ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2122/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C. proc. civ., art. 1555, art. 1837, 1800 C. civ. de la 1864, art. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 78

1

din Legea nr. 71/2011.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei C. și, în consecință:

S-a constatat că dreptul de a cere executarea silită a contractului de credit pentru nevoi personale nr. x8 din 25 septembrie 2008 încheiat între B. S.A. și A. s-a prescris.

A fost respins capătul de cerere privind solicitarea de a se constata stingerea ipotecii instituite prin Contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. D. sub numărul x din 25 septembrie 2008.

A fost respins capătul de cerere privind solicitarea de a se dispune radierea ipotecii înscrise asupra terenurilor intabulate în CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x.

A fost obligată pârâta C. să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale justificate cu taxa judiciară de timbru și onorariu avocat.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. invocată de aceasta prin întâmpinare, în temeiul art. 36 și 38 din C. proc. civ. și în baza dispozițiilor art. 2.4. si art. 4.1 din contractul de cesiune, și, în consecință, respingerea acțiunii inițiate de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a arătat că, raportat la data încheierii contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice numărul x8 din data de 25.09.2008 și a Contractul de ipotecă autentificat de BNP D., sub numărul x din data de 25 septembrie 2008, având în vederile prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ., în cauză sunt incidente prevederile Decretului Lege nr. 167/1958 și a C. civ. de la 1864, dreptul civil substanțial aplicabil fiind cel dat de Legea 99/1999 și de C. civ. de la 1864, in vigoare la momentul încheierii titlurilor executorii.

Tribunalul a reținut că raportat la titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar, termenul de prescripție a început să curgă, imediat după declararea scadenței anticipate, respectiv la 26.09.2014, acesta împlinindu-se la data de 25.09.2017.

Însă, în ceea ce privește titlul executoriu dat de contractul de ipotecă, titlu executoriu conform art. 17 titlul VI din Legea 99/1999, instanța a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani se aplică atâta timp cât legea nu prevede un termen special de prescripție. Or, în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani, conform art. 405 C. proc. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului de ipotecă, 25.09.2008, preluat și de actualul C. proc. civ., prin art. 706, si se aplică în materia drepturilor reale, indiferent daca acestea sunt hotărâri judecătorești sau alte hotărâri ori înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, a conchis prima instanță.

Tribunalul a motivat că dreptul de ipotecă este un drept real patrimonial și prescriptibil în termen de 10 ani, iar dreptul la acțiunea ipotecară nu se stinge odată cu stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune privind creanța principală, fiind o excepție de la regula potrivit căreia "accesoriul urmează soarta principalului".

Așadar, deși acțiunea principală referitoare la valorificarea creanței s-a stins prin efectul prescripției, aceasta nu are consecințe asupra prescripției garanției ipotecare, ce supraviețuiește stingerii prin prescripție a acțiunii principale.

Prima instanță a argumentat că împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu duce la stingerea obligației, ci la transformarea ei din una civilă în una naturală nesusceptibilă de valorificare prin recurgerea la forța de constrângere a statului și, prin urmare, nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale. A reținut, totodată, că, dacă debitorul nu aduce la îndeplinire obligația garantată, creditorul ipotecar poate trece la urmărirea bunului ipotecat, potrivit art. 62 titlul VI Legea nr. 99/1999, până la valoarea menționată în contractul de ipotecă și în limita valorii bunului ipotecat.

Văzând dispozițiile art. 461 și urm. vechiul C. civ., art. 462, art. 1746 alin. (1), art. 1800 pct. 1 și art. 1890 din același cod, tribunalul a concluzionat că stabilirea unui termen identic de prescripție pentru cele două categorii mari de drepturi, reale și de creanță, face firească reglementarea efectului extinctiv în ipoteza stingerii obligației principale și că disocierea dintre cele două este însă firească ca efect al reglementării diferite a termenului de prescripție extinctivă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., pârâta C. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 156/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 222/LP din 9 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a Cviilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost admisă în totalitate acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C..

S-a constatat stingerea ipotecii instituite prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.09.2008, ca urmare a stingerii debitului principal.

