sensul încadrării acestora în categoriile prevăzute de art. 31 din C. fam.. Fiind înlăturată justificat apărarea pârâților, rezultă că susținerea recurenților se vădește a fi nefondată. Nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată și sub aspectul neaplicării prevederilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Deși nu a fost recunoscută valoarea probantă a mărturisirii extrajudiciare făcută de reclamant în cuprinsul fiecărui contract de vânzare cumpărare, referitor la proveniența banilor reprezentând prețul din acele contracte, recurenții au pretins că instanța de apel trebuia să analizeze dacă, o astfel de declarație, nu are semnificația juridică unei renunțări la drept în favoarea defunctei soții, respectiv a unei donații indirecte în favoarea acesteia. Contrar susținerilor formulate de recurenți, fiind învestită a clarifica chestiune litigioasă a regimului juridic aplicabil imobilelor dobândite de defuncta D. în timpul căsătoriei cu reclamantul, instanța de apel a reținut, din situația de fapt determinată pe baza probelor administrate, că imobilele achiziționate de foștii soți se supun regimului comunității de bunuri, nefiind achiziționate din veniturile proprii ale defunctei. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că nu a fost dovedit nici existența vreunei subrogații reale cu titlu universal prin care imobilele să fi fost cumpărate cu banii proveniți din vânzarea unui alt imobil, bun propriu a defunctei. Relativ la necesitatea verificării, în apel, dacă declarațiile reclamantului, din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare, ar putea avea semnificația juridică a unei renunțări la drept în favoarea defunctei sale soții ori a unei donații indirecte în favoarea acesteia, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt formulate pentru prima dată în recurs, susțineri care, de altfel, nici nu pot face obiect al examinării în recurs, de vreme ce, în soluționarea cauzei, instanța de apel a reținut, în fapt, că prețul imobilelor a fost achitat de ambii soți, anterior încheierii contractelor în formă autentică, iar aspectele semnalate presupun verificări de fapt și evaluarea probelor administrate. Or, Înalta Curte nu poate reevalua situația de fapt stabilită de instanța de apel, controlul judiciar putând fi realizat doar pe baza motivelor de nelegalitate a hotărârilor, nu și a celor de netemeinicie. În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", susținerea recurenților se vădește a fi nefondată. Principiul evocat, potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept nu poate opera în cauză, față de caracterul absolut al nulității pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, nulitate care are un regim juridic distinct, ce poate fi invocat de orice persoană interesată și care justifică un interes. Caracterul de ordine publică al nulităților absolute, ce sancționează actele juridice încheiate cu încălcarea unor prevederi legale imperative, este prioritar principiului potrivit căruia "nimeni nu poate să invoce propria turpitudine", iar excepția referitoare la o atare nulitate poate fi ridicată de orice persoană care are un interes. Cum, în cauză, este vorba de încălcarea unor norme legale, cu caracter imperativ, a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute, problema analizării vreunei culpe în sarcina reclamantului este de prisos a fi analizată, de vreme ce sancțiunea nulității absolute nu poate fi evitată. Sub un ultim aspect, s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate în legătură cu imobilul casă de locuit, în sensul înlăturării eronate a incidenței regulilor referitoare la accesiunea imobiliară. S-a arătat că, potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietarul construcțiilor și plantațiilor, apreciindu-se că dispozițiile evocate sunt aplicabile cauzei, întrucât imobilul de locuit a fost construit în intervalul 2007-2010. S-a mai pretins că reclamantul a consimțit ca documentele necesare construirii imobilului să fie eliberate exclusiv pe numele defunctei sale soții, confirmând, astfel, că imobilul a fost edificat exclusiv cu banii proprii ai defunctei soții, proveniți anterior căsătoriei, precum și cu ajutorul financiar al părinților acesteia. În aceste circumstanțe, s-a pretins că instanța de apel a reținut greșit că imobilul de locuit face parte din comunitatea de bunuri a soților, de vreme ce este cunoscut faptul că proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietarul construcției, până la proba contrarie. Critica recurenților nu poate fi primită. Regulile referitoare la accesiunea imobiliară artificială, înscrise în art. 492 C. civ., potrivit