A fost dispusă radierea ipotecii înscrise în favoarea pârâtei asupra terenurilor intabulate în CF nr. x Paleu cu nr. cadastral x, CF nr. x cu nr. cadastral x, CF x Paleu cu nr. cadastral x și CF x Paleu cu nr. cadastral x.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 29.272,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și de 1.885 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut față de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și art. 461 alin. (2) din același cod, că analiza temeiniciei capetelor de cerere accesorii, ce fac obiectul apelului declarat de apelantul reclamant, trebuie raportată la legea aplicabilă prescripției, respectiv C. civ. de la 1864 și Decretul nr. 167/1958, astfel cum a reținut prima instanță.

A arătat instanța de prim control judiciar, având în vedere dispozițiile art. 1 și art. 6 din Decretul nr. 167/1958, că împlinirea termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit, a condus la prescrierea dreptului de realizare a creanței derivate din acest contract, astfel încât nu mai poate fi valorificat ulterior pe nici o cale.

În ceea ce privește dreptul de ipotecă, ca drept real accesoriu unui drept de creanță, în conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ. de la 1864, una dintre modalitățile de stingere a acestui drept este stingerea obligației principale. În acest sens instanța de apel a reținut aplicarea în cauză a prevederilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, dar și a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care conduc la concluzia că, stingerea prin prescripție a dreptului personal de creanță decurgând din contractul de credit conduce la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu poate supraviețui obligației principale, a cărei executare o garanta.

Nu s-a reținut incidența în speță a prevederilor art. 2504 din Noul C. civ., deși intimata-pârâtă B. S.A. a invocat, prin întâmpinarea formulată, prevederea legală amintită, având în vedere limitele efectului devolutiv raportat la ceea ce s-a apelat și la autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței vizând actul normativ aplicabil prescripției extinctive, care este aplicabil și efectelor prescripției, a conchis instanța de apel.

Instanța de apel a arătat că aceste apărări nu puteau fi valorificate doar prin întâmpinare, ci, întrucât acestea vizează însăși considerentele decizorii care sprijină capătul principal de cerere, tranșând legea aplicabilă prescripției, cu consecințe și în ceea ce privește cererile accesorii, care constituie un efect al prescripției, pârâta trebuia să declare apel împotriva considerentelor.

Prima instanță a arătat în mod expres că, în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ., nefiind incident art. 2504 din Noul C. civ., astfel încât aceste acte normative se aplică și în cazul stingerii ipotecii, ce constituie un efect al prescripției dreptului principal și care trebuie raportat la legea aplicabilă prescripției dreptului de creanță însuși.

În ceea ce privește termenul de prescripție de 10 ani aplicabil titlurilor emise în materia drepturilor reale, reglementat de art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, care se regăsește și în art. 706 alin. (1) teza a II-a din Noul C. proc. civ., instanța de apel a considerat că acesta nu poate fi reținut în cauza de față.

Astfel, instanța de apel a reținut că, în reglementarea vechiul C. civ., acțiunile reale imobiliare au fost definite ca fiind acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unui drept real asupra unui imobil. Din această perspectivă, instanța de prim control judiciar a argumentat că titlurile emise în materia acțiunilor reale imobiliare nu pot fi decât hotărâri judecătorești prin care sunt soluționate astfel de acțiuni reale, nefiind incluse în această sferă actele juridice ce dau naștere unui drept real accesoriu, cum este contractul de ipotecă. Convențiile care dau naștere unor drepturi reale accesorii, chiar dacă au caracter executoriu, nu pot fi supuse executării în condițiile art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1865. Pe de altă parte, s-a reținut că acțiunea ipotecară este una personală, care servește creditorului ipotecar la recuperarea creanței sale prin urmărirea bunului ipotecat, astfel că nu se înscrie în categoria acțiunilor reale vizate de norma supusă analizei.

Raportat la aceste considerente, instanța de apel a conchis că nu se poate reține incidența în speță a termenului de prescripție de 10 ani pentru valorificarea garanției imobiliare, ci, în baza art. 1800 C. civ., în aplicarea principiului de drept conform căruia accesoriul urmează principalul, stingerea creanței din contractul principal prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită conduce la stingerea ipotecii în același mod.

De asemenea, instanța de apel a reținut, în temeiul art. 34 pct. 3 din Legea 7/1996, în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă, că, întrucât au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, stingerea ipotecii determină și radierea acesteia din toate cărțile funciare ale imobilelor aparținând reclamantului, în care a fost înscrisă.