cărora "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până la proba contrară", nu sunt aplicabile cauzei, în raport de prezumția de comunitate a bunurilor, prevăzută de dispozițiile art. 30 din C. fam.. Din situația de fapt reținută în cauză, instanța de apel a reținut că imobilul casă de locuit a fost edificat, de comun acord, de cei doi soți, în timpul căsătoriei acestora, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri. Or, circumstanțele factuale reținute de instanța de apel nu au condus la răsturnarea prezumției privind comunitatea de bunuri, astfel încât Înalta Curte va reține că natura juridică a construcției a fost judicios clarificată, în sensul că imobilul de locuit are natura juridică de bun comun al soților și că acesta se supune regimului juridic instituit de art. 30 din C. fam.. Trimiterea instanței de apel, în cuprinsul raționamentului expus, la decizia de îndrumare nr. 19/08.09.1960 a fostului Tribunal Suprem, emisă în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, a fost realizată doar sub aspectul clarificării regimului juridic al construcției. Astfel, instanța de apel a înlăturat susținerea referitoare al aplicabilitatea dispozițiilor de drept comun a accesiunii imobiliare, de vreme ce a reținut, din probatoriul administrat, că imobilul-casă de locuit a fost construit de ambii soți, cu mijloace financiare care fac parte din comunitatea de bunuri, context în care a apreciat că imobilul se plasează sub regimul juridic reglementat de art. 30 din C. fam.. Subsumat acestei critici, recurenții au mai pretins aplicare greșită a legii în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în cauza Bock și Palade contra României că, în temeiul jurisprudenței instanțelor interne, dreptul de superficie se dobândește exclusiv prin lege, prin uzucapiune, prin legat sau prin convenția părților. Simplul fapt de a construi pe terenul altuia, chiar și cu bună credință, nu poate da naștere unui drept de superficie în beneficiul constructorului, în absența posibilității aplicării unuia dintre modurile de dobândire amintite. Contrar susținerilor formulate, trimiterea recurenților la jurisprudenței Curții europene (cauza Bock și Palade contra României) nu poate fi reținută, întrucât cauzele reclamă, în esență, situații juridice în care se ridică aceeași problemă de drept, ipoteză care nu se identifică în cauză, în raport cu obiectul învestirii instanței de recurs. Într-adevăr, abordarea jurisprudențială a instanței de contencios european, evocată în hotărârea din 15 februarie 2007, subliniază cerința premisă, în cadrul examinării cererilor referitoare la constituirea dreptului de superficie, respectiv aceea că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție achizitivă. Problema ridicată de recurenți în legătură cu determinarea izvorului dreptului de superficie cu privire la terenul, pe care s-a edificat construcția în timpul căsătoriei soților, nu se impune a fi clarificată în recurs. Relativ la terenul, în suprafață de 800 mp, situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrise în CF x Oradea, pe care s-a edificat casa de locuit, instanța de apel a statuat că imobilul este supus regimului juridic al comunității de bunuri. Cum aspectul referitor la determinarea naturii juridice a terenului, pe care este edificată construcția, nu a fost contestat în recursul de față, susținerea recurenților referitoare la jurisprudența Curții europene, la care fac trimitere sub aspectul modalității de constituire a dreptului de superficie, apare ca fiind lipsită de relevanță și nu se impune a fi examinată. De asemenea, fără a relua argumentele prezentate în precedent, Înalta Curte subliniază că cenzura de legalitate a hotărârii recurate este posibil a fi realizată doar raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât, sub aspectului determinării naturii juridice a construcției, argumentele recurenților referitoare la titularul autorizațiilor și avizelor obținute pentru edificarea casei de locuit, achiesarea reclamantului la intabularea acestui imobil pe numele fostei sale soții, sursa veniturilor alocate pentru edificarea construcției nu pot constitui obiect al verificărilor în recurs, întrucât aceste susțineri conduc la reevaluarea elementelor de fapt și au drept scop invalidarea raționamentul instanței de apel. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B., E. și F. în nume propriu și în calitate de moștenitori ai lui C.. Reținând culpa procesuală a recurenților, Înalta Curte va dispune obligarea recurenților la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatului A. și la plata sumei de 247,60 RON în favoarea intimatei H. SA.