Criticile recurentei relevă în esență faptul că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, a interpretat într-un mod superficial normele de drept, nu a analizat în mod temeinic documentele depuse la dosarul cauzei, astfel că nu a înțeles situația de fapt.

Astfel, având în vedere situația de fapt, respectiv data la care întregul credit a fost declarat exigibil datorită restanțelor înregistrate, rezultă că dreptul de a cere executarea silită, în temeiul contractului de credit si al contractului de ipotecă, având caracter accesoriu al contractului de credit, s-a născut la data de 26.09.2014, când a fost cesionată creanța.

Recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că acțiunea reclamantului este neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 2518 pct. 1 C. civ., care instituie în favoarea creditorului un termen de prescripție de 10 ani pentru dreptul la acțiune privind acele drepturi reale nedeclarate prin lege ca imprescriptibile sau care nu sunt supuse unui alt termen de prescripție, iar art. 2504 alin. (1) C. civ., prevede că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage si stingerea dreptului la acțiunea ipotecară, situație în care creditorul poate urmări bunurile ipotecate în limita valorii acestora.

Împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu duce la stingerea obligației, ci la transformarea ei din una civilă în una naturală nesusceptibilă de valorificare prin recurgerea la forța de constrângere a statului. Prin urmare, în speță nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale.

Astfel că, deși acțiunea principală referitoare la valorificarea creanței s-a stins prin efectul prescripției, aceasta nu are consecințe asupra prescripției garanției ipotecare, ce supraviețuiește stingerii prin prescripție a acțiunii principale, concret, bunurile ipotecate putând fi urmărite în continuare.

Potrivit art. 2428 alin. (1) C. civ., ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea bunului în ceea ce privește ipoteca, iar art. 2344 C. civ. prevăd că aceasta subzistă cât timp subzistă obligația pe care o garantează.

În cauză, recurenta-pârâtă a susținut că, față de momentul încheierii contractului de cesiune sunt aplicabile prevederile art. 2500 și urm. C. civ., subliniind că are un drept de ipotecă valabil, fiind îndreptățită să procedeze la urmărirea bunului imobil pe calea executării silite și că nu există niciunul dintre cazurile de stingere a creanței principale, care ar putea conduce la radierea ipotecii din cartea funciară.

În final, recurenta-pârâtă a susținut că reclamantul a dat dovadă de o vădită rea-credință prin promovarea prezentei acțiuni, săvârșind în același timp un abuz de drept procesual, care îi cauzează prejudicii pârâtei.

Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea primei instanțe, sub aspectul legii aplicabile a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Ca atare, chestiunea legată de legea aplicabilă speței nu mai poate face obiectul verificării și analizei instanței de recurs, în contextul în care, soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere referitor la intervenția prescripției și considerentele care susțin această soluție privind legea aplicabilă prescripției extinctive nu au fost criticate, intrând sub autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, criticile recurentei vizând aplicarea prevederilor din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu pot fi reținute.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile insuficientei timbrări și inadmisibilității recursului, invocate de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare, conform considerentelor menționate în cuprinsul acelei încheieri. De asemenea, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, ulterior acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, instanța de apel, în raport cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care reclamantul a înțeles să critice doar soluțiile pronunțate asupra celor două capete de cerere accesorii, iar partea adversă nu a criticat soluția de admitere dată asupra capătului de cerere principal, în mod corect a reținut că analiza se va limita doar la modul de soluționare a capetelor de cerere accesorii, întrucât ceea ce nu s-a atacat dobândește autoritate de lucru judecat.

De asemenea, în mod corect a a argumentat, față de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și art. 461 alin. (2) din același cod, că analiza temeiniciei capetelor de cerere accesorii, ce formează obiectul apelului declarat de reclamant, trebuie raportată la legea aplicabilă prescripției, respectiv C. civ. de la 1864 și Decretul nr. 167/1958, dispoziții a căror aplicare a fost reținută de prima instanță în soluționarea primului capăt de cerere vizând prescripția creanței principale.

Astfel, au intrat sub autoritatea de lucru judecat atât intervenția prescripției, în ceea ce privește dreptul de a cere executarea silită a contractului de credit, cât și legea aplicabilă prescripției extinctive, în contextul în care acestea nu au făcut obiectul căii de atac.

Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de prim control judiciar făcând o amplă analiză a cauzei cu care a fost învestită prin raportare la legea aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune, respectiv C. civ. de la 1864 și Decretul nr. 167/1958, și statuând că aceste acte normative se aplică în cazul stingerii ipotecii, ce constituie un efect al prescripției dreptului principal și care trebuie raportat la legea aplicabilă prescripției dreptului de creanță însuși.

Având în vedere statuările instanței de apel în privința legii aplicabile prescripției dreptului material la acțiune, criticile recurentei-pârâte trebuiau să vizeze aceste dispoziții legale și nu prevederile noului C. civ.

În speță, criticile recurentei-pârâte care fac referire la dispozițiile din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, respectiv art. 2518 pct. 1, art. 2504 alin. (1), art. 2428 alin. (1), art. 2344, art. 2500 și următoarele, nu sunt fondate, în condițiile în care, pe de o parte, acestea nu vizează prevederile legale aplicate de instanța de apel, iar, pe de altă parte, recurenta nu a formulat apel cu privire la considerentele reținute de prima instanță prin care s-a statuat aplicabilitatea dispozițiilor Codul civilui de la 1864 și a Decretului nr. 167/1958.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte potrivit cărora, în speță, nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale, iar stingerea prin efectul prescripției a acțiunii principale referitoare la valorificarea creanței nu are consecințe asupra prescripției garanției ipotecare, ce supraviețuiește stingerii prin prescripție a acțiunii principale, Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate, reținând că în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că, potrivit art. 1746 din C. civ. de la 1864, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, iar în conformitate cu art. 1800 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864, "Privilegiile si ipotecile se sting prin stingerea obligației principale."

Totodată, dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prevăd că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Așadar, din analiza acestor dispoziții legale rezultă că dreptul real accesoriu de ipotecă se stinge odată cu dreptul principal de creanță.

Așadar, se reține că ipoteca este un drept accesoriu, care se constituie pentru a garanta obligația principală, soarta ipotecii fiind intrinsec legată de soarta obligației principale.

Cum trăsătură principală a ipotecii o reprezinta accesorialitatea, dreptul de ipoteca urmează soarta dreptului principal, conform principiului accesorium sequitur principale. O ipotecă nu poate supraviețui din punct de vedere legal în absența obligației principale pe care o garanta. Ca o consecință logică a caracterului său accesoriu, odată cu stingerea obligației principale, are loc, pe cale de consecință, stingerea ipotecii, astfel încât prescripția va stinge ipoteca odată cu prescrierea obligației principale.

În speță, stingerea prin prescripție a dreptului personal de creanță decurgând din contractul de credit garantat cu ipotecă conduce la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu poate supraviețui obligației principale, a cărei executare o garanta.

În ceea ce privește termenul de prescripție de 10 ani aplicabil titlurilor emise în materia drepturilor reale, acesta nu poate fi reținut în speță, după cum, în mod corect, a arătat instanța de apel.

Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este reglementat de dispozițiile art. 405 din C. proc. civ. de la 1865, care prevede următoarele: "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani.", reglementare care a fost preluată și în art. 706 alin. (1) din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

În cauză nu se aplică termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de dispozițiile art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 privind titlurile executorii, deoarece contractul de ipotecă nu face parte din categoria titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, aici putând fi incluse doar hotărârile judecătorești cu privire la un bun imobil.

Așadar, termenul de 10 ani se aplică exclusiv hotărârilor judecătorești, deoarece numai acestea sunt emise ca urmare a acțiunilor reale imobiliare.

Contractele, chiar dacă acestea constituie sau transmit un drept real, sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani și, în plus, contractul de ipotecă este un accesoriu al contractului de credit.

Cum, în speță, nu este vorba de un titlu emis în materia drepturilor reale, în mod legal și temeinic, instanța de apel a reținut că nu este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani pentru valorificarea garanției imobiliare, precum și faptul că stingerea creanței din contractul principal, prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, conduce la stingerea ipotecii în același mod, față de prevederile art. 1800 din C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 34 pct. 3 din Legea 7/1996, ca o consecință a stingerii ipotecii instituite prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.09.2008, în mod corect a reținut instanța de apel că se impune radierea ipotecii înscrise în favoarea pârâtei din toate cărțile funciare ale imobilelor aparținând reclamantului.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanța supremă constată că intimatul-reclamant nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 156/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.